Pe 30 august 1846, m-am unit prin căsătorie cu fratele James White. Fratele White se bucurase de o profundă experiență în cadrul mișcării advente și eforturile sale în ceea ce privește proclamarea adevărului primiseră binecuvântarea lui Dumnezeu. Inimile noastre s-au unit în măreața lucrare și, împreună, am început să călătorim și să lucrăm pentru salvarea de suflete. 1M 77.1
Am intrat în lucrare fără niciun ban, doar cu câțiva prieteni și cu sănătatea slăbită. Soțul meu moștenise o constituție puternică, dar sănătatea lui fusese serios deteriorată în urma suprasolicitării, în timpul studiilor și în prezentarea de prelegeri publice. Eu avusesem parte de o sănătate șubredă încă din copilărie, după cum am relatat deja. În această stare de lucruri ne-am început lucrarea: lipsiți de mijloace, cu foarte puțini care să ne împărtășească vederile, fără o publicație și fără cărți. La vremea aceea, nu aveam case de închinare și încă nu ne venise ideea de a folosi un cort. Majoritatea întrunirilor noastre se țineau în case particulare. Adunările noastre erau mici. Rareori se întâmpla să vină și alți oameni, în afară de adventiști, și aceasta când erau atrași de curiozitatea de a asculta o femeie vorbind. 1M 77.2
La început, eram timidă când trebuia să vorbesc în public. Dacă am avut încredere, aceasta mi-a fost dată de Duhul Sfânt. Dacă am vorbit liber și cu putere, a fost tot datorită intervenției lui Dumnezeu. De obicei, adunările noastre erau conduse în așa fel, încât amândoi participam. Soțul meu ținea o prelegere pe teme legate de doctrină și apoi urmam eu, cu o predică destul de lungă, prin care ajungeam la inimile ascultătorilor. Astfel, soțul meu semăna, eu udam sămânța adevărului, iar Dumnezeu o făcea să crească. 1M 77.3
În toamna anului 1846, am început să ținem Sabatul biblic, să-l predicăm și să-l apărăm. Prima dată mi-a fost atrasă atenția asupra Sabatului în timp ce mă aflam într-o vizită la New Bedford, Massachusetts, la începutul aceluiași an. Acolo am făcut cunoștință cu fratele Joseph Bates, care adoptase deja credința adventă și era un lucrător activ al cauzei noastre. Fratele B. respecta Sabatul și insista asupra importanței acestuia. Eu nu-i simțeam importanța și consideram că fratele B. greșea accentuând porunca a patra mai mult decât pe celelalte nouă. Dar Domnul mi-a dat o viziune a Sanctuarului ceresc. Templul lui Dumnezeu din cer era deschis și am văzut chivotul lui Dumnezeu, acoperit cu capacul ispășirii. Doi îngeri stăteau la cele două capete ale chivotului, cu aripile întinse peste capacul ispășirii și cu fețele întoarse către el. Îngerul meu însoțitor mi-a spus că ceea ce vedeam reprezenta faptul că întreaga oștire cerească privește cu un reverență Legea cea sfântă care a fost scrisă cu degetul lui Dumnezeu. Isus a ridicat capacul chivotului și eu am văzut tablele de piatră cu Cele Zece Porunci scrise pe ele. Am fost uimită când am văzut porunca a patra, chiar în centrul celor zece, înconjurată de o aureolă blândă de lumină. Îngerul mi-a spus: „Aceasta este singura dintre cele zece [porunci] care Îl definește pe Dumnezeul cel Viu ca fiind Cel care a creat cerurile și pământul și toate lucrurile din ele. Atunci când a fost întemeiat pământul, a fost întemeiat și Sabatul.” 1M 78.1
