Satana și-a început eforturile de a amăgi neamul omenesc o dată cu începutul istoriei omului. El, care a pus la cale răzvrătirea în ceruri, a dorit să-i aducă pe locuitorii pământului în unire cu el în lupta împotriva guvernării lui Dumnezeu. Adam și Eva fuseseră pe deplin fericiți în ascultare de Legea lui Dumnezeu și faptul acesta era o mărturie permanentă împotriva pretențiilor pe care Satana le ridicase în ceruri, și anume că Legea lui Dumnezeu era opresivă și opusă binelui făpturilor Sale. Nu numai atât, dar invidia lui Satana a fost mult mai aprinsă atunci când a fost dăruit căminul frumos pregătit pentru perechea fără păcat. S-a hotărât să-i ducă la cădere ca, fiind despărțiți de Dumnezeu și sub puterea lui, să câștige stăpânire asupra pământului și aici să-și întemeieze împărăția, în opoziție cu Cel Preaînalt. TV 531.1
Dacă Satana s-ar fi descoperit în caracterul lui adevărat, ar fi fost respins imediat, căci Adam și Eva fuseseră avertizați împotriva acestui vrăjmaș primejdios; dar el a lucrat în întuneric, ascunzându-și planu-rile, ca să-și poată îndeplini scopul mai cu succes. Folosind șarpele ca mediu, pe atunci o ființă cu înfățișare fermecătoare, s-a adresat personal Evei: “Oare a zis Dumnezeu să nu mâncați din toți pomii din grădină?” (Geneza 3, 1.) Dacă Eva n-ar fi intrat în discuție cu ispititorul, ea ar fi fost sigură; dar s-a aventurat să ducă tratative cu el și a căzut victimă vicleniilor lui. Tot astfel sunt biruiți și astăzi mulți. Ei se îndoiesc și discută cu privire la cererile lui Dumnezeu; și, în loc să asculte de poruncile divine, primesc teoriile omenești, care ascund numai planurile lui Satana. TV 531.2
“Femeia a răspuns șarpelui: ‘Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncați din el, și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți’. Atunci șarpele a zis femeii: ‘Hotărât, că nu veți muri; dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul’”. (Geneza 3, 2-5.) El a spus că ei aveau să fie ca Dumnezeu, având o înțelepciune mai mare decât înainte și ajungând la un nivel mai înalt de existență. Eva s-a supus ispitei; și, prin influența ei, Adam a fost condus la păcat. Ei au crezut cuvintele șarpelui, că Dumnezeu nu va face ceea ce a spus; astfel nu s-au încrezut în Creatorul lor și și-au închipuit că El le îngrădea libertatea, că ei ar fi ajuns la o mai mare înțelepciune și înălțare prin călcarea Legii Sale. TV 532.1
Dar, după păcătuire, cum a înțeles Adam cuvintele: “În ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit”? Le-a înțeles el oare ca însemnând, așa cum îi făcuse Satana să creadă, că aveau să fie ridicați la o stare mai înaltă de existență? Atunci, cu siguranță, prin păcătuire s-ar fi câștigat mult mai bine, iar Satana s-ar fi dovedit a fi un binefăcător al neamului omenesc. Dar Adam n-a descoperit că acesta era sensul sentinței divine. Dumnezeu declarase, ca o pedeapsă pentru păcatul lui, că omul trebuie să se întoarcă în pământul din care fusese luat: “Țărână ești, din țărână ai fost luat și în țărână te vei întoarce”. (Versetul 19.) Cuvintele lui Satana: “vi se vor deschide ochii” s-au dovedit a fi adevărate numai în acest sens: După ce Adam și Eva au călcat Cuvântul lui Dumnezeu, ochii li s-au deschis să-și vadă nesăbuința; ei au cunoscut răul și au gustat din rodul amar al neascultării. TV 532.2
În mijlocul Edenului crește pomul vieții, ale cărui roade aveau puterea de a prelungi viața. Dacă Adam ar fi rămas ascultător față de Dumnezeu, el ar fi continuat să se bucure de intrare liberă la acest pom și ar fi trăit veșnic. Dar, atunci când a păcătuit, i s-a interzis să se mai împărtășească din pomul vieții și a devenit astfel supus morții. Sentința divină: “Țărână ești și în țărână te vei întoarce” arată către deplina stingere a vieții. TV 532.3
Nemurirea, făgăduită omului condiționată de ascultare, a fost pierdută prin păcătuire. Adam nu putea transmite urmașilor lui ceea ce nu avea; și n-ar fi fost nici o nădejde pentru neamul omenesc căzut, dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, n-ar fi adus nemurirea. Deoarece “moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toți au păcătuit”, Hristos “a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie”. (Romani 5, 12; 2 Timotei 1, 10.) Numai prin Hristos se poate obține nemurirea. Isus a spus: “Cine crede în Fiul, are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața”. (Ioan 3, 36.) Orice om poate ajunge în posesia acestei binecuvântări prețioase, dacă împlinește condițiile. Toți aceia care, “prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea”, vor primi “viața veșnică”. (Romani 2, 7.) TV 533.1
