Loading...
Larger font
Smaller font
Copy
Print
Contents

Provestiri Pentru Părinţi Şi Copii

 - Contents
  • Results
  • Related
  • Featured
No results found for: "".
  • Weighted Relevancy
  • Content Sequence
  • Relevancy
  • Earliest First
  • Latest First
    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents

    Capitolul 20—„Casa mea” şi „casa noastră”

    Aceste case sunt construite vizavi una de cealaltă, într-o foarte frumoasă suburbie a oraşului. „Casa mea” este mare şi arătoasă şi are în faţă o peluză bogată. Este înconjurată de o verandă largă şi umbrită de ulmi ancestrali şi de uriaşi copaci tropicali. Hambarele şi grajdurile ei sunt mari şi pline, livezile sunt încărcate cu fructe delicioase, iar ogoarele care o înconjoară par a fi vii, cu holdele legănându-se în adierea vântului. Tot ce este legat de locul acesta vorbeşte despre o prosperitate de lungă durată. Bogatul moşier care locuieşte aici, bătrân acum, călăreşte pe cai de rasă şi le vorbeşte cu mândrie vecinilor săi despre „casa mea, livezile mele şi caii mei”.PPC 138.1

    Soţia lui este, fără discuţie, doamna acestei regiuni. În vremea când încă se mai îngrijeau singuri de fermă, ea fusese o gospodină model şi o foarte pricepută lăptăreasă, iar acum era cunoscută drept un adevărat „oracol”, oferind răspunsuri la multe întrebări. Ca şi soţul ei, ea vorbea despre „casa mea, caii mei şi proprietăţile mele”.PPC 138.2

    Aceşti soţi şi-au adus, unul celuilalt, bogăţie şi proprietăţi. Numai că, din nefericire, interesele celor doi nu s-au contopit niciodată într-unul singur, comun, pentru a forma împreună o singură moşie şi o singură avere. De aceea, în casa aceasta au existat dintotdeauna două interese separate. Bineînţeles că, din punct de vedere legal, proprietăţile le aparţin în mod egal amândurora, dar, cum fiecare are câte o rezervă pusă deoparte pentru propria siguranţă, se pune întotdeauna întrebarea: Cine trebuie să plătească anumite reparaţii, atunci când acestea sunt necesare, şi cine se cuvine să ofere banii pentru a cumpăra cai sau pentru a schimba mobila în casă?PPC 138.3

    Soţului i se pare cât se poate de normal ca, pentru covoare, canapele şi altele de felul acesta, să plătească soţia lui; la fel şi pentru vaci, din moment ce soţia este stăpâna lor. Dar ea spune:PPC 139.1

    - Şi tu calci pe covoare, stai pe canapea şi mănânci smântână şi unt la fel ca şi mine, aşa că nu văd niciun motiv ca tu să nu mă ajuţi să le plătesc, cel puţin.PPC 139.2

    Astfel de discuţii au loc adesea între ei, dar, în mare, fiecare apără interesele celuilalt împotriva altora şi par a convieţui în continuare fără a ajunge la o ruptură vizibilă. Ei ies la plimbare cu trăsura, îmbrăcaţi în haine mai scumpe decât ale vecinilor lor, primesc şi întorc vizite şi sunt consideraţi a fi familia conducătoare în acest orăşel. Dar „casa mea”, aşa cum au numit unii conacul acesta, nu este decât casa proprietarilor ei. Nici unui musafir, care nu ar putea fi în stare să răspundă, la rândul lui, cu o ospitalitate de acelaşi rang, nu i se îngăduie să rămână acolo peste noapte. Toţi pastorii care se întâmplă să treacă pe acolo sunt îndrumaţi, pentru găzduire, către umila casă parohială. Orice pribeag, obosit şi fără adăpost, este îndrumat către îndepărtatul azil pentru săraci; iar dacă se întâmplă ca vaca sau calul vreunui vecin să scape din grajd şi să intre pe moşia sa, moşierul îl închide imediat în ţarcurile lui.PPC 139.3

    Dacă cineva apelează la ei pentru vreun anume obiect sau ajutor, moşierul spune:PPC 139.4

    - Du-te acasă la mine şi spune-i soţiei mele să-ţi dea ceva.PPC 139.5

    Soţia, la rândul ei, îl îndrumă pe nevoiaş către ogorul sau către livada soţului, spunându-i:PPC 139.6

    - Mergi la el şi cere-i să-ţi dea ce ai nevoie.PPC 139.7

    Astfel, fiecare aruncând responsabilitatea asupra celuilalt, nimeni nu primeşte nimic. Şi nici satul lor, nici restul lumii nu are niciun folos de pe urma existenţei lor.PPC 139.8

