Isus a învățat și a vindecat toată ziua fără întrerupere, și a dorit după un loc de retragere și odihnă pentru Sine și pentru ucenicii Săi. De aceea El I-a invitat să-L însoțească către cealaltă parte a lacului. Totuși înainte de a intra în vas, s-a apropiat de El un cărturar, a cărui minte întunecată a luat aceasta în sens literal, credea că Isus ar avea intenția să îmbogățească pe urmașii Săi cu bunuri pământești. De aceea el a vorbit cu zel, și a spus ca și Iuda: “Învățătorule, îți voi urma oriunde vei merge”. Mântuitorul citea cugetele nevrednice care ocupau mintea lui, de aceea I-a răspuns cu aceleași cuvinte, pe care le-a adresat lui Iuda: “Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde să-și plece capul.” Acest învățător iudeu avea în vedere numai folosul său personal, pentru care s-a oferit să urmeze lui Isus. El a nădăjduit, că Mântuitorul, Își va întemeia în curând Împărăția Sa pe pământ, și bogăția și poziția, de care aveau să se împărtășească ucenicii Săi, ar fi comorile despre care a vorbit Isus. Dar numai un suflet orbit prin zgârcenie și plăcere lumească, putea interpreta atât de fals cuvintele Mântuitorului. VI 208.1
Dacă sărăcia lui Hristos și faptul, că cei săraci și de jos alcătuiau numărul urmașilor Săi, nu i-ar fi făcut să se poticnească, atunci foarte mulți s-ar fi unit cu El și ar fi preamărit numele Său. Dacă El ar fi dat onoare și bogăție acelora, care deveneau ucenici ai Săi, atunci cu câtă bucurie I-ar fi adus omagii fariseii, preoții și cărturarii cei mândri. Chiar în zilele noastre mulți ar primi adevărul, dacă nici o tăgăduire de sine n-ar fi în legătură cu aceasta. Dacă ei ar putea avea odată cu Hristos și lumea, ar voi cu plăcere să intre în rândurile urmașilor Săi. Dar a-L urma în înjosirea Sa, fără perspective de răsplătiri pământești, este mai mult decât poate suporta credința lor slabă. Ei s-au întors întristați, întocmai ca și cărturarul la mustrarea lui Isus. VI 208.2
După ce Isus a dat drumul mulțimii, El a plutit împreună cu ucenicii Săi către cealaltă parte a lacului, aceasta putea fi numai o pustie; tocmai pentru aceasta, ei nădăjduiau că vor putea să se odihnească puțin de ostenelile lor; întrucât aici aveau să fie departe de locuințele omenești. Dar când ei au pornit i-au urmat mai multe bărci pline cu oameni, care doreau să audă mai de aproape lămuriri despre învățătura lui Hristos. VI 209.1
Mântuitorul era obosit de munca Sa aspră îndelungată, iar acum fiind scutit pentru câtva timp de pretențiile mulțimii, s-a culcat pe scândura goală a bărcii de pescar și a adormit. Curând după aceasta s-a schimbat vremea, care până aici a fost liniștită și plăcută. Norii întunecoși s-au adunat pe cer și o furtună violentă a izbucnit asupra lacului, cum se întâmplă adesea în acele părți. Soarele a apus, și întunericul nopții a acoperit apa. Valuri furioase se năpusteau contra bărcii, și amenințau în orice clipă s-o înghită. Barca era când azvârlită pe vârful unui munte de apă, când coborâtă deodată în adâncul văii între valuri, așa că ea a devenit un obiect de joc al valurilor. În cele din urmă s-a observat că vasul a căpătat o spărtură și a început repede a se umple cu apă. Ca urmare la aceasta, s-a dat naștere la o confuzie generală, în mijlocul întunecimii și al urletului valurilor înfuriate. Pescarii puternici și curajoși erau destoinici în conducerea vasului; dar cu toată experiența lor cu privire la capriciul schimbător al mării, ei nu știau ce să mai facă în această furtună grozavă și inimile lor s-au umplut de deznădejde, când au observat că vasul se scufundă din ce în ce mai mult. VI 209.2
Ei au fost atât de ocupați în sforțările lor de a se salva pe ei înșiși, și de a ține vasul deasupra apei, încât au uitat în totul de prezența lui Isus. După ce au pierdut însă curajul, și se credeau pierduți, și-au amintit că El era Cel care le-a poruncit să plece pe mare. În spaima lor de moarte, s-au adresat Lui, și-au adus aminte că El I-a mai scăpat o dată dintr-o primejdie asemănătoare. Ei au strigat: Învățătorule, Învățătorule, dar urletul furtunii a întrecut glasurile lor și nu au primit nici un răspuns. Valurile năvăleau grămadă asupra lor și fiecare dintre ele îi amenințau cu pieirea. VI 209.3
Cuprinși de disperare, ei au strigat iarăși, dar nu au primit nici un răspuns, decât numai urletul furtunii turbate. I-a părăsit oare Maestrul lor? S-a îndepărtat El pe valurile care spumegau spre a-i lăsa pradă soartei lor proprii? Ei și-au mai amintit că altădată El a mai umblat pe apă, spre a-i salva de la moarte. I-a lăsat El acum ca să-i înghită valurile? Ei L-au cautat plini de spaimă, căci nu mai pot face singuri nimic pentru salvarea lor. Furtuna a devenit atât de aprigă, încât toate sforțările lor de a cârmui vasul au fost zadarnice; singura lor speranță era doar în Isus. Deodată L-au întrezărit la lumina strălucitoare a unui fulger, scufundat în somn adânc, fără a Se lăsa tulburat de vuietul și de zgomotul furtunii și al valurilor. VI 210.1
