Ispitirea Lui Isus

Capitol bazat pe textele din Matei 4:1-11; Marcu 1: 12,13; Luca 4:1-13

„Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie.” Cuvintele lui Marcu au un înţeles mai adânc. El spune: „Îndată după aceea, Duhul L-a mânat pe Isus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice.” „N-a mâncat nimic în zilele acelea.” Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Isus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu. El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur şi să mediteze asupra misiunii şi lucrării Sale. Prin post şi rugăciune, El avea să-Şi întărească sufletul pentru cărarea însângerată pe care trebuia să meargă. Dar Satana ştia că Isus S-a dus în pustie şi a socotit că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El.DCN 30.1

În lupta care se dădea între Domnul luminii şi mai marele împărăţiei întunericului aveau să se hotărască lucruri mari pentru lume. După ce l-a ademenit pe om la păcat, Satana avea pretenţia că pământul este al lui şi s-a numit pe sine domn al acestei lumi. Pentru că părinţii neamului omenesc primiseră firea lui, el voia să-şi aşeze împărăţia aici. El spunea că oamenii l-au ales ca domnitor. Câştigând stăpânirea asupra oamenilor, el şi-a întins puterea peste lumea întreagă, Hristos a venit să respingă pretenţia lui Satana. Ca Fiu al omului, Hristos avea să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta, se dovedea că Satana nu stăpânea întregul neam omenesc, iar pretenţia lui asupra lumii era falsă. Toţi cei care doreau aveau să fie eliberaţi de sub puterea lui. Stăpânirea pierdută de Adam prin păcat avea să fie recâştigată.DCN 30.2

Încă de când i s-a spus şarpelui în Eden: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei” (Geneza 3:15), Satana a ştiut că nu are o stăpânire absolută asupra lumii. Se vedea că în oameni lucrează o putere împotriva stăpânirii lui. Cu interes profund, el a urmărit jertfele aduse de Adam şi de fiii lui. În ceremoniile acestea, el a întrezărit simbolul unei legături între pământ şi cer. S-a hotărât să se interpună în această legătură şi s-o rupă. El a prezentat în mod fals atât pe Dumnezeu, cât şi formele care îi conduceau pe oameni la Mântuitorul. Oamenii au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de Unul care avea plăcere să-i distrugă. Jertfele care ar fi trebuit să descopere iubirea Sa erau aduse numai ca să potolească mânia Lui. Satana îi aţâţa pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a stu-diat profeţiile cu privire la venirea Mântuitorului, Din generaţie în generaţie, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni faţă de aceste profeţii, şi ei să-L respingă pe Hristos la venirea Lui.DCN 31.1

Nu fără piedici urma să câştige Comandantul cerului inimile oamenilor pentru Împărăţia Lui. El a fost atacat de cel rău fără încetare chiar de când era un prunc în Betleem. În Hristos se manifesta chipul lui Dumnezeu şi, pe motivul acesta, sfaturile demonice luaseră hotărârea să-L doboare. N-a fost fiinţă în lumea aceasta care să scape de puterea înşelătorului. Forţele confederaţiei răului au fost împinse, după un plan hotărât, să se lupte cu El şi, dacă va fi cu putinţă, să-L biruiască. La botezul Mântuitorului, Satana se găsea între cei de faţă. A văzut slava Tatălui acoperindu-L pe Fiul Său. A auzit glasul lui Iehova adeverind dumnezeirea lui Isus. De la căderea lui Adam în păcat, neamul omenesc se desprinsese de legătura directă cu Dumnezeu; legătura între cer şi pământ se făcuse prin Hristos. Dar acum, la venirea lui Isus, „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), Tatăl Însuşi a vorbit. Mai înainte, comunicase cu omenirea prin Hristos; acum, comunica în Hristos. Satana nădăjduia că dezgustul pe care-1 are Dumnezeu faţă de păcat va aduce o despărţire veşnică între cer şi pământ, dar acum s-a dovedit că legătura dintre Dumnezeu şi om fusese restabilită.DCN 31.2

Mulţi spun că ar fi fost cu neputinţă ca Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta, nu putea să fie aşezat în locul lui Adam şi n-ar fi putut să câştige biruinţa pierdută de Adam. Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât a avut de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat corpul omenesc cu toate slăbiciunile lui. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Tot ce avem noi de suportat a fost suportat şi de El.DCN 31.3

Atât la Hristos, cât şi la perechea sfântă din Eden, pofta a stat la temelia primei mari ispite. De acolo, de unde a început ruina noastră, trebuia să înceapă lucrarea pentru mântuire. După cum, prin cedarea în faţa poftei, Adam a căzut, tot astfel, prin înfrângerea poftei, Hristos trebuia să biruiască. „Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.» Drept răspuns, Isus i-a zis: «Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.»”DCN 32.1

De la Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor şi a pasiunilor până când acestea au ajuns să nu mai aibă aproape nicio limită. Din cauza aceasta, oamenii au decăzut şi s-au îmbolnăvit, iar în ei nu s-a mai găsit putere pentru biruinţă. Pentru binele omului, Hristos a câştigat biruinţa, îndurând cea mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a exercitat o stăpânire de sine mai tare decât foamea sau moartea. Şi tocmai în această primă biruinţă erau cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile întunericului.DCN 32.2

