Păcatul pentru care Domnul Hristos a mustrat cetățile Horazin și Betsaida a fost păcatul respingerii dovezilor care [143] ar fi trebuit să-i convingă pe oameni cu privire la adevăr, dacă ei ar fi cedat puterii acestor dovezi. Păcatul cărturarilor și al fariseilor a fost acela de a acoperi cu întunericul necredinței lucrarea cerească săvârșită înaintea lor, așa încât dovada care ar fi trebuit să-i conducă la o credință fermă a fost pusă la îndoială, iar lucrurile sfinte, care ar fi trebuit să fie îndrăgite, au fost privite ca fiind lipsite de valoare. Mă tem că oamenii i-au îngăduit vrăjmașului să lucreze chiar în felul acesta, așa încât binele care a venit de la Dumnezeu și binecuvântarea bogată pe care a dat-o El au ajuns să fie privite de unii ca fiind fanatism. SAa 67.6
Dacă atitudinea aceasta va fi menținută, atunci când Domnul va face lumina Sa să strălucească din nou asupra oamenilor, ei vor întoarce spatele iluminării divine, spunând: „Am simțit același lucru în 1893, iar unii în care am avut încredere au spus că lucrarea era o manifestare a fanatismului.” Oare aceia care au primit harul îmbelșugat al lui Dumnezeu și au adoptat concepția că lucrarea Duhului Sfânt a fost o manifestare a fanatismului nu vor fi gata să condamne lucrările Duhului lui Dumnezeu din viitor, iar inima lor nu va fi împietrită împotriva invitațiilor adresate de glasul Său blând și liniștit? Dragostea lui Isus ar putea să le fie prezentată unora care i se împotrivesc în felul acesta, și totuși să nu exercite nicio putere constrângătoare asupra lor. Bogățiile harului ceresc ar putea să fie revărsate, și totuși să fie respinse, în loc de a fi recunoscute cu mulțumire și cultivate. Oamenii au crezut din inimă și, pentru o vreme, au avut loc mărturisiri ale păcatului în vederea mântuirii și a neprihănirii, dar este trist să spunem că aceia care au primit harul nu au conlucrat cu făpturile cerești inteligente și nu au îndrăgit lumina, săvârșind faptele neprihănirii. — Review and Herald, 6 februarie 1894 SAa 67.7