Ilie s-a rugat pentru pocăința lui Israel — În munții Galaadului, la răsărit de Iordan, trăia în zilele lui Ahab un om al credinței și al rugăciunii, a cărui lucrare neînfricată era destinată să oprească răspândirea rapidă a apostaziei în Israel. Departe de orice oraș renumit și neavând o poziție înaltă în societate, Ilie Tișbitul și-a început misiunea încrezător în planul lui Dumnezeu de a pregăti calea înaintea lui și de a-i da succes deplin. Cuvântul credinței și al puterii era pe buzele lui și întreaga lui viață era consacrată lucrării de reformă. Glasul lui era al unuia care striga în pustie pentru a mustra păcatul și pentru a respinge valul răului. Deși a venit la oameni ca mustrător al păcatului, totuși solia lui oferea balsamul de Galaad sufletelor bolnave de păcat ale celor care doreau să fie vindecați. Rg 133.2
Când Ilie l-a văzut pe Israel afundându-se din ce în ce mai mult în idolatrie, sufletul său a fost îndurerat și indignarea l-a cuprins. Dumnezeu făcuse lucruri mari pentru poporul Său. Îl eliberase din robie și îi dăduse “pământurile neamurilor ... ca să păzească poruncile Lui și să țină legile Lui”. (Psalmii 105, 44.45.) Dar planurile pline de îndurare ale lui lehova erau acum aproape uitate. Necredința îl despărțea cu repeziciune pe poporul ales de Izvorul puterii lui. Când a văzut această apostazie, din locuința lui retrasă de la munte, Ilie a fost copleșit de amărăciune. Cu groază în suflet, el L-a implorat pe Dumnezeu să oprească poporul favorizat de odinioară de pe calea lui păcătoasă, să îi trimită pedepse, dacă este nevoie, ca să poată fi determinat să vadă în adevărata lumină îndepărtarea lui de Cer. El dorea să-i vadă pe israeliți aduși la pocăință înainte ca ei să ajungă atât de departe în nelegiuirea lor, încât să-L provoace pe Dumnezeu să-i distrugă cu totul. Rg 133.3
Rugăciunea lui Ilie a fost ascultată. Apelurile repetate adesea, mustrările și avertizările nu-l aduseseră pe Israel la pocăință. Venise timpul când Dumnezeu trebuia să îi vorbească prin judecăți. Atâta timp cât închinătorii lui Baal pretindeau că darurile cerului, rouă și ploaia, nu veneau de la Iehova, ci de la puterile ce dirijau natura și că pământul era îmbogății și făcut să rodească din belșug prin energia creatoare a soarelui, blestemul lui Dumnezeu avea să cadă greu asupra țării întinate. Semințiilor apostaziate ale lui Israel trebuia să li se arate nebunia încrederii în puterea lui Baal pentru binecuvântări pământești. Până când nu se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăință și nu-L vor recunoaște ca izvor al tuturor binecuvântărilor, nu va cădea pe pământ nici rouă, nici ploaie. — Profeți și regi, 119, 120. Rg 134.1
Temerea de Dumnezeu era din ce în ce mai puțină în Israel. Dovezile blasfematoare ale idolatriei lor oarbe se vedeau în mijlocul Israelului lui Dumnezeu. Nu era nimeni care să îndrăznească să-și riște viața pentru a se împotrivi pe față idolatriei blasfematoare care predomina. Altarele lui Baal și preoții lui Baal care aduceau jertfe soarelui, lunii și stelelor atrăgeau atenția pretutindeni. Ei aveau temple și dumbrăvi consacrate, unde se aflau obiecte de închinare făcute de mâini omenești. Binefacerile pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor nu îl determinau să aducă nicio mulțumire Dătătorului. Ei atribuiau favorii zeilor lor toate binecuvântările Cerului, izvoarele, pâraiele, rouă și ploaia care înviorau pământul și făceau câmpurile lor să aducă roade abundente. Rg 134.2
Sufletul credincios al lui Ilie era îndurerat. El a fost cuprins de indignare și gelos pentru slava lui Dumnezeu. El a văzut că Israel era cufundat într-o apostazie îngrozitoare. Ilie a fost copleșit de uimire și de durere, văzând apostazia poporului, în timp ce își aducea aminte de lucrurile cele mari pe care Dumnezeu le făcuse pentru acești oameni. Totuși cei mai mulți uitaseră toate aceste lucruri. El a mers înaintea lui Dumnezeu cu sufletul plin de suferință și L-a rugat să își salveze poporul, chiar și prin pedepse, dacă era necesar. El L-a rugat pe Dumnezeu să înceteze a-i trimite acestui popor nerecunoscător rouă și ploaie, comorile cerului, pentru ca Israelul apostaziat să aștepte în zadar de la idolii lui de aur, lemn și piatră, de la soare, lună și stele, de la zeii lor, să ude pământul și să-l facă să aducă roade îmbelșugate. Dumnezeu i-a spus lui Ilie că auzise rugăciunea lui. Dumnezeu urma să rețină de la poporul Său rouă și ploaia, până când acesta se va întoarce la El, în pocăință. — The Review and Herald, 16 septembrie, 1873. Rg 134.3
