Frumoasa parabolă pe care a prezentat-o Domnul Hristos despre o oaie pierdută și despre păstorul care a lăsat celelalte nouăzeci și nouă de oi și a plecat în căutarea celei pierdute ilustrează lucrarea lui Hristos, starea celui păcătos și bucuria din univers pentru mântuirea unui suflet. Păstorul nu a fost nepăsător față de oaia pierdută, spunând: „Am nouăzeci și nouă și mă va costa prea mult necaz să merg în căutarea celei rătăcite. Să vină înapoi și eu voi deschide poarta staulului ca să intre, dar nu pot să plec după ea.” Nu, ci îndată ce oaia se rătăcește, chipul păstorului este plin de neliniște și mâhnire. El numără din nou și din nou oile din turmă, iar când este sigur că una este pierdută, nu-și găsește somnul. El le lasă pe cele nouăzeci și nouă de oi din turmă și, oricât de întunecată și de furtunoasă ar fi noaptea, oricât de periculoasă și de neplăcută ar fi calea, oricât de lung și istovitor ar fi lucrul acesta, el nu obosește, nu ezită, până când nu găsește oaia pierdută. Când o găsește, pune oaia istovită și epuizată pe umerii lui și, cu o recunoștință plină de voioșie, pentru că nu a fost o căutare zadarnică, duce oaia rătăcită înapoi la staul. Recunoștința lui își găsește expresia în cântece melodioase de bucurie și omul îi cheamă pe prietenii și pe vecinii lui, spunându-le: „Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută” (Luca 15,6). Tot așa, când un om rătăcit este găsit de Marele Păstor al oilor, îngerii din cer răspund la cântecul Său de bucurie. Când este găsit un suflet pierdut, cerul și pământul se unesc în cântece de mulțumire și bucurie. „Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15,7). SAa 167.2