Singurul care i-a făgăduit lui Adam viața prin neascultare a fost marele amăgitor. Iar declarația șarpelui către Eva în Eden — “Hotărât că nu veți muri” — a fost prima predică despre nemurirea sufletului. Totuși declarația aceasta, care se bazează numai pe autoritatea lui Satana, răsună de la amvoanele creștinătății și este primită de majoritatea omenirii tot atât de ușor cum a fost primită de primii noștri părinți. Sentința divină: “Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ezechiel 18, 20) a fost răstălmăcită în: “Sufletul care păcătuiește nu va muri, ci va trăi veșnic”. Nu putem decât să ne mirăm de absurditatea ciudată, care îi face pe oameni atât de creduli față de cuvintele lui Satana și atât de necredincioși față de cuvintele lui Dumnezeu. TV 533.2
Dacă omul, după cădere, ar fi avut intrare liberă la pomul vieții, ar fi trăit veșnic și, în felul acesta, păcatul ar fi fost nemuritor. Dar un heruvim cu o sabie de foc a păzit “drumul care duce la pomul vieții” (Geneza 3, 24) și nimănui din familia lui Adam nu i-a mai fost îngăduit să treacă această barieră și să se împărtășească din rodul dătător de viață. De aceea nu există păcătos nemuritor. TV 533.3
Dar, după cădere, Satana i-a îndemnat pe îngerii lui să facă un efort deosebit pentru a răspândi credința că omul ar fi de la natură nemuritor și, amăgindu-i pe oameni să creadă această rătăcire, urma să se ajungă la concluzia că păcătosul ar trăi în nenorocire veșnică. Apoi prințul întunericului, lucrând prin agenții lui, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un tiran răzbunător, declarând că El îi aruncă în iad pe toți aceia care nu-I sunt pe plac și-i face să simtă mânia Lui; și că, în timp ce suferă o groază și un chin de nedescris în flăcările veșnice, Creatorul lor privește cu satisfacție la ei. TV 534.1
În felul acesta, arhiamăgitorul pune atributele lui pe seama Creatorului și Binefăcătorului omenirii. Cruzimea este de la Satana. Dumnezeu este iubire; și tot ce a creat a fost curat, sfânt și plăcut, până când a fost adus păcatul de către primul mare răzvrătit. Satana însuși este vrăjmașul care-l ispitește pe om la păcat și după aceea îl distruge, dacă poate; iar când este sigur de victimă, atunci se bucură de ruina pe care a produs-o. Dacă i s-ar îngădui, el ar prinde tot neamul omenesc în plasa lui. Dacă n-ar fi intervenția puterii divine, nici un fiu sau fiică a lui Adam n-ar scăpa. TV 534.2
Satana caută să-i învingă pe oameni astăzi, așa cum i-a biruit pe primii noștri părinți, slăbindu-le încrederea în Creatorul lor și ducându-i la îndoială față de înțelepciunea guvernării Sale și a dreptății legilor Sale. Satana împreună cu agenții lui Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind mai rău decât ei, pentru a-și justifica răutatea și răzvrătirea. Marele amăgitor încearcă să pună caracterul lui, de o cruzime înfricoșătoare, pe seama Tatălui nostru ceresc, ca el să pară extrem de nedreptățit prin alungarea din cer, pentru că n-a vrut să se supună unui conducător atât de nedrept. El prezintă înaintea lumii libertatea de care s-ar bucura sub stăpânirea lui blândă, în contrast cu robia impusă prin hotărârile aspre ale lui Iehova. În felul acesta, el reușește să înșele sufletele și să le depărteze de credincioșia lor față de Dumnezeu. TV 534.3
Cât de respingătoare pentru orice emoție de iubire și de milă, și chiar pentru simțul nostru de dreptate, este învățătura potrivit căreia morții nelegiuiți sunt chinuiți în foc și pucioasă, într-un iad care arde veșnic; că, pentru păcatele unei vieți pământești scurte, trebuie să suferi chinul cât va fi Dumnezeu. Totuși, această învățătură a fost mult predicată și este cuprinsă în multe din crezurile creștinătății. Un doctor în teologie spunea: “Priveliștea chinurilor iadului va mări fericirea sfinților pe vecie. Când îi văd pe alții, cu aceeași natură, născuți în aceleași împrejurări, aruncați într-o așa nenorocire, iar ei atât de deosebiți, își dau seama cât de fericiți sunt”. Un altul folosea aceste cuvinte: “Când hotărârea de condamnare veșnică se execută asupra făpturilor mâniei, fumul chinului lor se ridică veșnic înaintea făpturilor milei, care, în loc să ia partea acestor ființe chinuite, spun: ‘Amin, Aleluia! Lăudați-L pe Domnul!’” TV 535.1
Unde se găsește o astfel de învățătură în paginile Cuvântului lui Dumnezeu? Vor pierde cei răscumpărați în ceruri toate sentimentele de milă și de compasiune, chiar și sentimentul obișnuit al omeniei? Sunt transformate oare în nepăsare și stoicism sau în cruzimea fiarei? Nu, nicidecum; nu aceasta este învățătura Cărții lui Dumnezeu. Aceia care prezintă vederile exprimate în citatele de mai înainte pot fi oameni învățați și chiar sinceri, dar sunt amăgiți de sofisticăria lui Satana. El îi călăuzește să folosească greșit unele expresii hotărâte ale Scripturii, dând limbajului un colorit de amărăciune și de răutate, care-i aparține lui, dar nu Creatorului nostru. “Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți?” (Ezechiel 33, 11.) TV 535.2