Mi s-a arătat că, dacă adevăratul Sabat ar fi fost respectat întotdeauna, nu ar fi existat niciodată necredincioși sau atei. Respectarea Sabatului ar fi păzit lumea de idolatrie. Porunca a patra a fost călcată în picioare; de aceea, noi suntem chemați să reparăm spărtura făcută în Lege și să pledăm pentru respectarea Sabatului, care a fost desconsiderat. Omul păcatului, care s-a înălțat mai presus de Dumnezeu și s-a încumetat să schimbe vremurile și Legea, a fost cel care a schimbat Sabatul din ziua a șaptea în ziua întâi a săptămânii. Prin aceasta, el a făcut o spărtură în Legea lui Dumnezeu. Chiar înainte de ziua cea mare a lui Dumnezeu, va fi dată o solie de avertizare, pentru ca oamenii să se întoarcă la ascultarea față de Legea lui Dumnezeu, pe care antihristul a dărâmat-o. Prin învățătură și prin exemplu, atenția oamenilor trebuie atrasă către spărtura din Lege. Mi s-a arătat că cel de-al treilea înger, care proclamă poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus, reprezintă poporul lui Dumnezeu, care primește această solie și ridică glasul ca să-i avertizeze pe oameni să păzească poruncile lui Dumnezeu ca pe lumina ochilor lor și că, drept răspuns la această avertizare, mulți vor adopta Sabatul Domnului. 1M 78.2
Atunci când am primit lumina cu privire la porunca a patra, erau în Maine în jur de douăzeci și cinci de adventiști care respectau Sabatul; dar aceștia aveau păreri atât de diferite în privința altor puncte de doctrină și erau atât de răspândiți, ca localizare, încât influența lor era foarte mică. Mai erau încă aproape tot pe atâția, și în aceeași stare, în alte părți ale Noii Anglii. Am considerat că era de datoria noastră să-i vizităm frecvent pe aceștia în casele lor și să-i întărim în Domnul și în adevărul Lui și, cum ei erau răspândiți, a trebuit să călătorim, în cea mai mare parte a timpului. Din cauza lipsei de bani, foloseam cele mai ieftine mijloace de transport, vagoane de clasa a II-a, iar cu vaporul călătoream pe puntea inferioară. În starea slăbită în care mă aflam, cele mai confortabile pentru călătorit mi se păreau trăsurile. Când călătoream în vagoane de clasa a II-a, de cele mai multe ori eram învăluiți în fum de tutun, din cauza căruia de multe ori leșinam. Când ne aflam pe vapor, pe puntea inferioară, sufeream din cauza aceluiași fum de tutun și, pe lângă acesta, din cauza înjurăturilor și a conversațiilor vulgare ale marinarilor și ale călătorilor mai josnici și mai necizelați. Noaptea, ne întindeam să dormim pe dușumeaua tare, pe cutii de mărfuri sau pe saci cu cereale, folosind drept perne bagajele noastre și învelindu-ne cu hainele și cu șalurile pe care le aveam la noi. Dacă ne era frig, iarna, ne plimbam pe punte ca să ne încălzim. Când eram apăsați de arșița verii, mergeam pe puntea de sus, ca să profităm de răcoarea nopții. Toate acestea erau obositoare pentru mine, mai ales atunci când călătoream cu un copil în brațe. Modul acesta de a trăi nu a fost în niciun caz unul pe care să ni-l fi ales singuri. Dumnezeu ne-a chemat, așa săraci cum eram, și ne-a condus prin cuptorul suferinței, ca să ne dea o experiență ce trebuia să fie de o mare valoare pentru noi și un exemplu pentru cei care aveau să ni se alăture mai târziu în lucrare. 1M 79.1
