Domnul i-a poruncit lui Moise să trimită niște bărbați care să cerceteze țara Canaan, pe care avea să le-o dea copiilor lui Israel. În scopul acesta, urma să fie ales câte un conducător din fiecare seminție. Au plecat. După patruzeci de zile, s-au întors din cercetarea lor și au venit înaintea lui Moise, a lui Aaron și a întregii adunări a lui Israel și le-au arătat roadele țării. Toți au fost de acord că era o țară bună și au arătat roadele bogate pe care le aduseseră cu ei ca dovadă. Un singur ciorchine de struguri era atât de mare încât îl cărau doi oameni cu ajutorul unei prăjini. Au adus, de asemenea, smochine și rodii care acolo creșteau din abundență. După ce au vorbit despre rodnicia pământului, toți, cu excepția a doi dintre ei, au vorbit foarte descurajator despre posibilitatea de a lua țara în stăpânire. Au spus că poporul care locuia acolo era foarte puternic, iar cetățile erau înconjurate cu ziduri mari și înalte și, mai mult decât toate, că i-au văzut acolo pe copiii lui Anac. Apoi au descris cum era așezat poporul de jur împrejurul Canaanului și și-au exprimat teama, spunând că avea să le fie imposibil să intre vreodată în posesia țării. 4M 148.1
Când au auzit acest raport, israeliții au dat glas dezamăgirii în reproșuri amarnice și în țipete de jale. Ei nu au stat să se gândească la faptul că Dumnezeu, Cel care îi adusese până acolo, cu siguranță avea să le dea țara în stăpânire. L-au scos pe Dumnezeu din calcul. Au acționat ca și când, în cucerirea cetății Ierihonului, cheia intrării lor în Canaan, trebuiau să se bazeze doar pe puterea armelor. Dumnezeu declarase că El avea să le dea țara și ei ar fi trebuit să aibă deplină încredere că El Își va împlini cuvântul. Dar inimile lor nesupuse nu erau în armonie cu planurile Lui. Ei nu s-au gândit cât de minunat lucrase El în folosul lor, eliberându-i din robia egipteană, deschizându-le un drum prin mijlocul apelor mării și nimicind oștirea lui Faraon, care îi urmărea. În necredința lor, limitau lucrarea lui Dumnezeu și nu aveau încredere în mâna care îi călăuzise în siguranță până acolo. În această situație, ei au repetat greșeala de mai înainte, de a cârti împotriva lui Moise și a lui Aaron. „Așadar, acesta este sfârșitul tuturor speranțelor noastre înalte”, au spus ei. „Aceasta este țara pentru care am făcut tot drumul din Egipt, ca să o luăm în stăpânire.” I-au acuzat pe conducătorii lor că aduseseră nenorocirea asupra lui Israel și i-au învinuit din nou că înșelaseră poporul și îl duseseră în rătăcire. 4M 148.2
Moise și Aaron s-au plecat cu fețele la pământ înaintea lui Dumnezeu. Caleb și Iosua, singurii dintre cele douăsprezece iscoade care se încrezuseră în cuvântul lui Dumnezeu, când și-au dat seama că aceste relatări nefavorabile descurajaseră întreaga tabără, și-au sfâșiat hainele de mâhnire. Ei au încercat să aducă argumente și să-i convingă pe oameni, dar adunarea era plină de furie și dezamăgită și a refuzat să-i asculte. În cele din urmă, Caleb și-a făcut drum până în față și vocea lui clară și răsunătoare a fost auzită peste toată rumoarea mulțimii. El a contrazis rapoartele pline de lașitate ale celorlalte iscoade, care slăbiseră credința și curajul întregului Israel. Le-a cerut oamenilor să fie atenți și aceștia și-au încetat pentru o clipă plângerile ca să-l asculte. El le-a vorbit despre țara pe care o vizitase. Le-a spus: „Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!” Dar, în timp ce el vorbea, iscoadele necredincioase l-au întrerupt strigând: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.” 4M 149.1