Ce ar câștiga Dumnezeu dacă am admite că El Își găsește plăcerea în a vedea chinurile veșnice; că El Își găsește plăcere în gemetele, țipetele și blestemele făpturilor care suferă, pe care El le ține în flăcările iadului? Pot oare aceste gemete îngrozitoare să constituie o muzică în auzul Iubirii Infinite? Se susține că această pedeapsă de nenorocire nesfârșită asupra celor nelegiuiți ar arăta ura lui Dumnezeu față de păcat, ca fiind un rău care ruinează pacea și ordinea universului. Ce blasfemie grozavă! Ca și când ura lui Dumnezeu față de păcat este un motiv ca el să fie perpetuat. Căci, după învățăturile acestor teologi, continuarea chinurilor fără nădejde de milă își scot din minți victimele nenorocite și, când își revarsă mânia în blesteme și hulă, ei măresc continuu povara de vinovăție. Slava lui Dumnezeu nu este nicidecum sporită prin perpetuarea creșterii continue a păcatului de-a lungul veacurilor veșnice. TV 536.1
Era mai presus de puterea minții omenești să aprecieze răul care a fost produs de această rătăcire a chinurilor veșnice. Religia Bibliei, plină de dragoste și de bunătate și abundând în milă, este întunecată de superstiție și îmbrăcată în groază. Când ne dăm seama în ce culori false a înfățișat Satana caracterul lui Dumnezeu, să ne mai mirăm oare că milostivul nostru Creator este de temut, de groază și chiar urât de oameni? Concepțiile înspăimântătoare despre Dumnezeu, care sunt răspândite în toată lumea prin învățăturile de la amvoane, au dat naștere la mii, ba chiar milioane de sceptici și de necredincioși. TV 536.2
Teoria chinurilor veșnice este una dintre învățăturile rătăcite, care constituie vinul nelegiuirii Babilonului, din care el dă să bea popoarelor. (Apocalipsa 14, 8; 17, 2.) Fără îndoială, este o taină cum au primit slujitorii lui Hristos această rătăcire și au predicat-o de la amvoanele sfinte. Ei au primit-o de la Roma, așa cum au primit și sabatul neadevărat. Este adevărat că a fost susținută de oameni mari și buni; dar lumina cu privire la acest subiect nu le-a fost descoperită asemenea nouă. Ei au fost răspunzători numai pentru lumina care a strălucit în vremea lor; noi suntem răspunzători pentru aceea care strălucește în vremea noastră. Dacă ne întoarcem de la mărturia Cuvântului lui Dumnezeu și primim învățături rătăcite numai pentru că părinții noștri le-au învățat, cădem sub aceeași condamnare pronunțată asupra Babilonului; noi bem din vinul desfrânării ei. TV 536.3
O mare categorie de oameni, pe care învățătura despre chinurile veșnice îi revoltă, sunt conduși către o rătăcire opusă acesteia. Ei văd că Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca o ființă a iubirii și milei și nu pot crede că El încredințează făpturile Sale focului unui iad care este veșnic. Dar, susținând că sufletul este nemuritor de la natură, nu văd o altă alternativă, ci doar să ajungă la concluzia că toată omenirea va fi în cele din urmă mântuită. Mulți privesc amenințările Bibliei ca fiind destinate numai să-i îngrozească pe oameni, determinându-i să asculte, dar nu ca să fie împlinite literal. Astfel, păcătosul poate trăi în plăceri egoiste, disprețuind cererile lui Dumnezeu, și cu toate acestea așteaptă să fie în cele din urmă primiți în harul Său. O astfel de învățătură care se încrede în mila lui Dumnezeu, dar care nesocotește dreptatea Sa, este plăcută inimii firești și îi încurajează pe cei nelegiuiți în nelegiuirea lor. TV 537.1
Pentru a vedea cum aceia care cred într-o mântuire universală răstălmăcesc Scripturile, pentru a-și susține învățătura lor distrugătoare de suflete, trebuie să cităm numai câteva din declarațiile lor. La înmormântarea unui tânăr neevlavios, care fusese omorât într-un accident, un slujitor universalist a ales ca text biblic declarația cu privire la David: “El a fost mângâiat cu privire la Amnon, văzându-l mort”. (2 Samuel 13, 39.) TV 537.2
“Adeseori sunt întrebat”, spunea vorbitorul, “care va fi soarta acelora care părăsesc lumea într-o stare de păcat, mor poate într-o stare de ebrietate, mor cu veșmintele nespălate de petele roșii ale crimei sau mor așa cum a murit acest tânăr, fără să fi avut vreodată o credință sau fără să fi experimentat vreo religie. Suntem mulțumiți cu ceea ce ne spun Scripturile; răspunsul lor va rezolva această problemă grozavă. Amnon era peste măsură de păcătos; nu se pocăise, s-a îmbătat și, în stare de beție, a fost ucis. David era profetul lui Dumnezeu; el trebuie să fi cunoscut dacă soarta lui Amnon avea să fie rea sau bună în lumea viitoare. Care a fost exprimarea inimii lui? ‘Împăratul David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon’. (Versetul 39.) TV 537.3
Și ce concluzie se poate deduce din această vorbire? Nu-i așa că suferințele veșnice nu erau o parte din credința lui religioasă? Așa înțelegem noi; și aici descoperim un argument puternic pentru susținerea unei ipoteze mai plăcute, mai luminoase, mai binevoitoare cu privire la curăția și pacea universală de la urmă. El a fost mângâiat văzând că fiul lui era mort. Și de ce așa? Pentru că, prin ochiul profeției, el putea privi înainte la un viitor glorios, să vadă că fiul lui, scăpat de toate ispitele, eliberat de robie și curățit de stricăciunea păcatului, după ce a fost făcut îndeajuns de sfânt și luminat, a fost primit în adunarea spiritelor înălțate în bucurie.... Singura lui mângâiere a fost aceea că, fiind mutat din această stare de păcat și de suferință, iubitul lui fiu se dusese acolo unde adierile plăcute ale Duhului Sfânt aveau să se reverse peste sufletul lui întunecat, acolo unde aveau să fie descoperite minții lui înțelepciunea cerului și adierile dulci ale iubirii nemuritoare și în felul acesta era pregătit cu o fire sfințită să se bucure de odihnă și de societatea moștenirii cerești. TV 538.1
