Soțul meu a murit în Battle Creek în 1881. Timp de un an, nu am putut să suport gândul că eram singură. Eu și soțul meu am fost alături în lucrarea noastră pastorală și, timp de un an după moartea lui, nu am putut să suport gândul că am rămas singură pentru a purta responsabilitățile pe care în trecut le purtaserăm împreună. În acel an, nu mi-am revenit, ci m-am apropiat de moarte. Dar nu voi insista asupra acestui subiect.FD 151.5

Când soțul meu zăcea în sicriu, frații noștri buni au venit la mine și m-au îndemnat să ne rugăm pentru a fi înviat. Eu le-am spus: Nu, nu. Atâta vreme cât a trăit, el a făcut o lucrare care ar fi trebuit să fie împărțită între doi sau trei oameni, iar acum se odihnește. De ce să-l rechemăm la viață pentru a suporta din nou greutățile prin care a trecut? „Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”FD 151.6

Anul care a urmat după moartea soțului meu a fost plin de suferință pentru mine. Nu am crezut că voi putea să mai trăiesc, am ajuns foarte slăbită. Membrilor familiei mele le-a venit ideea că ar fi o scânteie de speranță pentru mine dacă aș putea fi convinsă să particip la adunarea de tabără din Healdsburg. Această adunare urma să aibă loc într-o dumbravă, la mai puțin de un kilometru distanță de casa mea din Healdsburg. Ei sperau că, la adunarea de tabără, Dumnezeu îmi va descoperi cu claritate că urma să trăiesc. La data aceea, pe fața mea nu era nicio culoare, ci doar o paloare mortală. Ei m-au dus la adunarea de tabără într-o duminică, purtată într-un cărucior. În ziua aceea, cortul cel mare era plin. Se părea că aproape întregul Healdsburg era prezent. [220]FD 151.7

Pe platforma care servea drept amvon, a fost așezat un fotoliu, ca eu să stau cât se poate de confortabil. În timpul adunării, i-am spus fiului meu, William C. White: „Ai vrea să mă ajuți să mă ridic și să mă susții să stau în picioare în timp ce voi spune câteva cuvinte?” El a răspuns și m-am ridicat. Am stat acolo, în picioare, timp de cinci minute, încercând să vorbesc și gândindu-mă că era ultima cuvântare pe care o voi rosti vreodată — mesajul meu de bun-rămas.FD 151.8

Deodată, am simțit o putere venind asupra mea ca un șoc electric. A trecut prin trupul meu, de jos în sus, până la cap. Oamenii au spus că au văzut clar cum sângele urca pe buzele mele, spre urechi, obraji și frunte. Am fost vindecată în prezența acelui număr mare de oameni și laudele la adresa lui Dumnezeu au fost în inima mea și au ieșit de pe buzele mele în tonuri clare. În fața acelei adunări mari, a fost făcută o minune.FD 152.1

Apoi, mi-am ocupat locul printre vorbitori și am prezentat în fața adunării o mărturie cum nu se mai auzise niciodată. A fost ca și cum cineva fusese înviat. Acel întreg an fusese o pregătire pentru această schimbare. Iar oamenii din Healdsburg au avut nevoie de acest semn ca o mărturie pentru adevăr. (…)FD 152.2

Sora mea, încetează să manifești orice fel de neîncredere în Domnul nostru, Isus Hristos. Înaintează în credință, cu convingerea că îl vei întâlni pe soțul tău în Împărăția lui Dumnezeu. Fă tot ce poți mai bine pentru a-i pregăti pe cei aflați în viață să devină membri ai familiei regale și copii ai Împăratului ceresc. Aceasta este lucrarea noastră acum; aceasta este lucrarea ta. Îndeplinește-o cu credincioșie și crede că te vei întâlni cu soțul tău în cetatea lui Dumnezeu. Fă tot ce poți pentru a-i ajuta pe ceilalți să fie voioși. Încurajează-i. Condu-i să-L primească pe Hristos. Nu-ți tortura niciodată sufletul, așa cum ai făcut în trecut, ci fii smerită, sinceră și credincioasă, iar Dumnezeu îți promite că te vei întâlni cu cei dragi când războiul se va încheia. Fii voioasă! — Letter 82, 1906FD 152.3



Scrisoare adresată sorei Chapman, o veche prietenă în credință, cu ocazia decesului tovarășului ei de viață.FD 152.4

Dragă soră Chapman,FD 152.5

Mă gândesc la tine în fiecare zi și simt cu tine. Ce pot să îți spun în acest necaz atât de mare care a venit asupra ta în viață? Nu îmi găsesc cuvintele de data aceasta. Pot doar să te îndrum spre Dumnezeu și spre Mântuitorul cel plin de milă. La El găsim pacea și odihna. De la El poți să primești mângâiere. Isus iubește și are milă [221], așa cum noi nu suntem capabili. Isus Hristos Însuși te susține; brațele Sale veșnice te poartă, cuvintele Sale pot vindeca. Noi nu suntem în stare să pătrundem în sfaturile tainice ale lui Dumnezeu. Dezamăgirile, necazurile, dificultățile și jalea cu care ne confruntăm nu trebuie să ne îndepărteze de Dumnezeu, ci să ne aducă mai aproape de El.FD 152.6