Pornind pe o cale greșită, acești bărbați s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Moise și Aaron, împotriva lui Caleb și Iosua. Fiecare pas făcut în direcția greșită i-a făcut mai hotărâți în planul lor de a descuraja orice încercare de a lua în stăpânire țara Canaanului. Ei au denaturat adevărul, ca să-și atingă scopul ticălos. Au prezentat clima ca fiind nesănătoasă și pe oameni ca având o statură uriașă. Ei au spus: „Apoi, am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor: în ochii noștri parcă eram niște lăcuste și la fel ne vedeau și ei” (trad. folosită de autoare — n.red.). 4M 149.2
Raportul acesta nu era doar negativ, ci și mincinos. Era contradictoriu, deoarece, dacă țara era nesănătoasă și își mânca locuitorii, atunci cum de aceștia atinseseră așa proporții enorme? Când oamenii aflați în poziții de răspundere își lasă inimile pradă necredinței, nu mai există granițe în înaintarea lor către rău. Foarte puțini își dau seama, atunci când pornesc pe această cale periculoasă, cât de departe îi va conduce Satana. 4M 150.1
Raportul acela negativ a avut un efect teribil asupra poporului. Israeliții le-au adus reproșuri amarnice lui Moise și lui Aaron. Unii au murmurat și s-au tânguit, spunând: „De ce n-om fi murit noi în țara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Apoi sentimentele lor s-au ridicat împotriva Domnului și au plâns și s-au jelit, spunând: „«Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta în care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?» Și au zis unul altuia: «Să ne alegem o căpetenie și să ne întoarcem în Egipt.»” 4M 150.2
În felul acesta, ei au arătat lipsă de respect față de Dumnezeu și față de conducătorii pe care El îi desemnase. Ei nu L-au întrebat pe Domnul ce să facă, ci au spus: „Să ne alegem o căpetenie.” Au luat situația în mâinile lor, simțindu-se competenți să se îngrijească de problemele lor, fără ajutorul divin. Ei nu l-au acuzat doar pe Moise că îi înșelase, ci și pe Dumnezeu, pentru că le promisese o țară pe care nu erau în stare să o ia în stăpânire. De fapt, ei au mers atât de departe, încât să-și aleagă pe cineva dintre ei drept conducător, ca să-i conducă înapoi, în țara suferinței și a robiei lor, din care Dumnezeu îi eliberase cu brațul Său atotputernic. 4M 150.3
Moise și Aaron au rămas plecați cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu, în prezența întregii adunări, implorând în tăcere îndurarea divină față de Israelul răzvrătit. Suferința lor era prea profundă pentru a fi exprimată în cuvinte. Din nou, Caleb și Iosua ies în față, iar vocea lui Caleb se ridică încă o dată cu o seriozitate plină de mâhnire deasupra cârtirilor adunării: „Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara aceasta și ne-o va da; este o țară în care curge lapte și miere. Numai nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin; Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei!” 4M 151.1
Canaaniții umpluseră măsura nelegiuirii și Domnul nu avea să îi mai îngăduie. Ocrotirea Lui fiind îndepărtată, ei aveau să fie o pradă ușoară pentru evrei. Ei nu erau pregătiți de luptă, deoarece se simțeau atât de puternici, încât se amăgeau singuri cu gândul că nicio armată nu era suficient de bună pentru a-i învinge. 4M 151.2
Caleb i-a amintit poporului că țara îi era asigurată lui Israel prin legământul lui Dumnezeu, dar inimile oamenilor erau pline de furie și ei nu mai voiau să asculte. Dacă doar doi bărbați ar fi adus raportul cel rău și toți ceilalți zece i-ar fi încurajat să ia țara în stăpânire în Numele Domnului, ei tot ar fi ascultat mai degrabă de sfatul celor doi decât de al celorlalți zece, din cauza necredinței lor nelegiuite. Dar acum erau doar doi care susțineau ce era drept, în timp ce zece erau într-o răzvrătire deschisă împotriva conducătorilor lor și împotriva lui Dumnezeu. 4M 151.3
