Prilejuri de ațâțare se iveau întruna la iudei din cauza contactului lor cu oastea romană. Detașamentele militare staționau în diferite puncte, pretutindeni în Iudea și Galilea, iar prezența acestora aducea mereu aminte poporului despre decăderea sa, ca națiune. Cu multă amărăciune în inimă, iudeii auzeau puternicul sunet de trâmbiță și vedeau cetele de soldați, rânduindu-se în jurul stindardului Romei și salutând cu mult respect acest simbol al puterii ei. Ciocnirile între localnici și ostași erau dese și ațâțau ura poporului. Adesea, când vreun slujbaș roman, însoțit de garda sa de ostași, se grăbea să meargă dintr-un loc în altul, el punea mâna pe țăranii iudei, care lucrau la câmp, și îi silea să poarte poveri pe drumuri de munte sau să facă oricare alt serviciu de care era nevoie. Lucrul acesta era în armonie cu legea și obiceiul roman, iar împotrivirea la astfel de cereri dădea naștere la umilințe și cruzimi. În fiecare zi, în sufletele oamenilor se adâncea dorul de a scutura jugul roman. Mai cu seamă printre galileenii îndrăzneți și brutali, spiritul revoltei era vădit. Fiind un oraș de graniță, Capernaum era sediul unei garnizoane romane și, chiar în timpul când Isus învăța norodul, vederea unei companii de ostași le reamintea ascultătorilor Săi gândul amar al umilirii lui Israel. Norodul privea cu nerăbdare la Isus, nădăjduind că El era Cel care avea să îngenunche mândria romană. CMF 69.2
Isus privea cu tristețe fețele întoarse spre El. El observă spiritul de răzbunare, care-și întipărise pecetea cea rea asupra lor și știa cât de fierbinte dorește poporul puterea de a-i zdrobi pe împilatori. Plin de întristare, El îi îndemnă: “Nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt”. CMF 70.1
Aceste cuvinte nu erau decât o repetare a învățăturii Vechiului Testament. E adevărat că regula “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (Leviticul 24, 20), făcea parte din legile date prin Moise, dar aceasta era o lege civilă. Nimeni nu avea dreptul să se răzbune, pentru că aveau cuvintele Domnului: “Nu zice: ‘Îi voi întoarce eu răul!’” “Nu zice: ‘Cum mi-a făcut el, așa am să-i fac și eu.’” “Nu te bucura de căderea vrăjmașului tău.” “Dacă este flămând vrăjmașul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea.” (Proverbe 20, 22; 24, 17.29; 25, 21.22.) CMF 70.2
Toată viața pământească a Domnului Isus a fost o trăire a acestui principiu. Mântuitorul nostru a părăsit locașul Său ceresc spre a le aduce vrăjmașilor Săi pâinea vieții. Deși calomnia și prigoana au fost îngrămădite asupra Lui, de la leagăn și până la mormânt, ele n-au făcut să iasă de la El decât expresia unei iubiri iertătoare. Iată ce zice El prin profetul Isaia: “Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări.” (Isaia 50, 6.) “Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53, 7.) Iar de pe crucea de pe Golgota străbate prin veacuri rugăciunea Sa pentru ucigașii Săi și solia plină de nădejde pentru tâlharul muribund. CMF 71.1
Prezența Tatălui L-a cuprins pe Hristos și nu I s-a întâmplat nimic altceva decât ce a îngăduit iubirea nemărginită, pentru binecuvântarea omenirii. Acesta era izvorul Său de mângâiere și este și pentru noi. Acela care este pătruns de Spiritul Domnului Hristos rămâne în Hristos. Lovitura țintită spre el cade asupra Mântuitorului, care îl înconjoară cu prezența Sa. Și orice vine asupra lui, vine de la Hristos. El n-are nevoie să se împotrivească răului, deoarece Domnul este apărarea sa. Nimic nu-l poate atinge, decât dacă îngăduie El, și “toate lucrurile” îngăduite “lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.” (Romani 8, 28.) CMF 71.2
“Orișicui vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.” CMF 71.3
Isus îi îndemna pe ucenicii Săi ca, în loc să se împotrivească cererilor acelora care aveau puterea, să facă chiar mai mult decât li se pretindea. Și, pe cât era cu putință, să se achite de orice obligație, chiar dacă aceasta trecea peste prevederile legilor țării. Legea, așa cum era dată prin Moise, recomanda o deosebită considerație față de cel sărac. Când un om sărac își dădea haina ca zălog sau gaj pentru vreo datorie, creditorului nu-i era îngăduit să pătrundă în locuința acestuia, ca s-o ia. El trebuia să aștepte în uliță până i se aducea zălogul. Și, oricare ar fi fost împrejurările, obiectul trebuia înapoiat stăpânului său până seara. (Deuteronom 24, 10-13.) În zilele Domnului Hristos, aceste măsuri bune erau prea puțin luate în seamă; dar Isus i-a învățat pe ucenicii Săi să se supună hotărârii judecății, chiar dacă aceasta ar fi cerut mai mult decât îngăduia legea lui Moise. Chiar dacă li s-ar fi cerut o parte din îmbrăcămintea lor, trebuia să o dea. Mai mult, trebuia să-i dea creditorului dreptul său și, dacă era nevoie, chiar mai mult decât atât. “Oricui vrea să se judece cu tine”, zicea El, “și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa”. Și dacă curierul îți cere să mergi cu el o distanță de o milă, mergi două. CMF 72.1
Isus a adăugat: “Celui ce-ți cere, dă-i; și nu-i întoarce spatele celui ce vrea să împrumute de la tine”. Aceeași învățătură a fost dată prin Moise: “Să nu-ți împietrești inima și să nu-ți închizi mâna înaintea fratelui tău celui lipsit. Ci să-ți deschizi mâna și să-l împrumuți cu ce-i trebuie ca să facă față nevoilor lui.” (Deuteronom 15, 7-8.) Textul acesta lămurește înțelesul cuvintelor Mântuitorului. Domnul nu ne învață să dăm fără nici o socoteală tuturor acelora care cer milă, ci zice: “Să-l împrumuți cu ce-i trebuie, ca să facă față nevoilor lui”; și acesta trebuie să fie un dar, mai degrabă decât un împrumut; noi trebuie “să dăm cu împrumut, fără să nădăjduim ceva în schimb.” (Luca 6, 35.) CMF 72.2
Cine-și face milă și ajută, pe trei îi hrănește bine:
pe cel lipsit, pe sine și pe Mine. CMF 73.1