Ei au alergat la El și s-au aplecat peste chipul Său întins pe platformă, l-au strigat reproșându-I: “Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?” inimile lor erau mâhnite, că El putea sta atât de liniștit, pe când ei erau amenințați de primejdie și moarte, și ei s-au luptat atât de greu împotriva furtunii înfuriate. Acest strigăt de disperare a trezit pe Mântuitorul din somnul Său înviorător. Pe când ucenicii alergau înapoi la lopețile lor, spre a mai face ultima sforțare, Isus S-a ridicat în picioare. Cu o maiestate divină El a stat în vasul modest de pescar înconjurat de furtuna înfuriată, în timp ce valurile izbucneau asupra platformei, iar fulgerele strălucitoare făceau să lumineze fața Sa liniștită și fără teamă. El a ridicat mâna Sa pe care a folosit-o de atâtea ori în fapte de milostenie, și a zis către marea înfuriată: “Taci, fii liniștită!” Furtuna s-a liniștit și valurile năvalnice s-au oprit. Norii au dispărut, și stelele au început iarăși să lumineze; vasul a stat nemișcat pe apa liniștită. Întorcându-Se apoi către ucenicii Săi, îi mustră cu cuvintele: “Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință?” VI 210.2
O tăcere adâncă a cuprins deodată pe ucenici. Nici un cuvânt n-a mai fost rostit; nici chiar Petru cel atât de înflăcărat nu a încercat, să-și exprime în cuvinte respectul sfânt care îi umplea inima. Vasele care au pornit să însoțească pe Isus s-au găsit în aceeași primejdie, ca și vasul ucenicilor. Frica și în cele din urmă deznădejdea a cuprins pe oamenii din ele, porunca lui Isus a restabilit totuși liniștea acolo, unde cu o clipă mai înainte a domnit agitația. Orice teamă a fugit, căci primejdia a trecut acum. Furia furtunii a apropiat vasele unele de altele, așa încât toți puteau privi de la bord minunea lui Isus. În timpul tăcerii care a urmat după liniștirea furtunii, ei au șoptit unii altora: “Cine este acesta de Îl ascultă chiar și vântul și marea?” Niciodată această scenă atât de impresionantă nu a fost uitată de spectatori. Și maiestatea ei minunată nu va înceta niciodată de a umple pe fiii lui Dumnezeu cu respect și adorație sfântă. VI 210.3
Când El a fost deșteptat brusc de către pescarii înspăimântați, Mântuitorul nu S-a temut pentru Sine Însuși; El S-a îngrijorat pentru ucenicii Săi, care nu s-au încrezut în El în timp de primejdie. El a mustrat teama lor care a dat pe față necredința lor. Ei ar fi trebuit să se adreseze Lui la cel dintâi semn de primejdie, și El i-ar fi scăpat de îngrijorarea lor. În străduința lor de a se salva, ei au uitat totuși că Isus era la bord. Câți se luptă singuri în ispitele vieții lor, în mijlocul încurcăturilor și primejdiilor, contra furtunilor de împotriviri și uită, că există Unul care le poate ajuta. Ei se încred în propria lor tărie și destoinicie, până ce înșelați și descurajați strigă către El, ca să-i salveze. Deși le mustră cu întristare necredința și încrederea lor în sine, totuși El ascultă încă la strigătul lor plin de ardoare, spre a le da ajutorul necesar. VI 211.1
Deveniți o minge de joc a valurilor furioase ale adâncului, călătorii obosiți ar fi trebuit să-și amintească, că Isus se află pe mare în aceeași primejdie; că glasul Său a poruncit furtunii grozave, să se oprească; că elementele agitate au ascultat de porunca Sa și credincioșii au fost salvați. Când apele înfuriate izbucnesc peste barca noastră ce pare a se scufunda, și fulgerul ne luminează adesea valurile spumegânde, care ne amenință cu pieirea în fiecare clipă, ne putem aminti în primejdia noastră, că și Isus se află la bord. El aude strigătul nostru de disperare, și nu va părăsi niciodată pe cei ce își pun încrederea lor în El. VI 211.2
Fie pe uscat sau pe mare, fie dormind sau în stare de veghe, numai dacă avem în inimile noastre pe Salvatorul nostru, nu trebuie a ne teme de nimic. Strigătul credincios va primi răspuns întotdeauna. Vom fi mustrați poate, că nu L-am căutat imediat la începutul încercării, totuși El va asculta cererea noastră umilă, când obosim în sforțările noastre, de a ne salva prin propria noastră putere. O credință vie în Salvatorul va alina valurile vieții și ne va elibera de primejdii, într-un mod, pe care Mântuitorul îl găsește ca cel mai bun. VI 211.3