Cei bogați sunt ispitiți să-și întrebuințeze mijloacele pentru a-și îngădui eul, pentru a-și satisface pretențiile, pentru a se împodobi pe ei înșiși sau casele lor. În aceste scopuri, așa-zișii creștini nu ezită să cheltuiască nestingheriți și chiar în mod excesiv. Dar când sunt solicitați să dăruiască pentru vistieria Domnului, pentru cauza Sa și pentru îndeplinirea lucrării Sale pe acest pământ, mulți șovăie. Expresia feței lor, care strălucea de interesul față de planurile pentru satisfacerea de sine, nu se mai luminează de bucurie când cauza lui Dumnezeu face apel la dărnicia lor. Având probabil impresia că nu au încotro, oferă cu zgârcenie o sumă mică, mult mai mică decât cea pe care o cheltuiesc pentru capriciile lor inutile. Dar nu manifestă dragoste reală față de Hristos și nici interes intens pentru salvarea sufletelor prețioase. Nu e de mirare că viața creștină a acestei categorii de oameni este, în cel mai bun caz, o experiență mărginită și defectuoasă! Dacă nu își vor schimba stilul de viață, lumina lor se va preface în întuneric. — The Review and Herald, 16 mai, 1882. SA 155.3