Acum, poporul se dezlănțuie; se trezesc cele mai rele patimi și oamenii refuză să mai asculte argumentele. Cele zece iscoade necredincioase li se alătură în acuzațiile aduse lui Caleb și lui Iosua și se aude strigătul ca să fie uciși cu pietre. Gloata nebună pune mâna pe pietre cu care să-i ucidă pe cei doi bărbați credincioși. Toți se năpustesc înainte cu strigăte de furie, când, deodată, pietrele le cad din mâini, se lasă brusc tăcerea asupra lor și încep să tremure de groază. Dumnezeu a intervenit pentru a-i opri din avântul lor nesăbuit. Slava prezenței Sale, ca o flacără de lumină, luminează cortul întâlnirii și întreaga adunare vede semnalul Domnului. Unul mai puternic decât ei li Se descoperise și nimeni nu mai îndrăznește să continue împotrivirea. Orice murmur amuțește și iscoadele care aduseseră acel raport rău se pleacă îngrozite, ținându-și răsuflarea. 4M 151.4
Moise se ridică din poziția lui smerită și intră în cort pentru a vorbi cu Dumnezeu. Acolo, Domnul îi propune imediat să nimicească acest popor răzvrătit. El vrea să facă din Moise o națiune mai mare decât Israelul, dar blândul și smeritul conducător al poporului Său nu este de acord cu această propunere: „Moise a zis Domnului: «Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta, și vor spune locuitorilor țării aceleia. Ei știau că Tu, Domnul, ești în mijlocul poporului acestuia, că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor și noaptea într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile care au auzit vorbindu-se de Tine vor zice: ‘Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în țara pe care jurase că i-o va da, de aceea l-a omorât în pustie!’»” 4M 152.1
Moise respinge din nou ideea ca Israel să fie distrus și el însuși să devină o națiune mai puternică decât acesta. Acest slujitor privilegiat al lui Dumnezeu își manifestă dragostea față de Israel și își arată zelul pentru slava Domnului și pentru onoarea poporului Său. „Tu ai iertat acest popor din Egipt până acum, ai fost îndelung-răbdător și îndurător față de această națiune nerecunoscătoare și, oricât de nevrednici ar fi ei, mila Ta este aceeași.” El imploră: „Nu-i vei cruța Tu și de data aceasta, nu vei mai adăuga Tu și această ocazie de răbdare divină la numeroasele ocazii pe care li le-ai oferit până acum?” 4M 152.2
Moise L-a înduplecat pe Dumnezeu să cruțe poporul, dar, din cauza aroganței și a necredinței israliților, Domnul nu a putut să meargă alături de ei pentru a lucra prin minuni în favoarea lor. De aceea, în îndurarea Sa divină, El le-a poruncit să adopte soluția cea mai sigură și să se întoarcă în pustie, către Marea Roșie. De asemenea, ca pedeapsă pentru răzvrătirea lor, El a hotărât ca toți adulții care ieșiseră din Egipt, cu excepția lui Caleb și a lui Iosua, să fie pentru totdeauna excluși din Canaan. Ei eșuaseră în totalitate în a-și ține promisiunea de a asculta de Dumnezeu, și purtarea lor Îl elibera pe Dumnezeu din legământul pe care ei îl călcaseră în mod repetat. El a promis că doar copiii lor aveau să ia în stăpânire țara aceea bună și a declarat că trupurile moarte ale răzvrătiților aveau să fie îngropate în pustie. Iar cele zece iscoade, al căror raport negativ îl făcuse pe Israel să cârtească și să se răzvrătească, au fost nimicite de puterea lui Dumnezeu înaintea ochilor poporului. 4M 152.3
