Pe când mă rugam la altarul familial, Duhul Sfânt a venit asupra mea și se părea că mă înalț sus, tot mai sus, cu mult deasupra lumii întunecate. M-am întors să văd poporul advent în lume, însă nu am putut să-i găsesc, când, o voce mi-a spus: “Privește din nou, privește puțin mai sus”. Mi-am ridicat ochii și am văzut o cărare dreaptă și îngustă trasată sus, deasupra lumii. Pe această cărare poporul advent călătorea spre cetatea, care se afla la capătul îndepărtat al cărării. Ei aveau o lumină strălucitoare așezată înapoia lor la începutul potecii, despre care îngerul mi-a spus că este strigătul de la miezul nopții. Această lumină strălucea, pe tot parcursul cărării luminându-le pașii, ca să nu se clatine. Dacă își mențineau privirile ațintite la Isus, care se afla înaintea lor, conducându-i spre cetate, ei erau în siguranță. — Early Writings, 14. AÎ 249.1
Pe când aveam șaptesprezece ani, un vizitator ceresc a venit și mi-a vorbit astfel: “Am o solie pentru tine ca s-o prezinți”. “De ce?”, mă gândeam eu. “Cu siguranță trebuie să fie o mare greșeală undeva”. Din nou au fost rostite cuvintele: “Am o solie pentru tine ca s-o prezinți. Scrie pentru popor ceea ce ți-am spus”. — Sermons and Talks 2:252. AÎ 249.2