Învățătorul nostru a fost un om al durerii; El a fost obișnuit cu suferința; iar aceia care suferă împreună cu El vor domni împreună cu El. Atunci când i S-a arătat lui Saul, cu ocazia convertirii acestuia, Domnul nu Și-a propus să-i descopere de cât de mult bine avea să se bucure, ci cât de mult avea să sufere pentru Numele Lui. Suferința a fost partea poporului lui Dumnezeu încă din timpul martirului Abel. Patriarhii au suferit, ca să-I fie credincioși lui Dumnezeu și să asculte de poruncile Lui. Marele Cap al bisericii a suferit de dragul nostru; primii Săi apostoli și biserica primară au suferit; milioanele de martiri au suferit și reformatorii au suferit. Și atunci, de ce noi, având binecuvântata speranță a nemuririi, care urmează să se împlinească la arătarea în curând a Domnului Hristos, ne dăm înapoi de la o viață de suferință? Dacă ar fi posibil să ajungem la pomul vieții, în mijlocul Paradisului lui Dumnezeu, fără suferință, nu ne-am putea bucura atât de mult de o răsplată pentru care să nu fi suferit. Ne-am da înapoi din fața slavei; ne-ar cuprinde rușinea în prezența acelora care au luptat lupta cea bună, care și-au dus până la sfârșit alergarea cu răbdare și apoi au apucat viața veșnică. Dar acolo nu va fi nimeni care să nu fi ales, asemenea lui Moise, să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu. Profetul Ioan a văzut mulțimea celor mântuiți și a întrebat cine erau aceștia. Răspunsul a venit prompt: „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.” 1M 80.1
Când am început să prezentăm lumina cu privire la Sabat, încă nu aveam o concepție clară cu privire la solia celui de-al treilea înger din Apocalipsa 14,9-12. Conținutul mărturiei noastre, atunci când mergeam înaintea oamenilor, era acela că marea mișcare a Celei de-a Doua Veniri era de la Dumnezeu, că prima și cea de-a doua solie trecuseră și că cea de-a treia urma să fie proclamată. Am văzut că solia îngerului al treilea se încheia cu aceste cuvinte: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”. Și am înțeles la fel de clar ca acum că aceste cuvinte profetice sugerau o reformă a Sabatului; dar cu privire la ce reprezenta închinarea la fiară, menționată în aceeași solie, sau care erau chipul și semnul fiarei, nu aveam o poziție definită. 1M 80.2
Prin Duhul Său cel Sfânt, Dumnezeu a lăsat ca lumina să strălucească asupra slujitorilor Săi, astfel că, treptat, subiectul acesta s-a clarificat în mintea lor. A fost nevoie de mult studiu și de multă cercetare atentă pentru înțelegerea lui pas cu pas. Cu atenție, cu stăruință și cu efort neîntrerupt, lucrarea a înaintat până când marile adevăruri ale soliei noastre au fost date lumii ca un întreg clar, complet și bine legat. 1M 81.1
Am amintit deja că l-am cunoscut pe fratele Bates. Am găsit în el un adevărat gentleman creștin, bun și amabil. Se purta cu mine cu atâta duioșie, de parcă aș fi fost copilul lui. Prima dată când m-a auzit vorbind, a manifestat un profund interes. După ce mi-am sfârșit cuvântarea, s-a ridicat și a spus: „Eu sunt Toma necredinciosul. Eu nu cred în viziuni. Dar dacă aș putea să cred că mărturia pe care sora a relatat-o în această seară a fost într-adevăr mesajul lui Dumnezeu pentru noi, aș fi cel mai fericit om. Inima mea este adânc impresionată. Cred că vorbitoarea este sinceră, dar nu-mi pot explica modul în care i-au fost arătate lucrurile minunate pe care ni le-a relatat.” 1M 81.2
La câteva luni după ce m-am căsătorit, am participat împreună cu soțul meu la o conferință la Topsham, Maine, la care a fost prezent și fratele Bates. Pe atunci, el nu credea pe deplin că viziunile mele erau de la Dumnezeu. Întrunirea din ocazia aceea prezenta un mare interes. Duhul lui Dumnezeu S-a oprit asupra mea; am fost luată într-o viziune a slavei lui Dumnezeu și, pentru prima dată, am văzut alte planete. După ce am ieșit din viziune, am relatat ceea ce văzusem. Atunci, fratele B. m-a întrebat dacă studiasem astronomia. I-am spus că nu-mi amintesc să mă fi uitat vreodată într-o carte de astronomie. El mi-a spus: „Aceasta este de la Domnul”. Nu îl mai văzusem niciodată atât de degajat și de fericit. Chipul lui strălucea de lumina cerului și predica bisericii cu multă putere. 1M 81.3