În aceste gânduri, am dori să se înțeleagă că noi credem că mântuirea în ceruri nu depinde de nimic din ceea ce facem în această viață; nici de o schimbare actuală a inimii, nici de credința de acum sau o mărturisire a religiei.” TV 538.2
În felul acesta, pretinsul slujitor al lui Hristos repetă rătăcirea spusă de șarpele din Eden: “Hotărât că nu veți muri!” “În ziua în care veți mânca, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu.” El declară că cei mai mari păcătoși — criminalul, hoțul și adulterul — după moarte vor fi pregătiți să intre în strălucirea veșnică. TV 538.3
Și de unde scoate acest pervertitor al Scripturilor concluziile sale? Dintr-o singură propoziție care exprimă supunerea lui David față de hotărârea Providenței. Sufletul lui “dorea să meargă la Absalom; căci fusese mângâiat cu privire la Amnon, văzând că este mort”. Greul suferinței sale fusese ușurat cu trecerea timpului, iar gândurile lui s-au întors de la fiul mort la cel viu, care fugise de frica pedepsei meritate pentru crima lui. Și aceasta era dovada că Amnon cel bețiv, care săvârșise incestul, a fost dus imediat după moarte în locuințele fericite, spre a fi curățit și pregătit pentru tovărășia îngerilor fără păcat? O povestire plăcută, desigur, bine aranjată ca să fie pe placul inimii firești! Aceasta este învățătura lui Satana și își face lucrarea cu succes. Să ne mai surprindă oare faptul că nelegiuirea abundă cu o astfel de învățătură? TV 538.4
Calea urmată de acest fals învățător o ilustrează pe aceea a altora. Câteva cuvinte ale Scripturii sunt despărțite de contextul lor, care în multe cazuri ar avea înțelesul exact contrar față de interpretarea care li se dă; și astfel de pasaje despărțite sunt schimbate și folosite ca dovezi ale învățăturilor care n-au nici un temei în Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturia citată ca dovadă că Amnon cel bețiv se află în ceruri este doar o deducție, contrazisă direct de declarația clară și pozitivă a Scripturii, care spune că nici un bețiv nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu. (1 Corinteni 6, 10.) În felul acesta, cei îndoielnici, necredincioși și sceptici schimbă adevărul în minciună. Și mulțimile au fost amăgite de sofistica lor și sunt legănați să doarmă în leagănul siguranței firești. TV 539.1
Dacă ar fi adevărat că sufletele tuturor oamenilor au trecut direct în ceruri în clipa descompunerii lor, atunci am dori mai degrabă moartea decât viața. Mulți au fost determinați de această credință să-și pună capăt vieții. Când sunt copleșiți de necaz, încurcături și dezamăgiri, li se pare mult mai ușor să-și curme firul fragil al vieții, ca să se înalțe în strălucirea lumii veșnice. TV 539.2
Dumnezeu a dat o dovadă categorică în Cuvântul Său că El îi va pedepsi pe călcătorii Legii Sale. Aceia care se amăgesc cu ideea că El este prea milostiv pentru a-și aduce la îndeplinire dreptatea asupra păcătosului, să privească la crucea de pe Calvar. Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu dovedește că “plata păcatului este moartea”, că orice călcare a Legii lui Dumnezeu trebuie să-și primească plata cuvenită. Hristos cel fără păcat S-a făcut păcat pentru om. El a suportat vina călcării Legii și ascunderea feței Tatălui Său, până când inima i-a fost sfâșiată și viața i-a fost zdrobită. Această jertfă întreagă a fost adusă pentru ca păcătoșii să poată fi mântuiți. Omul nu poate fi eliberat de pedeapsa păcatului pe nici o altă cale. Și orice suflet care refuză să se împărtășească de ispășirea asigurată cu un preț atât de mare trebuie să poarte în persoana sa vinovăția și pedeapsa pentru călcarea Legii. TV 539.3
Să luăm seama la ceea ce spune Biblia mai departe cu privire la omul neevlavios și nepocăit, pe care universul îl așează în cer, ca pe îngerii sfinți și fericiți. TV 540.1
“Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții”. (Apocalipsa 21, 6.) Această făgăduință este numai pentru aceia care însetează. Apa vieții o vor primi numai aceia care simt nevoia după ea și o caută cu prețul pierderii tuturor celorlalte lucruri. “Cel ce va birui, va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu”. (Versetul 7.) Iată, de asemenea, și condițiile. Pentru a moșteni aceste lucruri, trebuie să ne împotrivim și să biruim păcatul. TV 540.2