Când Moise le-a făcut cunoscută voia lui Dumnezeu cu privire la ei, israeliții au părut să se pocăiască în mod sincer de păcatul lor, dar Domnul știa că ei erau întristați văzând consecințele căii lor rele, nu pentru că erau profund conștienți de nerecunoștința și de neascultarea lor. Dar pocăința lor venea prea târziu; mânia îndreptățită a lui Dumnezeu se stârnise și soarta lor era hotărâtă, astfel că nu mai exista nicio posibilitate de grațiere. Când și-au dat seama că Domnul nu avea să Se lase înduplecat în hotărârea Lui, încăpățânarea lor s-a trezit din nou și au declarat că nu aveau de gând să se întoarcă în pustie. 4M 153.1
Poruncindu-le să se retragă din țara dușmanilor lor, Dumnezeu le-a pus la încercare aparenta supunere și a arătat că aceasta nu era reală. Ei știau că păcătuiseră profund, lăsându-se stăpâniți de sentimentele lor năvalnice și încercând să omoare iscoadele care îi îndemnaseră să asculte de Dumnezeu, dar erau îngroziți doar pentru că își dădeau seama de teribila lor greșeală, ale căror consecințe aveau să se dovedească dezastruoase pentru ei. Inimile lor erau neschimbate și ei nu căutau decât un pretext pentru o ocazie de răzvrătire asemănătoare. Ocazia aceasta s-a ivit atunci când Moise, prin autoritatea lui Dumnezeu, le-a poruncit să se întoarcă în pustie. 4M 153.2
Ei se răzvrătiseră atunci când [Dumnezeu] le poruncise să meargă și să ia în stăpânire țara pe care le-o promisese, iar acum, când le spusese să se retragă, erau la fel de nesupuși, susținând că aveau să meargă și să lupte cu dușmanii lor. S-au echipat de război, cu armurile, și s-au prezentat înaintea lui Moise pregătiți de luptă, după părerea lor, dar dureros de deficitari în ochii lui Dumnezeu și ai slujitorului Său plin de mâhnire. Ei au refuzat să asculte solemnele avertizări ale conducătorilor lor care le spuneau că dezastrul și moartea aveau să fie rezultatul încumetării lor. 4M 153.3
Când i-a îndemnat să se suie și să ia în stăpânire Ierihonul, Dumnezeu le-a promis că va merge cu ei. Chivotul care conținea Legea Sa urma să fie un simbol al prezenței Sale. Moise și Aaron, conducătorii desemnați de Dumnezeu, urmau să conducă această expediție sub atenta Lui îndrumare. Cu o asemenea supraveghere, niciun rău nu avea să vină asupra lor. Dar acum, contrar poruncii lui Dumnezeu și ignorând interdicția solemnă a conducătorilor lor, fără chivotul lui Dumnezeu și fără Moise, ei au pornit în marș să înfrunte armatele dușmanului. 4M 154.1
În timpul pe care israeliții l-au irosit cu nesupunerea lor păcătoasă, amaleciții și canaaniții s-au pregătit de luptă. Israeliții și-au provocat plini de aroganță dușmanul care nu îndrăznise să-i atace, dar, imediat ce au intrat pe teritoriul inamicului, amaleciții și canaaniții i-au întâmpinat în forță și i-au respins cu sălbăticie, făcându-i să se retragă cu mari pierderi. Câmpul măcelului era roșu de sângele lor, iar trupurile lor moarte acopereau pământul. Au fost alungați și învinși complet. Distrugerea și moartea au fost rezultatele tentativei lor de răzvrătire. Dar credința lui Caleb și a lui Iosua a fost bogat răsplătită. După cuvântul Său, Dumnezeu i-a dus pe acești bărbați credincioși în țara pe care le-o promisese. Cei lași și cei răzvrătiți au pierit în pustie, dar iscoadele neprihănite au mâncat din strugurii aduși din Eșcol. 4M 154.2
Istoria rapoartelor celor douăsprezece iscoade are o aplicație pentru noi, ca popor. În mijlocul nostru se repetă astăzi aceleași scene: atunci când există riscuri, oamenii se plâng cuprinși de lașitate și dau înapoi, în loc să acționeze. La fel ca în timpul lui Caleb și al lui Iosua, se manifestă aceeași tendință de a nu asculta rapoartele credincioase și sfaturile sincere. Slujitorii lui Dumnezeu, care poartă povara lucrării Sale practicând o strictă tăgăduire de sine și suferind lipsuri de dragul de a ajuta poporul Său, rareori sunt astăzi apreciați mai mult decât erau atunci. 4M 154.3
