6 iulie 1892. Sunt așa de mulțumitoare că pot să-I spun Domnului toate temerile și încurcăturile mele. Simt că mă aflu sub scutul aripilor Sale. Un necredincios l-a întrebat odată pe un tânăr temător de Dumnezeu: „Cât de mare este Dumnezeul căruia I te închini?” „Atât de mare”, a fost răspunsul, „încât umple imensitatea, și totuși, atât de mic, încât locuiește în fiecare inimă sfințită.” SA2 134.2
O, Mântuitor prețios, doresc nespus de mult mântuirea Ta! „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalmii 42,1). Doresc nespus o imagine mai clară a lui Isus. Îmi place să mă gândesc la viața Sa fără pată, să meditez la lecțiile Sale. De multe ori repet cuvintele: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28). SA2 134.3
O mare parte din timp, trupul meu este plin de dureri, dar nu voi ajunge să fiu nevrednică de numele de creștin, prin lamentările mele. Sunt sigură că lecția aceasta a suferinței va fi, spre slava lui SA2 134.4
Dumnezeu, un mijloc de a-i avertiza pe alții să evite [239] truda continuă în circumstanțe dificile și atât de nefavorabile pentru sănătatea trupului. — Manuscrisul 19, 1892 SA2 134.5