O experiență remarcabilă în Australia

În Sabat, 25 mai [1895], am avut o adunare prețioasă în sala unde se adunau credincioșii noștri, în North Fitzroy. Cu câteva zile înainte de adunare, am știut că eram așteptată să vorbesc în biserică, în Sabat. Totuși, din nefericire, avusesem o răceală severă și eram destul de răgușită. M-am simțit înclinată să mă scuz [148] că nu pot să vorbesc la această adunare planificată, dar, pentru că era singura mea ocazie, am spus: „Mă voi prezenta înaintea oamenilor și cred că Domnul va răspunde la rugăciunile mele stăruitoare și îmi va îndepărta răgușeala, așa încât să le pot prezenta oamenilor solia mea.” I-am înfățișat Tatălui meu ceresc făgăduința: „Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide. Fiindcă oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se deschide. (…) Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11,9-13). (…)SAa 70.8

Cuvântul lui Dumnezeu este sigur. Eu cerusem și crezusem că voi fi făcută în stare să le vorbesc oamenilor. Am ales un pasaj din Scriptură, dar, când m-am ridicat să vorbesc, mi-a dispărut din minte și m-am simțit impresionată de gândul de a vorbi din primul capitol al celei de a doua epistole a lui Petru. Domnul mi-a dat puterea de a vorbi cu o ușurință deosebită, prezentând valoarea harului lui Dumnezeu. (…) Ajutorul Duhului Sfânt m-a făcut în stare să vorbesc cu claritate și cu putere.SAa 70.9

La încheierea cuvântării, m-am simțit îndemnată de Duhul lui Dumnezeu să le adresez invitația de a veni în față tuturor acelora care doreau să se consacre pe deplin Domnului. Aceia care simțeau nevoia ca slujitorii lui Dumnezeu să se roage pentru ei au fost invitați să arate lucrul acesta. Aproximativ treizeci de persoane au venit în față. Printre ele se aflau soțiile fraților F, care și-au manifestat pentru prima oară dorința de a se apropia de Dumnezeu. Inima mea a fost plină de o recunoștință de nedescris, pentru atitudinea luată de aceste două femei.SAa 71.1

Atunci am putut să văd de ce am fost impresionată atât de stăruitor să adresez invitația aceasta. La început ezitasem, întrebându-mă dacă era cel mai bine să fac lucrul acesta, având în vedere că fiul meu și cu mine eram singurele persoane care puteau să ofere vreun ajutor în ocazia aceea. Totuși, ca și cum cineva mi-ar fi vorbit, mi-a trecut prin minte gândul următor: „Nu poți să te încrezi în Domnul?” Am spus: „Mă voi încrede, Doamne.” Deși fiul meu a fost foarte surprins că am făcut un asemenea apel în ocazia aceasta, el a făcut față situației de urgență. Nu l-am auzit niciodată vorbind cu o putere mai mare și cu o emoție mai adâncă decât în ocazia aceasta. El i-a invitat pe [149] frații Faulkhead și Salisbury să vină în față și am îngenuncheat pentru rugăciune. Fiul meu s-a rugat primul, iar Domnul i-a dictat cu siguranță rugăciunea, pentru că el se ruga ca și când s-ar fi aflat în prezența lui Dumnezeu. Frații Faulkhead și Salisbury, de asemenea, au rostit rugăciuni fierbinți, iar apoi Domnul mi-a dat glas ca să mă rog. Mi-am amintit de surorile F, care au luat o poziție publică de partea adevărului pentru prima oară. Duhul Sfânt era prezent în adunare și mulți au fost mișcați de lucrările Lui adânci.SAa 71.2

La încheierea adunării, mulți au venit pe platformă și, luându-mă de mână, mi-au cerut cu lacrimi în ochi să mă rog pentru ei. Eu am răspuns din toată inima: „Mă voi ruga.” Mi-au fost prezentate surorile F, iar eu am constatat că aveau o inimă foarte duioasă. (…) Mama uneia dintre surorile care au trecut acum de partea adevărului fusese o împotrivitoare cât se poate de înverșunată și a amenințat că, dacă fiica ei va ajunge o păzitoare a Sabatului, ea nu-i va mai îngădui să intre în casa ei, pentru că o va privi ca pe o rușine pentru familie. Doamna F declarase adesea că nu se va alătura niciodată adventiștilor de ziua a șaptea. Ea fusese crescută în Biserica Prezbiteriană și fusese învățată să creadă că era foarte nepotrivit ca femeile să vorbească în adunare, iar faptul ca o femeie să predice era cu totul dincolo de limitele bunei-cuviințe. Ea s-a bucurat să-i asculte pe frații Daniells și Corliss și îi considera niște vorbitori foarte inteligenți, dar nu voia să asculte o femeie predicând. Soțul ei se rugase ca Dumnezeu să aranjeze lucrurile în așa fel încât ea să fie convertită prin lucrarea sorei White. Când am adresat apelul și i-am îndemnat să vină în față pe aceia care simțeau nevoia de a se apropia de Dumnezeu, spre surprinderea tuturor, aceste surori au venit în față. Sora care își pierduse micuțul a spus că fusese hotărâtă să nu vină în față, dar Duhul Domnului a impresionat-o cu atâta putere, încât nu a îndrăznit să refuze. (…) Sunt atât de recunoscătoare față de Tatăl meu ceresc pentru bunătatea Sa iubitoare, manifestată prin faptul că le-a făcut pe aceste două suflete prețioase să se alăture soților lor în ascultarea adevărului! — Review and Herald, 30 iulie 1895SAa 71.3