Domnul declară prin profetul Isaia: “Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine. Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui”. (Isaia 3, 10.11.) “Totuși, măcar că păcătosul face de o sută de ori rău”, spune înțeleptul, “și stăruie multă vreme în el, eu știu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu și au frică de El. Dar cel rău nu este fericit”. (Eclesiastul 8, 12.13.) Iar Pavel mărturisește că păcătosul își adună “o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”; “necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul”. (Romani 2, 5.6.9.) TV 540.3
“Nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu”. (Efeseni 5, 5.) “Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul”. (Evrei 12, 14.) “Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții, și să intre pe porți în cetate! Afară sunt cânii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli, și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună”. (Apocalipsa 22, 14.15.) TV 541.1
Dumnezeu le-a dat oamenilor o declarație cu privire la caracterul Său și la metoda Sa de a trata păcatul. “Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat”. (Exod 34, 6.7.) “Domnul nimicește pe toți cei răi”. (Psalmii 145, 20.) “Dar cei răzvrătiți sunt nimiciți cu toții, sămânța celor răi este prăpădită”. (Psalmii 37, 38.) Puterea și autoritatea guvernării divine vor fi folosite pentru a doborî răzvrătirea; și toate manifestările dreptății care răsplătește vor fi în armonie desăvârșită cu caracterul lui Dumnezeu care este o ființă miloasă, îndelung răbdătoare și plină de bunătate. TV 541.2
Dumnezeu nu constrânge voința și judecata nimănui. El nu găsește plăcere într-o ascultare de rob. El dorește ca făpturile mâinilor Sale să-L iubească pentru că este demn de iubit. El ar dori ca ele să-L asculte pentru că au o apreciere inteligentă a înțelepciunii, a dreptății și a bunătății Sale. Și toți aceia care au o concepție corectă cu privire la aceste calități Îl vor iubi pentru că sunt atrași către El în admirație față de atributele Sale. TV 541.3
Principiile bunătății, ale milei și ale iubirii pe care le-a învățat și exemplificat Mântuitorul nostru sunt o copie a voinței și caracterului lui Dumnezeu. Hristos a declarat că n-a învățat nimic altceva decât ceea ce a primit de la Tatăl Său. Principiile guvernării divine sunt în armonie desăvârșită cu învățăturile Mântuitorului care spune: “Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Dumnezeu aduce la îndeplinire dreptatea asupra celor nelegiuiți pentru binele universului și chiar pentru binele acelora asupra cărora sunt îndreptate judecățile Sale. El i-ar face fericiți dacă ar putea, ținând seama de legile guvernării Sale și de dreptatea caracterului Său. El îi înconjoară cu dovezile iubirii Sale, le dă cunoștința cu privire la Legea Sa și-i urmărește cu darurile harului Său; dar ei disprețuiesc iubirea, fac fără valoare Legea Sa și resping mila Sa. Deși primesc continuu darurile Sale, ei Îl dezonorează pe Dătător; ei Îl urăsc pe Dumnezeu, deoarece știu că El are oroare de păcatele lor. Dumnezeu suportă îndelung răutatea lor, dar ora hotărâtoare va veni în cele din urmă când soarta le va fi hotărâtă. Îi va obliga El atunci pe acești răsculați să stea de partea Sa? Îi va obliga oare să facă voia Sa? TV 541.4
Aceia care l-au ales pe Satana drept conducător al lor și au fost stăpâniți de puterea lui nu sunt pregătiți să intre în prezența lui Dumnezeu. Mândria, amăgirea, desfrâul, cruzimea s-au fixat în caracterul lor. Pot ei să intre în ceruri și să trăiască veșnic cu aceia pe care i-au disprețuit și i-au urât pe pământ? Niciodată adevărul nu va fi pe placul mincinosului; blândețea nu va mulțumi mândria și înălțarea de sine; curăția nu este pe placul celui mânjit; iubirea dezinteresată nu este atractivă pentru cel egoist. Ce izvor de bucurie poate oferi cerul acelora care sunt cu totul absorbiți de interese pământești și egoiste? TV 542.1
Pot oare aceia a căror viață a fost petrecută în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu să fie duși deodată în ceruri și să fie martori la acea stare sfântă de desăvârșire care există acolo — fiecare suflet fiind plin de iubire, toate fețele strălucind de bucurie, o muzică înălțătoare în sunete melodioase, înălțate în cinstea lui Dumnezeu și a Mielului, și raze de lumină revărsându-se neîncetat asupra celor răscumpărați de la fața Aceluia care șede pe tron — pot oare aceia ale căror inimi sunt pline de ură față de Dumnezeu, față de adevăr și de sfințenie să se amestece cu mulțimea cerească și să se alăture cântărilor de laudă? Pot ei să suporte slava lui Dumnezeu și a Mielului? Nu, nicidecum; le-au fost oferiți ani de har, pentru a-și forma caractere pentru cer; dar ei nu și-au educat mintea pentru a iubi curăția; n-au învățat limbajul cerului, iar acum este prea târziu. O viață de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu i-a făcut nepotriviți pentru cer. Curăția, sfințenia și pacea Lui i-ar chinui; slava lui Dumnezeu ar fi pentru ei un foc mistuitor. Ar dori să fugă din acel loc sfințit. Ar prefera mai degrabă distrugerea, să se ascundă de fața Aceluia care a murit pentru a-i răscumpăra. Soarta celor nelegiuiți este deci hotărâtă prin alegerea lor. Excluderea lor din ceruri este urmarea voinței lor și este dreaptă și plină de milă din partea lui Dumnezeu. TV 542.2