Când a intrat în pustie, Isus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălţat mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a depărtat şi El a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părţile. Natura Sa omenească se cutremura în faţa luptei care Îl aştepta. Timp de patruzeci de zile, El postise şi Se rugase. Slab şi sfârşit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri, „atât de schimonosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L învingă pe Hristos.DCN 32.3

Deodată a venit la Mântuitorul, ca şi cum ar fi fost un răspuns la rugăciunea Lui, cineva având înfăţişarea unui înger ceresc. Acesta I-a spus că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună că postul lui Hristos se terminase. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna lui Avraam ca să nu-I jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl, mulţumit de voinţa lui Hristos de a merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze; aceasta I-a fost vestea adusă lui Isus. Mântuitorul era istovit de foame, tânjind după hrană, când Satana L-a atacat pe neaşteptate. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul zise: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.”DCN 32.4

Deşi înfăţişarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte - „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu” - i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă Isus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primeşte îndoiala. Planul ispititorului era acela de a-L doborî pe Hristos prin aceleaşi mijloace care îi aduseseră biruinţa faţă de neamul omenesc, la început. Cu câtă prefăcătorie se apropiase Satana de Eva în Eden!„Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»” (Geneza 3:1).DCN 33.1

În ce priveşte cuvintele ispititorului, ele cuprindeau un adevăr, dar, în felul lui de a le spune, se simţea dispreţul ascuns faţă de cuvintele lui Dumnezeu. În forma negativă, era o îndoială faţă de sinceritatea cuvintelor lui Dumnezeu. Satana căuta să infiltreze în mintea Evei gândul că Dumnezeu nu va face cum a zis, că a-i reţine un fruct atât de frumos era în contradicţie cu iubirea şi mila Sa faţă de om. Aşa a căutat ispititorul şi acum să-I inspire lui Hristos sentimentele lui — „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu.” Cuvintele acestea erau amestecate cu venin. În tonul glasului lui era o expresie de totală necredinţă. Aşa să-L trateze Dumnezeu pe Fiul Lui? Să-L lase El în pustie cu fiarele sălbatice, fără hrană, fără prieteni, fără mângâiere? El căuta să insinueze că Dumnezeu n-a dorit niciodată ca Fiul Lui să ajungă într-o stare ca aceasta. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”, atunci arată-Ţi puterea, salvându-Te din cleştele acesta grozav al foamei. Porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini.DCN 33.2

Cuvintele pornite din ceruri:,, Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Isus să-Şi piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Isus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, şi Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era de a-L face să Se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu, Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El spera că, sub presiunea disperării şi a foamei grozave, Isus avea să-Şi piardă încrederea în Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar fi fost zădărnicit.DCN 33.3

Când Satana şi Fiul lui Dumnezeu s-au întâlnit prima dată în luptă, Hristos era Conducătorul oştilor cereşti, iar Satana, căpetenia răscoalei din ceruri, a fost aruncat afară. Acum rolurile păreau să fie inversate şi Satana căuta să speculeze cât mai mult presupusul lui avantaj. Unul dintre cei mai puternici îngeri, spunea el, a fost izgonit din ceruri. Înfăţişarea lui Isus arăta ca şi cum El ar fi fost îngerul acela căzut, uitat de Dumnezeu şi părăsit de oameni. O fiinţă cerească ar fi fost în stare să-şi susţină pretenţiile, făcând o minune: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” Un fapt care dovedeşte putere creatoare, a spus ispititorul mai departe, ar fi o dovadă suficientă a divinităţii. Aceasta va pune capăt oricărei discuţii.DCN 34.1

Nu fără luptă a putut Isus să-l asculte în tăcere pe marele amăgitor. Dar Fiul lui Dumnezeu n-avea nevoie să-i dovedească lui Satana divinitatea Sa sau să-i explice motivul umilinţei Sale. Dacă ar fi ascultat de cererile răzvrătitului, nu s-ar fi câştigat nimic bun, nici pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru om. Dacă Hristos ar fi ascultat de sugestia vrăjmaşului, Satana încă ar mai fi zis: „Arată-mi un semn, ca să pot crede că eşti Fiul lui Dumnezeu!” Faptele n-ar fi fost în stare să sfărâme puterea revoltei din inima lui. Hristos, pe de altă parte, nu căuta să folosească puterea dumnezeiască pentru binele Său. El venise să suporte încercările aşa cum trebuie să le suportăm noi, lă sându-ne o pildă de supunere şi credinţă. Nici atunci, nici altă dată cât a fost pe pământ, n-a făcut vreo minune pentru Sine. Lucrările Lui minunate erau săvârşite pentru binele altora. Cu toate că l-a recunoscut de la început pe Satana, Isus nu S-a lăsat provocat la ceartă cu el. întărit de amintirea glasului din cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu stătea de vorbă cu ispita.DCN 34.2

Isus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii.,,Stă scris”, a spus El. În toate ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar ceea ce e mai mare decât toate minunile - o încredere neclintită într-un „aşa zice Domnul” - era un semn care nu putea fi pus în discuţie. Atâta vreme cât Hristos Şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câştiga niciun avantaj.DCN 34.3

