Când Domnul Isus le-a descoperit ucenicilor soarta Ierusalimului și evenimentele revenirii Sale, El a prevestit și experiența poporului Său din momentul când avea să fie luat din mijlocul lui, până la revenirea Sa cu putere și slavă, pentru a-l elibera. De pe muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile ce erau gata să cadă asupra bisericii apostolice și, pătrunzând mai departe în viitor, ochiul Său deslușea uraganele cumplite și pustiitoare ce aveau să sufle asupra urmașilor Săi în zilele de întuneric și persecuție ce urmau să vină. În câteva enunțuri scurte cu o semnificație grozavă, El a prezis partea ce avea să fie hotărâtă bisericii lui Dumnezeu de către conducătorii acestei lumi. Urmașii lui Hristos trebuie să meargă pe aceeași cărare a umilinței, reproșului și suferinței, pe care a mers și Maestrul lor. Vrăjmășia ce a izbucnit împotriva Răscumpărătorului lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care vor crede în Numele Lui. IM 320.1
Istoria bisericii primare confirmă împlinirea cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului și ale iadului s-au așezat în linie de bătaie împotriva lui Hristos în persoana urmașilor Săi. Păgânătatea a prevăzut că templele și altarele îi vor fi date la o parte, dacă Evanghelia avea să triumfe; de aceea și-a convocat forțele ca să distrugă creștinismul. Focurile persecuției s-au aprins. Creștinii au fost deposedați de bunuri și alungați din casele lor. Au “dus o mare luptă de suferințe.” “Au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare.” Evrei 11, 36. Un mare număr și-a pecetluit mărturia cu propriul sânge. Nobili și sclavi, bogați și săraci, învățați și ignoranți erau deopotrivă omorâți, fără milă. IM 320.2
Eforturile lui Satana de a distruge prin violență biserica lui Dumnezeu au fost zadarnice. Marea luptă în care și-au dat viața ucenicii lui Isus nu a încetat când acești credincioși purtători de stindard au căzut la posturile lor. Prin înfrângere, ei au biruit. Lucrătorii lui Dumnezeu au fost omorâți, dar lucrarea mergea neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească și numărul susținătorilor ei să crească. Ea a pătruns în regiuni inaccesibile chiar și vulturilor Romei. Un creștin a spus protestând înaintea conducătorilor păgâni care făceau să înainteze persecuția: Puteți “să ne omorâți, să ne torturați, să ne condamnați.... Nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovați.... Nici cruzimea ... nu vă folosește la nimic.” Dimpotrivă, era o invitație și mai puternică de a-i aduce și pe alții la convingerea lor. “Noi ne înmulțim cu atât mai mult, cu cât ne cosiți voi mai des; sângele creștinilor este o sămânță.” IM 321.1
Mii au fost închiși și omorâți, dar alții s-au ridicat să le ia locul. Cei martirizați pentru credința lor erau acceptați de Hristos și socotiți de El ca biruitori. Ei s-au luptat lupta cea bună și vor primi o cunună de slavă când va veni Domnul Hristos. Suferințele pe care le-au îndurat creștinii i-au apropiat mai mult pe unii de alții și de Mântuitorul lor. Exemplul vieții și mărturia dată prin moartea lor vorbeau mereu în favoarea adevărului și, când era mai puțin de așteptat, supușii lui Satana părăseau slujirea lui și se înrolau sub steagul lui Hristos. IM 321.2