Asemenea apelor potopului, focul marii zile face cunoscută hotărârea lui Dumnezeu că păcătoșii sunt de nevindecat. Ei nu sunt dispuși să se supună autorității divine. Voința lor a fost exercitată în răzvrătire; și când își sfârșesc viața, este prea târziu pentru ei ca să-și schimbe cursul gândurilor în direcție contrară, prea târziu pentru a se mai întoarce de la nelegiuire la ascultare, de la ură la dragoste. TV 543.1
Cruțând viața lui Cain, ucigașul, Dumnezeu a dat lumii un exemplu despre ce înseamnă să îngădui unui păcătos să trăiască, pentru a-și continua calea de nelegiuire fără frâu. Prin influența învățăturii și a exemplului lui Cain, mulțimea urmașilor lui au fost duși la păcat, până când “nelegiuirea era mare pe pământ”. “Și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie”. (Geneza 6, 5.11.) TV 543.2
Din milă față de lume, Dumnezeu i-a șters de pe fața pământului pe locuitorii nelegiuiți din vremea lui Noe. Din milă i-a distrus pe locuitorii stricați ai Sodomei. Prin puterea amăgitoare a lui Satana, făptuitorii fărădelegii câștigă simpatie și admirație și în felul acesta i-a condus continuu și pe alții la răzvrătire. Așa a fost în zilele lui Cain și ale lui Noe, ca și în vremea lui Avraam și a lui Lot; la fel stau lucrurile și în vremea noastră. Din milă pentru univers, Dumnezeu îi va distruge, în cele din urmă, pe aceia care au respins harul Său. TV 543.3
“Fiindcă plata păcatului este moartea; dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru”. (Romani 6, 23.) În timp ce viața este moștenirea celor neprihăniți, moartea este partea celor nelegiuiți. Moise i-a spus lui Israel: “Ți-am pus înainte viața și binele, moartea și răul”. (Deuteronom 30, 15.) Moartea, la care se referă aceste texte, nu este aceea pronunțată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru călcarea lui. Este “moartea a doua”, care este pusă în contrast cu viața veșnică. TV 544.1
Ca urmare a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregului neam omenesc. Toți, fără deosebire, merg în mormânt. Iar prin prevederile Planului de Mântuire toți vor fi scoși din mormântul lor. “Va fi o înviere a celor drepți și a celor nedrepți.” “Și după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia în Hristos”. (Faptele Apostolilor 24, 15; 1 Corinteni 15, 22.) Dar se face deosebirea între cele două categorii care sunt înviați. “Toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată”. (Ioan 5, 28.29.) Aceia care au fost “socotiți vrednici” de învierea spre viață sunt “fericiți și sfinți”. “Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere”. (Apocalipsa 20, 6.) Dar aceia care n-au primit iertare prin pocăință și credință trebuie să primească pedeapsa nelegiuirii lor — “plata păcatului”. Ei suferă pedeapsa care va fi diferită ca durată și intensitate “după faptele lor”, dar în cele din urmă se încheie cu moartea a doua. Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, ținând seama de dreptatea și de mila Sa, să-l mântuiască pe păcătos în păcatele lui, El îl privează de viața pe care, prin neascultare, a pierdut-o și de care s-a dovedit a fi nevrednic. Un scriitor inspirat spune: “Încă puțin și cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei căuta în locul lui și nu va mai fi”. Iar un altul declară: “Ei sunt ca și cum n-ar fi fost niciodată”. (Psalmii 37, 10; Obadia 16.) Acoperiți de rușine, ei cad într-o uitare deznădăjduită, veșnică. TV 544.2
În felul acesta se va pune capăt păcatului, cu tot vaiul și ruina care au izvorât din el. Psalmistul spune: “Tu pedepsești neamurile, nimicești pe cel rău, le ștergi numele pentru totdeauna și pe vecie. S-au dus vrăjmașii! N-au rămas din ei decât niște dărâmături veșnice!” (Psalmii 9, 5.6.) Ioan, în Apocalipsa, privind înainte spre starea veșnică a celor mântuiți, aude corul universal de laudă, netulburat de nici o notă discordantă. Toată suflarea din cer și de pe pământ a fost auzită dând slavă lui Dumnezeu. (Apocalipsa 5, 13.) Acolo nu vor fi suflete pierdute care să-L hulească pe Dumnezeu, când se zvârcolesc în chinul fără sfârșit, nici ființe nenorocite în iad nu-și vor amesteca vaietele cu cântările celor mântuiți. TV 545.1
Pe rătăcirea fundamentală a nemuririi din fire a sufletului se bazează învățătura cu privire la starea de conștiență în moarte — o învățătură care, asemenea chinurilor veșnice, este opusă învățăturilor Scripturilor, contrară rațiunii și simțămintelor noastre de omenie. După credința populară, cei răscumpărați, în ceruri, au cunoștință de tot ce se petrece pe pământ, în mod deosebit de viața prietenilor pe care i-au lăsat în urmă. Dar cum poate exista un izvor de fericire pentru cei morți să știe necazurile celor vii, să fie martori la păcatele săvârșite de cei iubiți ai lor și să-i vadă suferind toate necazurile, dezamăgirile și grozăviile vieții? Cât de mult se vor bucura de fericirea cerească aceia care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? Și cât de revoltătoare este credința că, îndată ce suflarea părăsește trupul, sufletul celui nepocăit este încredințat flăcărilor iadului! Până la ce adâncimi de groază trebuie să se cufunde aceștia, ca să-și vadă prietenii intrând în mormânt nepregătiți, ca să intre într-o veșnicie de vai și de păcat! Mulți au fost aduși la nebunie de acest gând chinuitor. TV 545.2