Israeliții din vechime au fost puși la probă de repetate ori și găsiți prea ușori. Puțini primesc avertizările credincioase pe care li le dă Dumnezeu. Întunericul și necredința nu scad pe măsură ce ne apropiem de timpul celei de-a doua veniri a lui Hristos. Adevărul devine din ce în ce mai puțin plăcut pentru cei cu înclinații frivole; inimile lor sunt greoaie când trebuie să creadă și amână să se pocăiască. Dacă nu ar fi dovezile permanente pe care li le dă Domnul cu privire la înțelepciunea și ajutorul Său, slujitorii lui Dumnezeu ar putea foarte ușor să se descurajeze. Multă răbdare a avut Domnul cu copiii Săi. El le-a iertat rătăcirile și i-a așteptat să Îl primească în inimile lor, dar ideile false, invidia și neîncrederea nu L-au lăsat să intre. 4M 155.1
Puțini dintre cei care susțin că fac parte din Israel și ale căror minți au fost luminate de revelațiile înțelepciunii divine îndrăznesc să iasă cu curaj în față, așa cum a făcut Caleb, și să stea hotărâți de partea lui Dumnezeu și a binelui. Pentru că nu se abat de pe calea integrității pentru a-i mulțumi pe cei egoiști și neconsacrați, cei pe care Domnul i-a ales ca să conducă lucrarea Sa devin ținta urii și a minciunilor răutăcioase. Satana este atent și acționează cu multă grijă în aceste zile din urmă, iar Dumnezeu are nevoie de oameni plini de curaj și de rezistență spirituală, care să reziste vicleniei lui. 4M 155.2
În rândurile celor care susțin a crede adevărul este nevoie de o convertire deplină, ca să-L urmeze pe Isus și să asculte de voia lui Dumnezeu — nu de o supunere generată de împrejurări, cum a fost aceea a israeliților care s-au îngrozit când li s-a descoperit puterea Celui Infinit, ci de o pocăință profundă și sinceră și de renunțare la păcat. Cei doar pe jumătate convertiți sunt asemenea unui copac ale cărui crengi atârnă de partea adevărului, dar ale cărui rădăcini, solid înfipte în pământ, se întind în solul neroditor al lumii. Isus caută în zadar roade pe ramurile lui: nu găsește decât frunze. 4M 155.3
Mii de oameni ar accepta adevărul dacă ar putea face acest lucru fără să renunțe la eul lor, dar cei care fac parte din această categorie nu vor zidi niciodată cauza lui Dumnezeu. Ei nu vor înainta niciodată plini de curaj împotriva dușmanului — lumea, iubirea de sine și dorințele firii pământești —, având încredere în Conducătorul lor divin că le va da biruința. Biserica are nevoie de oameni credincioși, ca Iosua și Caleb, care să fie gata să primească viața veșnică satisfăcând condiția simplă pusă de Dumnezeu — aceea a ascultării. Comunitățile noastre suferă din lipsă de lucrători. Câmpul nostru de lucru este lumea. Este nevoie de misionari în orașe și în sate care sunt mult mai puternic înrobite de idolatrie decât sunt păgânii din Orient, care nu au văzut niciodată lumina adevărului. Adevăratul spirit misionar a părăsit bisericile care fac mărturisiri de credință atât de înalte; inimile membrilor lor nu mai ard de dragoste pentru suflete și de dorința de a le conduce în staulul lui Hristos. Avem nevoie de lucrători serioși. Nu este nimeni care să răspundă strigătului care se aude din toate părțile: „Treci... și ajută-ne!”? 4M 155.4
Oare cei care susțin că sunt depozitarii Legii lui Dumnezeu și care așteaptă revenirea în curând a lui Isus pe norii cerului vor putea să fie achitați de sângele sufletelor dacă își vor întoarce urechea să nu audă strigătele de nevoie ale celor care umblă în întuneric? Sunt cărți care așteaptă să fie pregătite și distribuite, sunt lecții care trebuie să fie predate, sunt de împlinit responsabilități care cer sacrificiu. Cine vrea să vină în ajutor? Cine vrea, de dragul lui Hristos, să renunțe la sine și să le ducă lumina celor care stau în întuneric? 4M 156.1