În anii lungi de secetă și foamete, Ilie s-a rugat stăruitor ca inima celor din Israel să se întoarcă de la idolatrie la slujirea lui Dumnezeu. Prorocul a așteptat cu răbdare, în timp ce mâna Domnului apăsa cu putere peste țara lovită. Când a văzut dovezile suferinței și lipsei înmulțindu-se în toate părțile, inima lui a fost copleșită de durere și dorea nespus puterea care să aducă reforma cât mai grabnic. Însuși Dumnezeu își aducea la îndeplinire planul, iar tot ce putea să facă slujitorul Său era să se roage cu credință și să aștepte timpul pentru o acțiune hotărâtă. — Profeți și regi, 133. Rg 135.1
Ilie este exemplul de om care a biruit prin rugăciune stăruitoare — Noi ar trebui să petrecem mult timp în rugăciune tainică. Domnul Hristos este vița, noi suntem mlădițele. Dacă dorim să creștem și să aducem roade, trebuie să luăm continuu seva și hrana de la Adevărata Viță, pentru că, despărțiți de Viță, nu avem nicio putere. Rg 135.2
L-am întrebat pe înger de ce nu s-a manifestat mai multă credință și putere în Israel. El a spus: “Voi vă desprindeți prea repede de brațul Domnului. Aduceți cu insistență cererile voastre înaintea scaunului Său de domnie și rezistați printr-o credință puternică. Făgăduințele Sale sunt sigure. Credeți că primiți lucrurile pentru care vă rugați și le veți avea”. Apoi, atenția mi-a fost îndreptată spre Ilie, El a fost — supus acelorași slăbiciuni ca și noi, dar s-a rugat stăruitor. El s-a rugat de șapte ori Domnului, iar ultima oară s-a văzut norul. Am văzut că noi ne îndoiserăm de făgăduințele sigure și îl răniserăm pe Mântuitorul prin lipsa noastră de credință. Îngerul a spus: “Îmbracă armura și, mai presus de orice, ia scutul credinței, căci el va păzi inima și însăși viața de săgețile arzătoare ale celui rău”. Dacă vrăjmașul îi poate face pe cei descurajați să-și abată privirile de la Domnul Isus, să privească la ei înșiși și să se gândească numai la propria nevrednicie, în loc de a se gândi la vrednicia lui Isus, la dragostea Sa, la meritele Sale și la mila Sa cea mare, el va da la o parte scutul credinței și își va atinge scopul, iar ei vor fi expuși la ispitele lui nemiloase. Prin urmare, cei slabi trebuie să privească la Isus și să se încreadă în El. Așadar, ei trebuie să-și exercite credința. — Experiențe și viziuni, 73. Rg 135.3
Dacă doresc să aibă succes în lucrarea lor, solii lui Dumnezeu trebuie să zăbovească mult în prezența Sa. Se spune despre o femeie în vârstă din Lancashire că asculta motivele menționate de vecinele ei pentru succesul pastorului lor. Ele vorbeau despre darurile Iui, despre stilul lui de predicare, despre manierele lui. “Nu”, a spus atunci femeia în vârstă, “vă voi spune eu care este motivul. Omul vostru este foarte aproape de Cel Atotputernic”. Rg 136.1
Când oamenii sunt consacrați așa cum a fost Ilie și au credința pe care a avut-o el, Dumnezeu Se va descoperi așa cum S-a descoperit atunci. De asemenea, când oamenii se vor ruga Domnului așa cum s-a rugat Iacov, rezultatele care au fost văzute atunci se vor vedea din nou. Puterea va veni de la Dumnezeu ca rezultat al rugăciunii credinței. — Slujitorii evangheliei, 255. Rg 136.2
Rugăciunea lui Ilie pe Muntele Carmel a primit un răspuns vizibil — Ilie i-a reamintit poporului apostazia îndelungată care stârnise mânia iui Iehova, chemându-i pe oameni să-și umilească inimile și să se întoarcă la Dumnezeul părinților lor, pentru ca blestemul să fie îndepărtat din țara lui Israel. Apoi, plecându-se cu respect înaintea Dumnezeului nevăzut, își înălță mâinile către cer și rosti o rugăciune simplă. Preoții lui Baal săriseră, țipaseră, făcuseră spume, de dimineață până târziu după-amiază, dar când Ilie se rugă, niciun țipăt fără rost nu răsună pe înălțimea Carmelului. El se ruga ca și cum știa că Iehova este acolo, martor la scenă, și ascultă cererea lui. Prorocii lui Baal s-au rugat prostește, fără niciun înțeles. Ilie se rugă simplu și cu căldură, cerând lui Dumnezeu să-și arate superioritatea asupra lui Baal, pentru ca Israel să poată fi determinat să se întoarcă la El. Rg 136.3
“Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel!” se ruga profetul, “Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău și că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești adevăratul Dumnezeu și să le întorci astfel inima spre bine”. O tăcere apăsătoare se așternu peste toți. Preoții lui Baal tremurau de groază. Conștienți de vinovăția lor, se așteptau acum la o pedeapsă grabnică. Rg 136.4
Nici nu s-a sfârșit rugăciunea lui Ilie, că flăcări de foc, ca niște fulgere strălucitoare de lumină, au coborât din cer peste altarul înălțat, mistuind jertfa, secând apa din șanț și mistuind chiar și pietrele altarului. Strălucirea focului a iluminat muntele și a orbit ochii mulțimii. În văile de jos, unde mulți priveau cu încordare îngrijorată mișcările celor de sus, coborârea focului s-a văzut clar și toți au fost uimiți de priveliște, Aceasta semăna cu stâlpul de foc care, la Marea Roșie, a despărțit pe copiii lui Israel de oastea egipteană. — Profeți și Regi 152, 153. Rg 137.1
Rugăciunile lui Ilie au cerut, prin credință, împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu — Odată cu uciderea prorocilor lui Baal, s-a deschis calea pentru aducerea la îndeplinire a unei puternice reforme spirituale în cele zece seminții ale regatului de nord. Ilie prezentase poporului apostazia lui, îl chemase să-și umilească inima și să se întoarcă la Domnul. Judecățile Cerului fuseseră aduse la îndeplinire, poporul își mărturisise păcatele și Îl recunoscuse pe Dumnezeul părinților săi ca fiind Dumnezeul cel viu, iar acum blestemul Cerului avea să fie retras, iar binecuvântările vremelnice ale vieții să fie reînnoite. Țara urma să fie înviorată cu ploaie. “Suie-te de mănâncă și bea”, i-a spus Ilie lui Ahab, “căci se aude vuiet de ploaie”. Apoi prorocul s-a urcat în vârful muntelui să se roage. Rg 137.2
Nu pentru că se arătase vreo dovadă exterioară a ploii care era gata să cadă, a putut Ilie să-i îndemne atât de sigur pe Ahab să se pregătească de ploaie. Prorocul n-a văzut niciun nor pe cer, n-a auzit niciun tunet. El a rostit numai cuvântul pe care Duhul Domnului l-a îndemnat să-i spună ca răspuns la credința lui cea puternică. Toată ziua se conformase neabătut voinței lui Dumnezeu, iar acum, după ce făcuse tot ce fusese în puterea lui, știa că Cerul va revărsa din belșug binecuvântările promise. Același Dumnezeu care trimisese seceta, făgăduise o ploaie îmbelșugată ca răsplată a îndeplinirii dreptății, iar acum Ilie aștepta revărsarea făgăduită. într-o atitudine de umilință, “cu fața între genunchi”, el mijlocea înaintea lui Dumnezeu în favoarea Israelului pocăit. Rg 137.3
Din nou și din nou, Ilie l-a trimis pe solul său într-un loc de unde se putea vedea Marea Mediterană, ca să vadă dacă este vreun semn vizibil că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. De fiecare dată, robul se întorcea spunând: “Nu este nimic”. Prorocul nu și-a pierdut răbdarea și nici credința, ci a continuat cererea lui stăruitoare. De șase ori, robul s-a întors cu răspunsul că nu vede niciun nor de ploaie pe cerul ca alama. Nedescurajat, Ilie I-a trimis încă o dată, dar de data aceasta robul s-a întors zicând: “Iată că se ridică un nor mic din mare, ca o palmă de om”. Rg 138.1
Acest fapt era suficient. Ilie nu a așteptat să se întunece tot cerul, în acel mic nor, el a văzut, prin credință, o ploaie îmbelșugată și a acționat potrivit credinței sale, trimițând de îndată pe slujitorul său la Ahab, cu solia: “Înhamă și pogoară-te, ca să nu te oprească ploaia”. Rg 138.2
Deoarece Ilie a fost un bărbat cu o mare credință, Dumnezeu l-a putut folosi în această criză din istoria lui Israel. În timp ce se ruga, mâna credinței sale a prins făgăduințele Cerului și a stăruit în rugăciune până când cererile sale au fost ascultate. El nu a așteptat o dovadă deplină că Dumnezeu l-a ascultat, ci a fost gata să se avânte riscând totul la cel mai slab semn al bunăvoinței divine. Totuși lucrul pe care el a fost în stare să îl facă prin puterea lui Dumnezeu, pot să îl facă toți în domeniul lor de activitate în slujba Iui Dumnezeu, căci despre prorocul din Munții Galaadului stă scris: “Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi și s-a rugat cu stăruință să nu plouă și nu a plouat în țară trei ani și șase luni”. (Iacov 5, 17.) Rg 138.3