Noi ne pierdem răsuflarea, obosim și agonizăm purtându-ne poverile. Dar, dacă venim la Isus, simțind că nu mai putem să purtăm aceste greutăți nici măcar o clipă și le lăsăm asupra Marelui Purtător de poveri, pacea și odihna vor veni. Noi ne poticnim pe cale sub poverile noastre grele, simțindu-ne nefericiți în fiecare zi, pentru că nu ne îndreptăm inimile spre făgăduințele pline de har ale lui Dumnezeu. El ne va primi, prin Isus Hristos, chiar dacă suntem întru totul nevrednici. Nu trebuie să mai pierdem niciodată din vedere făgăduința că Isus ne iubește. Harul Său așteaptă să fie cerut de noi.FD 152.7

Draga mea soră îndurerată, eu știu din experiență prin ce treci. Și eu am mers pe calea pe care ai pășit tu recent. Apropie-te, draga mea soră, de Hristos, Puternicul Vindecător. Iubirea lui Isus față de noi nu se arată pe căi miraculoase. Iubirea Lui minunată a fost arătată la răstignirea Sa, iar lumina acestei iubiri este reflectată în raze strălucitoare de la crucea de pe Golgota. Așadar, depinde de noi să primim dragostea Sa și să ne însușim făgăduințele lui Dumnezeu.FD 152.8

Găsește-ți liniștea în Isus! Odihnește-te în El, așa cum se odihnește un copil obosit în brațele mamei lui. Domnul are milă de tine. El te iubește. Brațele Domnului te susțin. Tu nu ți-ai redobândit sensibilitatea și puterea de a asculta, dar pune-ți încrederea în Dumnezeu, așa cum ești, rănită și lovită. O mână plină de milă este întinsă pentru a-ți lega rănile. Pentru sufletul tău, El va fi mai prețios decât prietenul cel mai ales și tot ce poate fi dorit nu se compară cu El. Doar crede în El, crede în El!FD 153.1

Prietena ta în suferință, o prietenă care înțelege. — Letter 1e, 1882FD 153.2



Doamna Parmelia Lane a fost soția pastorului Sands Lane, un indigen din Michigan, un predicator plin de succes. Ulterior, el a ajuns președinte al câtorva conferințe din Statele Unite. Când Ellen White a sosit în Anglia, el conducea o adunare de tabără în Riseley. Ea și familia Lane au fost buni prieteni pe parcursul anilor. [222]FD 153.3

Dragă soră Lane,FD 153.4

Și eu am fost îndurerată ca tine și simt cu tine. Eu pot să înțeleg simțământul că ai suferit o mare pierdere.FD 153.5

Vreau să îți spun că am primit de la soțul tău o scrisoare scrisă cu puțin timp înainte de a muri. La data când am primit această scrisoare, mă luptam să găsesc soluția pentru multe probleme dificile și am simțit că nu pot să răspund imediat. După aceea, am început să scriu un răspuns, dar, înainte de a termina scrisoarea, am aflată că murise.FD 153.6

Prețuiesc foarte mult scrisoarea aceasta, deoarece fratele Lane prezintă în ea un raport al experienței lui personale și îmi dă încrederea că a fost cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Unii dintre frații noștri au avut o oarecare teamă că fratele nostru nu a înțeles toate lucrurile cu claritate, dar scrisoarea lui către noi pare să indice că el se străduia să meargă cu conștiinciozitate pe calea cea dreaptă.FD 153.7

Draga mea soră, aș fi bucuroasă să primesc o scrisoare de la tine. Sper că vei ajunge să fii din nou fericită.FD 153.8

Sunt atât de bucuroasă să știu că Isus, Mântuitorul nostru, va veni curând și că vom putea să ne întâlnim cu toții în jurul marelui tron alb. Eu intenționez să fiu acolo și, dacă amândouă suntem credincioase până la sfârșit, cred că îl vom întâlni pe soțul tău. Poate că va trebui să trecem prin încercări, dar, dacă viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, suntem în siguranță. Mulți vor da ascultare duhurilor înșelătoare și învățăturilor dracilor, dar singura speranță a fiecărui suflet este să privească fără încetare la Isus, Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre.FD 153.9

Noi trebuie să ne facem partea acum, ca slujitori ai lui Isus Hristos, vestind lumii cunoașterea adevărului. În lume trebuie să fie îndeplinită o lucrare rapidă, iar noi trebuie să veghem și să lucrăm sârguincios. Trebuie să semănăm la timp și ne la timp. Talentele noastre, atât cele moștenite, cât și cele dobândite, îi aparțin bisericii lui Hristos. Noi suntem slujitorii Domnului Isus Hristos.FD 153.10

Suntem întristați când vedem bărbați și femei purtându-se ca niște stăpâni cu aceia care ar trebui să fie oameni liberi în Domnul. Hristos este conducătorul suprem al bisericii Sale. Nimeni nu trebuie să intervină între sufletul nostru și interesul Său cel mai înalt — biruința noastră prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei noastre. (…)[223]FD 153.11

Fii curajoasă în Domnul, sora mea! Privește fără încetare la Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre! — Letter 362, 1906FD 154.1

Boala

Văduvia