“Totuși, așa cinstiți și temători de Dumnezeu cum erau, peregrinii nu înțelegeau încă marele principiu al libertății religioase. Libertatea, pentru asigurarea căreia jertfiseră atât de mult, n-au mai fost dispuși să o mai acorde și altora. ‘Foarte puțini, chiar și dintre gânditorii de frunte și moraliștii sec. al XVII-lea, aveau o concepție justă cu privire la acest important principiu, produs al Noului Testament, care recunoaște pe Dumnezeu ca singurul judecător al credinței omenești.’ — D. Neal, History of The Puritance, vol. 5, pag. 297. Învățătura că Dumnezeu a încredințat bisericii dreptul de a stăpâni conștiința, de a defini și a pedepsi erezia, este una dintre rătăcirile papalității cel mai adânc înrădăcinate. În timp ce reformatorii au lepădat crezul Romei, ei n-au fost cu totul eliberați de spiritul ei de intoleranță. Întunericul dens, în care învăluise papalitatea întreaga creștinătate de-a lungul veacurilor de stăpânire, nu fusese încă risipit cu totul. Unul dintre pastorii care conduceau colonia din Massachusetts Bay, spunea: ‘Toleranța a fost aceea care a făcut o lume anticreștină; iar Biserica niciodată n-a fost păgubită de pedepsirea ereticilor.’ — Idem, vol. 5, pag. 335. Coloniștii au adoptat o reglementare prin care numai membrii bisericii puteau avea un cuvânt în guvernarea civilă. S-a format un fel de biserică de stat, tuturor oamenilor cerându-li-se să contribuie la întreținerea clerului, iar magistrații au fost autorizați să suprime erezia. În felul acesta, puterea pământească era în mâinile bisericii. Astfel, n-a trecut mult timp până când aceste măsuri au dus la rezultatul inevitabil — persecuția.” — (The Great Controversy, 292-293.) GA 125.1