La ora două și jumătate după-amiază, am vorbit într-o casă plină [la Adams Center, N.Y.]. (…) Cu ocazia aceasta, ne-a făcut plăcere să-i întâlnim pe slujitorii vârstnici ai lui Dumnezeu. L-am cunoscut bine, încă de la începutul vestirii soliei îngerului al treilea, pe fratele [Frederick] Wheeler, care acum se apropie de optzeci de ani. În ultimii patruzeci de ani, i-am cunoscut bine pe frații [H. H.] Wilcox și [Chas. O.] Taylor. Vârsta își spune cuvântul la acești bătrâni purtători de stindard, la fel ca în cazul meu. Dacă suntem credincioși până la sfârșit, Domnul ne va da o cunună a vieții, care nu se veștejește. SA2 125.1
Bătrânii purtători de stindard sunt departe de a fi nefolositori și vrednici să fie lăsați deoparte. Ei au de făcut în lucrare o parte asemănătoare cu aceea a apostolului Ioan. Ei pot să spună: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții, pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o și mărturisim despre ea, și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl și care ne-a fost arătată; deci ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos. Și vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină. Vestea pe care am auzit-o de la El și pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu e lumină, și în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtășie cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu trăim adevărul. Dar, dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții; și sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat” (1 Ioan 1,1-7). SA2 125.2
Acesta a fost spiritul și viața soliei pe care Ioan a vestit-o tuturor când era înaintat în vârstă, când se apropia de o sută de ani. Purtătorii de stindard țin strâns steagul lor. [224] Ei nu-și vor slăbi mâinile de pe steagul adevărului până când vor dezbrăca armura. Vocile bătrânilor luptători tac una după alta. Locul lor rămâne gol. Nu-i mai vedem, dar ei vorbesc chiar dacă sunt morți, pentru că faptele lor îi urmează. Deși puterile lor scad și se istovesc, lucrurile pe care le spun ei sunt de valoare. Cuvintele lor să fie tezaurizate ca o mărturie prețioasă. Tinerii și lucrătorii noi să nu-i respingă și să nu arate, din niciun punct de vedere, indiferență față de oamenii cu părul alb, ci să se ridice în fața lor și să-i numească „binecuvântați”. Să se gândească la faptul că ei înșiși au beneficiat de munca acestor oameni. Am fi dorit ca în inima credincioșilor noștri să fie mult mai mult din dragostea lui Hristos față de aceia care au fost primii în propovăduirea soliei. — Manuscrisul 33, 1890 SA2 125.3