Apostolii Pavel și Petru au fost despărțiți pentru mulți ani de zile datorită lucrării lor. În timp ce Petru a trudit în special pentru evrei, lucrarea lui Pavel a fost să ducă Evanghelia la neamuri. În providența lui Dumnezeu, însă, amândoi aveau să dea mărturie pentru Hristos în metropolele lumii, în a căror țărână aveau să-și verse amândoi sângele ca o sămânță care avea să dea o bogată recoltă de sfinți și martiri. IM 315.1
Cam în timpul celei de-a doua arestări a lui Pavel, Petru a fost și el prins și aruncat în temniță. El se făcuse neplăcut autorităților în special prin zelul și succesul lui în expunerea înșelătoriilor și în stricarea planurilor lui Simon Magul, vrăjitorul care l-a urmărit la Roma pentru a se opune și a împiedica lucrarea Evangheliei. Nero credea în magie și-l patrona pe Simon. De aceea el s-a mâniat teribil pe apostolul și s-a hotărât să poruncească arestarea lui. IM 315.2
Pica ce i-o purta împăratul lui Pavel a atins punctul culminant datorită faptului că unii membri ai familiei imperiale și alte persoane distinse s-au convertit la creștinism în timpul primei sale întemnițări. Din această cauză, i-a făcut a doua întemnițare mult mai severă decât prima, fără să-i mai dea ocazia de a predica Evanghelia; Nero a hotărât să-i scurteze viața lui Pavel imediat ce ar fi găsit un pretext plauzibil pentru a o face. Nero a fost atât de impresionat de puterea cuvintelor apostolului cu ocazia ultimului său proces, încât a amânat sentința cazului, fără să-l achite sau să-l condamne. Dar sentința a fost doar amânată. Nu la mult timp, s-a pronunțat hotărârea care l-a trimis pe Pavel într-un mormânt de martir. Fiind cetățean roman, el n-a putut fi supus torturii, de aceea a fost condamnat la moarte prin decapitare. IM 315.3
Petru, ca evreu și străin, a fost condamnat la biciuire și crucificare. În perspectiva acestei morți înfricoșătoare, apostolul și-a amintit de marele lui păcat, când Îl lepădase pe Domnul Isus în ceasul judecării Sale, și singurul său gând a fost că el nu era vrednic de o cinste așa de mare ca să moară în același fel ca și Învățătorul lui. Petru se pocăise în mod sincer de acel păcat și fusese iertat de Domnul Hristos, așa cum arată înalta însărcinare ce i-a fost încredințată, de a paște oile și mieii turmei. El, însă, nu se putea ierta. Nici chiar gândul agoniei ultimelor clipe îngrozitoare nu i-au putut micșora amărăciunea întristării și pocăinței. Ca ultimă favoare, i-a rugat pe călăii săi să fie răstignit cu capul în jos. Cererea i-a fost îndeplinită și în felul acesta a murit marele apostol Petru. IM 316.1