De la conferință m-am întors, împreună cu soțul meu, la Gorham, unde locuiau părinții mei pe atunci. Aici m-am îmbolnăvit foarte rău și am suferit mult. Părinții, soțul și surorile mele s-au unit în rugăciune pentru mine, dar am continuat să zac timp de încă trei săptămâni. De multe ori leșinam ca și când aș fi fost moartă, dar, ca răspuns la rugăciune, îmi reveneam. Agonia mea era atât de mare, încât le-am cerut celor din jurul meu să nu se mai roage pentru mine, căci mă gândeam că rugăciunile lor nu făceau altceva decât să-mi prelungească suferințele. Vecinii noștri erau convinși că aveam să mor. Domnul a găsit cu cale să ne încerce credința pentru un timp. În cele din urmă, când prietenii mei se uniseră din nou în rugăciune, un frate care era prezent și părea mult împovărat, sub puterea lui Dumnezeu s-a ridicat de pe genunchi, a traversat încăperea și și-a pus mâinile pe capul meu spunând: „Soră Ellen, Isus Hristos te face sănătoasă!”; apoi s-a prăbușit pe spate, doborât de puterea lui Dumnezeu. Am crezut că lucrarea aceasta era de la Dumnezeu și durerea m-a părăsit. Sufletul mi s-a umplut de recunoștință și de pace. Inima mea spunea: „Nu există alt ajutor pentru noi, în afară de Dumnezeu. Nu putem avea pace decât atunci când ne odihnim în El și așteptăm mântuirea Lui.” 1M 82.1
A doua zi a fost o furtună puternică și niciunul dintre vecinii noștri nu a venit acasă la noi. Eu am fost în stare să mă ridic și să merg în camera de zi; și, cum unii au văzut ferestrele de la camera mea ridicate, au crezut că murisem. Ei nu știau că Marele Medic venise cu îndurare în locuința noastră și mă eliberase. În ziua următoare, am călătorit treizeci și opt de mile până la Topsham. Tatăl meu a fost întrebat la ce oră avea să aibă loc înmormântarea. Tata a întrebat: „Ce înmormântare?” „Înmormântarea fiicei tale”, a venit răspunsul. Tata a răspuns: „A fost vindecată prin rugăciunea credinței și acum este în drum spre Topsham.” 1M 82.2
La câteva săptămâni după aceasta, în drum spre Boston, am luat vaporul din Portland. A izbucnit o furtună violentă și ne aflam într-un mare pericol. Vasul se legăna înfricoșător, iar valurile se izbeau de geamurile cabinei. În cabina doamnelor era o mare frică. Multe își mărturiseau păcatele și strigau la Dumnezeu după îndurare. Unele apelau la Fecioara Maria să le păzească, în timp ce altele Îi făceau lui Dumnezeu jurăminte solemne că, dacă aveau să ajungă cu bine la țărm, aveau să-și dedice viața în slujba Sa. Era o scenă de groază și de confuzie. În timp ce vaporul se legăna tot mai mult, o doamnă s-a întors spre mine și mi-a spus: „Nu ești îngrozită? Cred că nu vom mai ajunge niciodată la țărm.” I-am spus că eu făcusem din Hristos refugiul meu și că, dacă lucrarea mea era împlinită, atunci puteam să zac pe fundul oceanului la fel de bine ca în oricare alt loc; dar, dacă lucrarea mea nu era împlinită încă, atunci nici toate apele oceanului nu mă puteau îneca. Încrederea mea era în Dumnezeu; El avea să ne ducă în siguranță la țărm, dacă lucrul acesta era spre slava Sa. 1M 83.1