Ce spun Scripturile cu privire la aceste lucruri? David declară că omul nu este conștient în starea de moarte: “suflarea lor trece. Se întorc în pământ, și în aceeași zi le pier și planurile lor”. (Psalmii 146, 4.) Solomon dă aceeași mărturie: “Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri; dar cei morți nu știu nimic, și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor, de mult au și pierit, și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. Căci, în locuința morților, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!” (Eclesiastul 9, 5.6.10.) TV 545.3
Când, ca răspuns la rugăciunea sa, viața lui Ezechia a fost prelungită cu cincisprezece ani, împăratul, recunoscător, I-a dat lui Dumnezeu tributul laudei pentru mila Sa cea mare. În această cântare, el spune motivul pentru care se bucură: “Căci nu locuința morților Te laudă, nu moartea Te mărește, și cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioșia Ta; ci cel viu, Te laudă ca mine astăzi”. (Isaia 38, 18.19.) Teologia populară îl prezintă pe cel mort neprihănit ca fiind în ceruri, intrat în fericire și lăudându-L pe Dumnezeu cu o limbă nemuritoare; dar Ezechia n-a putut vedea nici o perspectivă glorioasă în moarte. În cuvintele sale este de acord cu mărturia psalmistului: “Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine; și cine Te va lăuda în locuința morților?” “Nu morții laudă pe Domnul, și nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii”. (Psalmii 6, 5; 115, 17.) TV 546.1
Petru, în Ziua Cincizecimii, a declarat că patriarhul David “a murit și a fost îngropat, iar mormântul lui este între noi până în ziua de astăzi”, “Căci David nu s-a înălțat la cer”. (Faptele Apostolilor 2, 29.34.) Faptul că David va rămâne în mormânt până la înviere dovedește că cei neprihăniți nu merg în ceruri la moarte. Numai prin înviere și în virtutea faptului că Isus a înviat poate David, în cele din urmă, să stea la dreapta lui Dumnezeu. TV 546.2
Iar Pavel spunea: “Căci, dacă nu învie morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința noastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre, și prin urmare și cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduți”. (1 Corinteni 15, 16-18.) Dacă timp de patru mii de ani drepții la moartea lor au mers direct în ceruri, cum a putut spune Pavel că dacă nu este înviere “și cei care au adormit în Hristos sunt pierduți”? N-ar mai fi necesară nici o înviere. TV 546.3
Martirul Tyndale, referindu-se la starea celor morți, spunea: “Mărturisesc deschis că nu sunt convins că ei sunt deja în slava deplină în care este Hristos sau îngerii aleși ai lui Dumnezeu. Nici acesta nu este un punct al credinței mele; căci dacă ar fi așa, socotesc că predicarea cu privire la învierea trupului ar fi un lucru zadarnic”. — (William Tyndale, Preface to New Testament, Ed. 1534.) TV 547.1
Este un fapt neîndoielnic că nădejdea trecerii la nemurire cu ocazia morții a condus la o răspândire a neglijării învățăturii biblice cu privire la înviere. Această tendință a fost remarcată de Dr. Adam Clarke, care spunea: “Învățătura cu privire la înviere pare să fi fost predicată cu mult mai multă consecvență printre primii creștini decât este astăzi! Cum se explică lucrul acesta? Apostolii au insistat continuu asupra ei și i-au îndemnat pe urmașii lui Hristos la stăruință, ascultare și la bucurie în vederea ei. Iar urmașii lor de astăzi rareori o mai amintesc! Așa au predicat apostolii și așa au crezut creștinii bisericii primare; așa predicăm și noi și așa cred ascultătorii noștri. Nu există în Evanghelie o altă învățătură asupra căreia să se pună un accent mai deosebit; și nu este o învățătură, în sistemul actual de predicare, care să fie tratată cu mai multă neglijență”. — (Commentary, Remarks on 1 Corinteni 15, par. 3.) TV 547.2
Acest lucru a continuat până când adevărul slăvit, cu privire la înviere, a fost aproape cu totul întunecat și pierdut din vedere de lumea creștină. Astfel, un scriitor religios de frunte, comentând cuvintele lui Pavel din 1 Tesaloniceni 4, 13-18, spune: “Urmărind scopurile practice de mângâiere, învățătura cu privire la nemurirea binecuvântată a drepților înlocuiește pentru noi orice doctrină nesigură cu privire la a doua venire a Domnului. La moartea noastră, Domnul vine pentru noi. Pentru aceasta trebuie să veghem și să ne rugăm. Cei morți sunt deja trecuți la slavă. Ei nu așteaptă trâmbița pentru judecată și pentru fericire.” TV 547.3