O credință ca aceasta este necesară în lume astăzi — credința care se prinde de făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu și nu se lasă până când Cerul nu răspunde. O credință ca aceasta ne leagă strâns cu Cerul și ne aduce putere pentru a lupta cu forțele întunericului. “Prin credință”, copiii lui Dumnezeu “au cucerit împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă ostile vrăjmașe”. (Evrei 11, 33.34.) Prin credința, și noi astăzi trebuie să atingem înălțimile planului lui Dumnezeu pentru noi! “Tu zici: ‘Dacă poți!’ Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” (Marcu 9, 23.) Rg 138.4
Credința este un element esențial al rugăciunii biruitoare. “Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută”. (Evrei 11, 6.) “Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă, orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut”. (1 Ioan 5, 14.15.) Cu credința stăruitoare a lui Iacov, cu stăruința neabătută a lui Ilie, să prezentăm rugăciunile noastre Tatălui, cerând tot ce El a făgăduit. Onoarea tronului Său este pusă în joc pentru împlinirea cuvântului Său. — Profeți și regi, 155-158. Rg 139.1
Ilie a perseverat în rugăciune, până când răspunsul a venit — În experiența lui Ilie ne sunt prezentate lecții importante. Când s-a aflat pe Muntele Cârmei și s-a rugat pentru ploaie, credința lui a fost pusă la încercare, dar el a perseverat, continuând să-I adreseze lui Dumnezeu cererea lui. El s-a rugat stăruitor de șase ori și totuși nu a fost niciun semn că rugămintea lui a fost ascultată, dar el a continuat cu o credință puternică să trimită insistent cererea lui către tronul harului. Dacă ar fi renunțat descurajat a șasea oară, rugăciunea lui nu ar fi fost ascultată, însă el a perseverat până când răspunsul a venit. Noi avem un Dumnezeu a cărui ureche nu este astupată față de cererile noastre, iar dacă punem la încercare cuvântul Său, El va onora credința noastră. El dorește ca toate interesele noastre să fie împletite cu interesele Sale și atunci va putea să ne binecuvânteze în siguranță, pentru că nu ne vom slăvi pe noi înșine când vom primi binecuvântarea, ci Îi vom aduce lui Dumnezeu toată lauda. Dumnezeu nu ascultă întotdeauna rugăciunile noastre de prima dată când Îi vorbim, pentru că, dacă ar face așa, noi am putea să credem că am avut dreptul la toate binecuvântările și favorurile pe care le-a revărsat asupra noastră. În loc de a ne cerceta inima pentru a vedea dacă există vreun rău pe care îl nutrim, vreun păcat pe care îl îndrăgim, noi am ajunge să fim neatenți și nu am reuși să ne dăm seama de dependența noastră de El și de nevoia pe care o avem de ajutorul Său. Rg 139.2
Ilie s-a umilit până când s-a aflat în situația în care nu avea să își atribuie sieși slava. Aceasta este condiția cu care Domnul ascultă rugăciunea, pentru că atunci noi îi vom da slavă Lui. Obiceiul de a-i lăuda pe oameni are ca rezultat un mare rău. Unul îl laudă pe altul, iar astfel oamenii sunt determinați să simtă că slava și cinstea le aparțin. Când îi înălțați pe oameni, voi puneți o capcană pentru sufletul lor și faceți exact ce dorește Satana. Ar trebui să-L lăudați pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, cugetul și puterea voastră, pentru că numai Dumnezeu este vrednic de slavă. — Comentarii Biblice ale AZȘ 2:1034, 1035. Rg 140.1
In timp ce Ilie s-a rugat, slujitorul lui a vegheat. El s-a întors de șase ori din locul de veghere, spunând: “Nu este nimic”, niciun nor, niciun semn de ploaie. Totuși profetul nu s-a descurajat. El a continuat să își revizuiască viața pentru a vedea dacă dăduse greș în a-L cinsti pe Dumnezeu. El și-a mărturisit păcatele și a continuat să își smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu, în timp ce aștepta un semn că rugăciunea lui a primit răspuns. Pe când își cerceta inima, i se părea că este tot mai mic atât în ochii lui, cât și în ochii lui Dumnezeu. Lui Ilie i s-a părut că era nimic și că Dumnezeu era totul, iar când a ajuns în punctul renunțării totale la sine, în timp ce se prindea de Mântuitorul ca fiind singura Iui putere și neprihănire, răspunsul a venit. — The Review and Herald, 26 mai, 1891. Rg 140.2