În acele momente am prețuit speranța creștină. Scenele care se desfășurau în fața mea m-au dus cu gândul la ziua mâniei aprinse a Domnului, când furtuna mâniei Sale se va abate asupra sărmanului păcătos. Atunci vor fi strigăte și lacrimi amare, mărturisirea păcatului și implorarea îndurării, dar va fi prea târziu. „Fiindcă Eu chem și voi vă împotriviți, fiindcă Îmi întind mâna și nimeni nu ia seama, fiindcă lepădați toate sfaturile Mele și nu vă plac mustrările Mele, de aceea și Eu voi râde când veți fi în vreo nenorocire, Îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza.” 1M 83.2
Prin îndurarea lui Dumnezeu, am ajuns cu toții la țărm în siguranță. Dar unii dintre pasagerii care în timpul furtunii se arătaseră teribil de înfricoșați acum nu mai aminteau nimic de lucrul acesta, încercând să treacă astfel cu vederea temerile pe care le avuseseră. O femeie care promisese în mod solemn că, dacă avea să ajungă cu bine la țărm, avea să devină creștină, acum striga în batjocură, în timp ce cobora de pe vapor: „Slavă lui Dumnezeu, sunt fericită să pășesc din nou pe uscat!” Am îndemnat-o să-și aducă aminte de jurămintele pe care I le făcuse lui Dumnezeu cu doar câteva ore în urmă. Mi-a întors spatele cu un zâmbet disprețuitor. 1M 83.3
Mi-a venit în minte, cu intensitate, gândul pocăinței de pe patul de moarte. Unii își slujesc lor înșiși și lui Satana toată viața lor și apoi, când îi doboară boala și nu văd înainte decât o teribilă nesiguranță, dau pe față o oarecare părere de rău pentru păcatele comise și poate chiar spun că vor să moară, iar prietenii lor îi conving că sunt cu adevărat convertiți și pregătiți pentru cer. Dar, dacă acești oameni și-ar recăpăta sănătatea, ar fi la fel de răzvrătiți ca întotdeauna. Îmi amintesc de pasajul din Proverbe 1,27.28: „Când vă va apuca groaza ca o furtună și când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul și strâmtorarea. Atunci mă vor chema și nu voi răspunde; mă vor căuta și nu mă vor găsi.” 1M 84.1
Pe 26 august 1847, în Gorham, Maine, s-a născut fiul nostru cel mai mare, Henry Nichols White. În octombrie, fratele și sora Howland ne-au oferit cu amabilitate o parte din locuința lor, pe care am acceptat-o bucuroși, și am început să ne gospodărim cu mobilă împrumutată. Eram săraci și am trăit timpuri de strâmtorare. Luasem hotărârea să nu fim dependenți de nimeni, ci să ne întreținem singuri și să avem câte ceva cu care să-i ajutăm și pe alții. Dar nu am putut să prosperăm. Soțul meu lucra din greu, cărând piatră pentru calea ferată, dar nu primea atât cât ar fi meritat pentru munca lui. Fratele și sora H. împărțeau bucuroși cu noi ori de câte ori puteau, dar și ei erau foarte strâmtorați. Ei credeau din toată inima prima și a doua solie și dăruiseră cu generozitate din ceea ce aveau pentru înaintarea lucrării, până când ajunseseră să fie dependenți de munca lor zilnică. 1M 84.2
Soțul meu a plecat de la calea ferată și a mers să lucreze în pădure, unde tăia lemne cu toporul. Cu o durere de spate permanentă, el lucra din zori și până când se lăsa întunericul pentru a câștiga aproximativ cincizeci de cenți pe zi. Nopți întregi nu putea să doarmă din cauza durerii. Ne străduiam să ne păstrăm curajul și să ne încredem în Domnul. Nu am murmurat. Dimineața Îi eram recunoscătoare lui Dumnezeu că ne păstrase în viață încă o noapte, iar seara îi eram recunoscătoare pentru că ne trecuse cu bine prin încă o zi. Într-o zi, când proviziile noastre se sfârșiseră, soțul meu s-a dus la patronul lui, ca să îi ceară bani pentru a cumpăra alimente. Era o zi furtunoasă și a mers pe jos trei mile dus și întors, pe ploaie. A adus acasă, în spate, un sac cu alimente, legate în diferite compartimente, și în felul acesta