Partea care a fost pusă deoparte în conformitate cu Scriptura, pentru că I se cuvine Domnului, constituie sursa financiară a Evangheliei și nu ne mai aparține. Când un om ia din vistieria lui Dumnezeu pentru a-și acoperi nevoile personale sau nevoile de zi cu zi ale altora, el nu comite nimic mai puțin decât un sacrilegiu. Unii s-au făcut vinovați de faptul că și-au însușit de pe altarul lui Dumnezeu ceea ce I-a fost dedicat în mod special. Toți credincioșii ar trebui să privească această chestiune într-o lumină corectă. Nimeni dintre cei care ajung la strâmtorare să nu ia banii consacrați scopurilor religioase ca să îi folosească pentru el însuși, liniștindu-și conștiința că îi va pune la loc cândva, în viitor. Cel mai bine ar fi să reducă cheltuielile în conformitate cu venitul, să își restrângă nevoile și să trăiască pe măsura posibilităților, decât să întrebuințeze banii Domnului pentru scopuri lumești. — Testimonies for the Church 9:246, 247. SA 79.1