Dar când a fost gata să-Și părăsească ucenicii, Isus nu le-a spus că ei aveau să vină curând la El. “Mă duc să vă pregătesc un loc”, a spus El. “Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine”. (Ioan 14, 2.3.) Iar Pavel ne spune mai departe că “Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nor, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. Și adaugă: “Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte”. (1 Tesaloniceni 4, 16-18.) Ce contrast izbitor între aceste cuvinte de mângâiere și acelea ale slujitorului universalist citat mai înainte! Ultimul îi consola pe prietenii lui întristați cu asigurarea că, oricât de păcătos ar fi fost cel mort, când și-a dat sfârșitul, el avea să fie primit între îngeri. Pavel îi îndreaptă pe frații lui către venirea viitoare a Domnului, când cătușele mormântului vor fi sfărâmate și “cei morți în Hristos” vor fi înviați pentru viață veșnică. TV 547.4
Înainte ca cineva să intre în locuințele celor binecuvântați, cazurile lor trebuie cercetate, iar caracterele și faptele lor trebuie să treacă pe dinaintea lui Dumnezeu. Toți trebuie să fie judecați după lucrurile scrise în cărți și să fie răsplătiți după cum au fost faptele lor. Această judecată nu are loc la moarte. Observați cuvintele lui Pavel: “pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morți....” (Faptele Apostolilor 17, 31.) Aici, apostolul declară lămurit că a fost stabilit un timp anume, în viitor, pentru judecarea lumii. TV 548.1
Iuda se referă la aceeași perioadă: “El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întuneric, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința”. Și citează mai departe cuvintele lui Enoh: “Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor”. (Iuda 6.14.15.) Ioan spune că “a văzut pe cei morți, mici și mari, stând înaintea lui Dumnezeu; și au fost deschise cărțile ... iar morții au fost judecați după lucrurile care au fost scrise în cărți”. (Apocalipsa 20, 12.) TV 548.2
Dar dacă morții se bucură deja de fericirea cerului sau de chinul din flăcările iadului, ce nevoie mai este de o judecată viitoare? Învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la aceste puncte importante nu sunt nici neclare și nici contradictorii; ele pot fi înțelese de mințile obișnuite. Dar care minte curată poate vedea înțelepciune sau dreptate în această teorie la modă? Vor primi oare cei drepți, după cercetarea cazurilor lor la judecată, invitația: “Bine, rob bun și credincios ... intră în bucuria stăpânului tău”, când ei vor fi locuit în prezența Sa poate veacuri întregi? Sunt oare cei nelegiuiți chemați din locul de chin ca să primească sentința din partea Judecătorului a tot pământul: “Depărtați-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic?” (Matei 25, 21.41.) O, ce solemnă batjocură! Ce rușinoasă discreditare a înțelepciunii și dreptății lui Dumnezeu! TV 549.1
Teoria nemuririi sufletului a fost una dintre acele învățături rătăcite pe care Roma a împrumutat-o de la păgâni și a încorporat-o în religia creștinătății. Martin Luther a clasat-o împreună cu “fabulele monstruoase, care formează o parte din vraful de decrete ale Romei”. — (E. Petavel, The Problem of Immortality, p. 255.) Comentând asupra cuvintelor lui Solomon, din Eclesiastul, care spune că morții nu știu nimic, reformatorul spune: “Un alt lucru care dovedește că morții nu știu nimic. Este spus că acolo nu mai există datorie, știință, cunoștință, înțelepciune. Solomon socotește că morții dorm și nu mai știu absolut nimic. Pentru morții care zac acolo, nu mai este nici numărătoarea zilelor și nici a anilor, căci atunci când vor învia, li se va părea că au dormit doar o clipă”. — (Martin Luther, Exposition of Solomon's Book Called Ecclesiastes, p. 152.) TV 549.2
Nicăieri în Sfintele Scripturi nu se găsește declarația că cei neprihăniți își primesc răsplata sau cei nelegiuiți își primesc pedeapsa la moarte. Patriarhii și profeții nu ne-au dat o astfel de asigurare. Hristos și apostolii n-au făcut nici o aluzie la aceasta. Biblia învață lămurit că cei morți nu merg îndată la ceruri. Ei sunt descriși ca dormind până la înviere. (1 Tesaloniceni 4, 14; Iov 14, 10-12.) Chiar în ziua când funia de argint se rupe, iar vasul de aur se sfărâmă (Eclesiastul 12, 6), pier și gândurile omului. Aceia care coboară în mormânt stau în tăcere. Ei nu mai știu nimic din ceea ce se face sub soare. (Iov 14, 21.) Ce binecuvântată odihnă pentru neprihănitul obosit! Fie timpul lung sau scurt, pentru ei nu este decât o clipă. Ei dorm și sunt treziți de trâmbița lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. “Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii.... Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: ‘Moartea a fost înghițită de biruință’”. (1 Corinteni 15, 52-54.) Când sunt chemați din somnul lor adânc, încep să gândească exact de acolo de unde au încetat. Ultimul simțământ a fost boldul morții; ultimul gând a fost acela al căderii sub puterea mormântului. Când se ridică din mormânt, primul lor gând se va prinde de strigătul biruitor: “Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (Versetul 55.) TV 550.1