trecuse prin satul Burnswick, unde predicase de multe ori. Când a intrat în casă, complet epuizat, am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Primul simțământ pe care l-am avut a fost acela că Dumnezeu ne-a părăsit. I-am spus soțului meu: „Până aici am ajuns? Ne-a părăsit Domnul?” N-am putut să-mi rețin lacrimile și am plâns în hohote, până când am leșinat. Au fost înălțate rugăciuni pentru mine. Când am început să respir din nou, am simțit influența înviorătoare a Duhului lui Dumnezeu și mi-a părut rău că mă lăsasem doborâtă de descurajare. Noi vrem să-L urmăm pe Hristos și să fim ca El, dar uneori ne prăbușim sub povara încercărilor și stăm departe de El. Suferințele și încercările ne aduc mai aproape de Isus. Focul arde zgura și dă strălucire aurului. 1M 84.3
În această perioadă, mi s-a arătat că Domnul ne încercase pentru binele nostru și ca să ne pregătească să lucrăm pentru alții; că El ne scuturase cuibul, ca să nu ne așezăm în tihnă. Misiunea noastră era să lucrăm pentru suflete; dacă am fi prosperat din punct de vedere material, casa noastră ar fi devenit atât de plăcută, încât nu am mai fi fost dispuși să o părăsim; încercările fuseseră îngăduite să vină peste noi ca să ne pregătească pentru luptele și mai mari pe care aveam să le întâmpinăm în călătoriile noastre. În curând, am primit scrisori de la frați din diferite state, care ne invitau să-i vizităm, dar noi nu aveam bani să călătorim în afara statului în care ne găseam. Răspunsul nostru a fost acela că drumul nu era deschis înaintea noastră. Mă gândeam că mi-ar fi imposibil să călătoresc cu copilul. Nu voiam să fim dependenți și aveam grijă să ne descurcăm doar cu ceea ce aveam. Eram hotărâți să suferim, mai degrabă, decât să intrăm în datorii. Ne permiteam, pentru mine și pentru copil, o jumătate de litru de lapte pe zi. Într-o dimineață, înainte ca soțul meu să plece la lucru, mi-a lăsat nouă cenți ca să cumpăr lapte pentru trei dimineți. Am pus mult în cumpănă dacă să iau lapte pentru mine și copilaș sau să cumpăr o hăinuță pentru el. Am renunțat la lapte și am cumpărat pânză pentru o cămășuță, ca să acopăr mânuțele goale ale copilului meu. 1M 85.1
După puțin timp, micuțul Henry s-a îmbolnăvit rău, iar boala s-a agravat atât de repede, încât ne-am alarmat foarte tare. Zăcea într-o stare absentă, neputincioasă; respira repede și greu. I-am dat diferite tratamente, dar în zadar. Apoi, am chemat pe cineva cu experiență, care ne-a spus că vindecarea lui era incertă. Ne-am rugat pentru el, dar nu s-a produs nicio schimbare. Noi făcusem din copil o scuză ca să nu călătorim și să nu lucrăm pentru binele altora și ne temeam că Domnul avea să ni-l ia. Am mers din nou înaintea Domnului, rugându-L să aibă milă de noi și să cruțe viața copilului și promițându-I solemn că aveam să mergem, încrezându-ne în Dumnezeu, oriunde avea să ne trimită. 1M 86.1
Rugăciunile noastre erau arzătoare și stăruitoare. Am făcut apel, prin credință, la făgăduințele lui Dumnezeu și am crezut că El ne va asculta strigătele. Lumina cerului a străpuns norii și a coborât peste noi. Rugăciunile noastre au primit răspuns în mod minunat. Din ceasul acela, copilașul a început să-și revină. 1M 86.2