Tocmai în timpul celei mai mari slăbiciuni a fost asaltat Isus de cele mai grozave ispite. Satana credea că în felul acesta va birui. Cu planul acesta, câştigase biruinţa asupra oamenilor. Când puterea scădea, când voinţa slăbea şi când credinţa în Dumnezeu începea să cedeze, oameni care timp îndelungat luptaseră ca nişte viteji pentru adevăr erau biruiţi. Ori de câte ori este cineva înconjurat de nori, încurcat de împrejurări sau lovit de sărăcie sau de vreo nenorocire, Satana e şi el acolo ca să ispitească şi să necăjească. El atacă punctele slabe din caracterul nostru. El caută să clatine încrederea noastră în Dumnezeu, care îngăduie să existe asemenea stări de lucruri. Suntem ispitiţi să ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi să-I punem la îndoială iubirea Lui. Adesea ispititorul vine la noi, cum s-a dus la Hristos, înfăţişându-ne slăbiciunea şi defectele noastre. El speră să descurajeze sufletul şi să sfărâme legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci e sigur de prada lui. Dar, dacă îl vom întâmpina aşa cum l-a întâmpinat Isus, vom scăpa de multe înfrângeri. Dacă stăm de vorbă cu vrăjmaşul, îi dăm ocazie să câştige.DCN 35.1

Când i-a spus ispititorului: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, Hristos a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezece veacuri mai înainte: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în timpul acestor patruzeci de ani în pustie [...] te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului trăieşte omul” (Deuteronomul 8:2,3, KJV). În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu le-a trimis celor din poporul Său mană din cer; li se dădea în fiecare zi hrană îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timp cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dăduse lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu i se dăduse ajutor poporului evreu şi tot prin acelaşi Cuvânt trebuia să primească ajutor şi Isus. El aştepta timpul când Dumnezeu avea să-I aducă alinare. Se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de Dumnezeu şi nu voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În faţa universului, care era martor, El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de Dumnezeu cât de puţin. „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”DCN 35.2

În ultimul mare conflict al luptei cu Satana, aceia care Îi vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreţinere. Pentru că ei refuză să calce Legea Sa, ca să asculte, în schimb, de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă, se va da un decret ca toţi să fie omorâţi (vezi Apocalipsa 13:11-17). Dar celui care ascultă de Dumnezeu i se dă făgăduinţa: „Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine şi apa nu-i va lipsi” (Isaia 33:16). Prin această făgăduinţă vor trăi copiii lui Dumnezeu. În timp ce pământul va fi pustiit de foamete, ei vor fi hrăniţi. „Ei nu rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete” (Psalmii 37:19). Timpul acesta de mare nenorocire a fost văzut de profetul Habacuc şi cuvintele lui exprimă credinţa bisericii. „Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele” (Habacuc 3:17,18).DCN 36.1

Dintre toate învăţăturile pe care le putem lua din ispitirea cea mare pe care a avut-o Domnul nostru la început, niciuna nu este mai mare decât cea cu privire la puterea de stăpânire asupra poftelor şi a pasiunilor. In toate veacurile, ispitele care făceau apel la natura fizică au avut cel mai mare efect pentru a corupe şi a degrada omenirea. Prin necumpătare, Satana lucrează la distrugerea puterilor mintale şi morale pe care Dumnezeu i le-a dat omului ca pe o înzestrare preţioasă. În felul acesta, omul nu mai este în stare să aprecieze lucrurile care au o valoare veşnică. Prin căutarea după satisfacerea dorinţelor senzuale, Satana vrea să şteargă din suflet orice asemănare cu Dumnezeu.DCN 36.2

Prin propria putere, este cu neputinţă să aducem la tăcere pretenţiile firii noastre decăzute. Pe calea aceasta, Satana îşi trimite ispitele asupra noastră. Hristos ştie că vrăjmaşul va veni la orice fiinţă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moştenite şi să-i ademenească, prin minciunile şi viclenia lui, pe toţi aceia care nu şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând prin locurile pe unde trebuie să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim. El nu vrea să fim dezavantajaţi în lupta cu Satana. Nu vrea să ne lăsăm intimidaţi, descurajaţi de atacurile şarpelui. „Îndrăzniţi”, zice El, „Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Cel care se luptă împotriva forţelor poftei trebuie să privească la Mântuitorul în pustia ispitei, să-L vadă în agonie pe cruce, când a strigat „Mi-e sete”. El a suportat tot ce putem suporta şi noi. Biruinţa Lui este biruinţa noastră.DCN 36.3

Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să Se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. „Stă scris”, a spus El. Nouă ne-au fost date „făgăduinţele Lui nespus de mari şi de scumpe ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4). Fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu ne aparţine. Trebuie să trăim „prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Când sunteţi atacaţi de ispite, nu priviţi la împrejurări sau la slăbiciunile personale, ci la puterea Cuvântului. Toată această putere vă este dată. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea”, zice psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.”„După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori” (Psalmii 119:11; 17:4).DCN 37.1