În timp ce ne aflam la Topsham, am primit o scrisoare de la fratele Chamberlain, din Connecticut, care ne invita să participăm la o conferință în acel stat, în aprilie 1848. Am hotărât să mergem, dacă reușeam să facem rost de bani. Soțul meu și-a făcut socotelile cu patronul lui și au descoperit că acesta îi datora zece dolari. Cu cinci dintre ei am cumpărat articolele de îmbrăcăminte care ne erau atât de necesare și apoi am reparat paltonul soțului meu, pe care am cusut atât de multe petice, încât era greu să mai spui din ce stofă fuseseră făcute la început mânecile. Ne-au mai rămas cinci dolari ca să ajungem la Dorchester, Massachusetts. Cufărul nostru conținea aproape toată agoniseala noastră pământească; dar ne bucuram de pace sufletească și de o conștiință curată, pe care le prețuiam mai mult decât confortul pământesc. În Dorchester, am tras la casa fratelui Nichols și, când am plecat de acolo, sora N. i-a dat soțului meu cinci dolari, cu care ne-am plătit drumul până la Middletown, Connecticut. Eram străini în oraș și nu-i văzusem niciodată pe frații din acest stat. Ne mai rămăseseră doar cincizeci de cenți. Soțul meu nu a îndrăznit să-i cheltuie pentru a plăti o trăsură, astfel că a aruncat cufărul pe o grămadă de scânduri și am plecat să căutăm pe cineva de aceeași credință cu noi. În curând, l-am găsit pe fratele C., care ne-a luat acasă la el. 1M 86.3
Conferința s-a ținut la Rocky Hill, în camera cea mare și neterminată din casa fratelui Belden. Frații s-au adunat până când ne-am strâns vreo cincizeci, dar nu toți erau pe deplin în adevăr. Întrunirea noastră a fost interesantă. Fratele Bates a prezentat poruncile într-o lumină clară și ne-a explicat importanța lor prin mărturii puternice. Cuvântul său a avut drept efect întărirea acelora care erau deja în adevăr și trezirea acelora care nu erau cu totul hotărâți. 1M 87.1
În vara care a urmat, am fost invitați să ne întâlnim cu frații din statul New York. Credincioșii erau săraci și nu ne-au putut promite că vor contribui prea mult ca să ne acopere cheltuielile. Sănătatea soțului meu era slăbită, dar s-a ivit posibilitatea pentru el să lucreze la cosit de fân, și el a hotărât să se angajeze la acest efort. Se părea, în vremea aceea, că trebuia să trăim prin credință. Când ne trezeam dimineața, îngenuncheam lângă pat și Îl rugam pe Dumnezeu să ne dea putere ca să muncim în ziua aceea. Nu ne lăsam până când nu primeam asigurarea că Domnul ne ascultase rugăciunea. Apoi, soțul meu pleca să cosească, nu în puterea lui, ci în puterea Domnului. Seara, când venea acasă, Îl imploram din nou pe Dumnezeu să ne dea putere să câștigăm mijloace pentru a răspândi adevărul Său. Adeseori am fost mult binecuvântați. Într-o scrisoare adresată fratelui Howland, în iulie 1848, soțul meu scria: „Dumnezeu îmi dă putere să muncesc din greu toată ziua. Lăudat fie Numele Său! Sper să câștig câțiva dolari, pe care să-i folosesc pentru cauza Lui. Am suferit din cauza muncii istovitoare, a oboselii și a durerii; am suferit de foame, de frig și de căldură, străduindu-ne să le facem bine fraților și surorilor noastre, și suntem gata să suferim și mai mult de atât, dacă Dumnezeu ne-o va cere. Mă bucur astăzi să văd că tihna, plăcerea și confortul acestei vieți sunt o jertfă pe altarul credinței și al speranței mele. Dacă fericirea noastră stă în a-i face pe alții fericiți, atunci suntem într-adevăr fericiți. Adevăratul ucenic nu trăiește pentru a-și satisface eul, ci pentru Hristos și pentru binele micuților Săi. El trebuie să-și sacrifice tihna, plăcerea, confortul, avantajele, voința și propriile dorințe egoiste pentru cauza lui Hristos, altfel nu va domni niciodată cu El pe tronul Lui.” 1M 87.2
Banii câștigați la fân au fost suficienți pentru a ne acoperi cerințele de moment și cu ei ne-am putut plăti și călătoria până în vestul statului New York și înapoi. 1M 88.1
Prima conferință din New York s-a ținut la Volney, în hambarul unui frate. Au fost prezente vreo treizeci și cinci de persoane — toți cei care s-au putut aduna din partea aceea a statului. Dar, dintre toți aceștia, nu găseai doi care să fie întru totul de acord unul cu celălalt. Unii susțineau erori grave și fiecare încerca să-și impună punctul de vedere, declarând că acesta era în armonie cu Scriptura. 1M 88.2
Aceste ciudate diferențe de opinie apăsau greu asupra mea, pentru că mi se părea că astfel Dumnezeu era dezonorat; sub această povară, am leșinat. Unii s-au temut că voi muri; dar Domnul a ascultat rugăciunile slujitorilor Săi și mi-am revenit. Lumina cerului a coborât peste mine și curând am pierdut legătura cu realitatea pământească. Îngerul meu păzitor mi-a prezentat câteva dintre erorile crezute de cei prezenți, precum și adevărul, în contrast cu erorile lor. Aceste concepții discordante, despre care ei susțineau că erau în armonie cu Biblia, erau în armonie doar cu ideea lor despre Biblie și, de aceea, era necesar ca ei să renunțe la acele erori și să ajungă la o părere unitară în privința soliei îngerului al treilea. Întrunirea noastră s-a încheiat triumfător. Adevărul a câștigat biruința. Frații au renunțat la erorile lor și au acceptat o concepție unitară cu privire la solia îngerului al treilea, iar Dumnezeu i-a binecuvântat și a sporit numărul lor. 1M 88.3
Din Volney ne-am dus la Port Gibson, unde am participat la o întrunire în hambarul fratelui Edson. Cei prezenți iubeau adevărul, dar ascultau și cultivau o eroare. Domnul a lucrat pentru noi cu putere, până la încheierea acelei întruniri. Mi s-a arătat din nou în viziune cât era de important ca frații din vestul statului New York să lase deoparte diferențele dintre ei și să se unească în adevărul Bibliei. 1M 88.4
Ne-am întors la Middletown, unde ne lăsaserăm copilul pe durata călătoriei noastre în vest. Acum, o dureroasă datorie se prezenta înaintea noastră. Pentru binele sufletelor, simțeam că trebuia să sacrificăm compania micuțului nostru Henry, ca să ne putem dedica fără rezerve lucrării. Sănătatea mea era slăbită, iar el avea să-mi ocupe o mare parte din timp. A fost o încercare grea, dar nu am îndrăznit să îngădui ca fiul meu să stea în calea datoriei mele. Eram convinsă că Domnul îl cruțase de dragul nostru, când fusese bolnav și că, dacă aveam să îngădui ca el să mă împiedice de la a-mi împlini datoria, Dumnezeu avea să mi-l ia. Singură înaintea Domnului, cu durere în suflet și cu multe lacrimi, am făcut acest sacrificiu și am renunțat la copilul meu, care pe atunci nu avea decât un an, pentru ca altcineva să se poarte ca o mamă cu el și să-l înconjoare cu afecțiunea ei. L-am lăsat în familia fratelui Howland, în care aveam toată încrederea. Ei au fost gata să poarte această povară, ca să ne lase pe noi cât mai liberi cu putință, astfel încât să putem lucra pentru cauza lui Dumnezeu. Știam că ei puteau avea mai multă grijă de Henry decât am fi putut avea noi în timp ce călătoream și că era spre binele lui să se bucure de un cămin stabil și de o bună disciplină. A fost greu să mă despart de copilul meu. Fețișoara lui tristă, când am plecat și l-am lăsat acolo, m-a urmărit zi și noapte; cu toate acestea, prin puterea Domnului, l-am îndepărtat din mintea mea și am căutat să fac bine altora. Familia fratelui Howland i-a purtat de grijă lui Henry în toate privințele, timp de cinci ani. 1M 89.1