    Aşa decurg lucrurile în „casa mea”.PPC 140.1

    Peste drum de conacul pe care vi l-am descris, la umbra a doi ulmi înalţi şi rămuroşi, se află o căsuţă modestă, ascunsă printre viţe-de-vie şi flori de toate culorile, având draperiile trase deoparte pentru a lăsa ca lumina soarelui, oferită ca o binecuvântare de Dumnezeu, să poată pătrunde înăuntru. Uşa este întotdeauna deschisă, lăsând să se vadă chiar la intrare un fotoliu cu braţele îmbătrânite de vreme, ca o invita-ţie şi ca o urare de „bun venit” pentru aceia care se întâmplă să treacă pe-acolo. Păsărelele cunosc bine locul acesta, unde primesc întotdeauna de mâncare. De aceea, în ciripitul lor de recunoştinţă, se adună prin copacii din jur şi îşi răsplătesc binefăcătorii prin triluri vesele.PPC 140.2

    Pacea lui Dumnezeu, la fel ca şi binecuvântarea belşugului Său, se odihnesc în locul acesta. În inimile lor, proprietarii o numesc „casa lui Dumnezeu”, iar atunci când vorbesc despre ea cu alţi oameni îi spun „casa noastră”.PPC 140.3

    Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un tânăr tâmplar, curajos şi hotărât, a cumpărat un acru de pământ şi, atunci când nu găsea de lucru la alţii, cu propriile braţe a săpat o pivniţă. Apoi, când a reuşit să adune suficienţi bani, a cumpărat materiale şi a început să-şi construiască o casă din lemn. Când oamenii l-au întrebat ce are de gând să facă cu ea, tânărul le-a răspuns că, dacă va trăi să o termine, doreşte să locuiască acolo.PPC 140.4

    Ei bine, în doi ani casa a fost terminată până la ultimul cui. Apoi tânărul a plecat să-şi caute o soţie. S-a întors după o săptămână, adu-când cu el o mobilă drăguţă şi, în loc de o singură persoană, trei. Îşi adusese într-adevăr o soţie - o tânără cu ochii luminoşi şi cu inima veselă - dar împreună cu ea adusese şi două femei în vârstă, „mamele noastre”, aşa cum le numea el.PPC 140.5

    În prima noapte petrecută în casa cea nouă, ei au consacrat căminul lor umil - „casa noastră” - lui Dumnezeu şi, în numele Domnului au înălţat un steag, rugându-se ca întotdeauna „steagul Lui” - dragostea - să fie peste ei.PPC 140.6

    De multe ori, atunci când o familie se mută într-o casă nouă, Îl roagă pe Dumnezeu să îi binecuvânteze şi să vină să locuiască în căminul lor, dar nu fac nimic pentru a-L face să rămână acolo. Ei încep pentru ei înşişi şi continuă pentru ei înşişi. De aceea, uneori, Dumnezeu pleacă şi îi lasă doar cu ei înşişi.PPC 140.7

    Dar tinerii proprietari ai „casei noastre” - copiii „mamelor noastre” - au făcut din căsuţa lor „Casa Lui” şi casa celor sărmani şi necăjiţi. „Mamele noastre”, încărunţite de ani, au depus în sfârşit armele trudei lor şi au urcat din valea sărăciei lor cinstite la lumina belşugului. Inimile lor s-au încălzit de acest dar al unei iubiri îndoite şi parcă au întinerit din nou.PPC 141.1

    Într-una dintre primele zile petecute în casa copiilor lor, una dintre „mamele noastre”, vorbind despre casa în care locuiau, a numit-o „casa cea nouă a lui Henry”. Tânărul însă a corectat-o imediat spunând:PPC 141.2

    Să nu mai spui niciodată că aceasta este casa mea. Am construit-o pentru Dumnezeu şi pentru noi toţi şi vreau să o numiţi întotdeauna „casa noastră”. Mai este, totuşi, un lucru pe care vreau să-l fac aici, ca să pot simţi că I-am adus lui Dumnezeu cu adevărat o jertfă de mulţumire pentru sănătatea şi pentru puterea de muncă pe care mi le-a dăruit, ca să pot construi această casă. Am făgăduit atunci că niciun străin călător şi niciun nevoiaş nu va pleca flămând sau obosit de la uşa aceasta. V-aţi îngrijit să avem o cameră curată şi luminoasă pentru prietenii noştri. Acum vreau ca în magazie să punem un pat, un scaun şi o masă pentru străini pribegi pe care nu-i putem găzdui în casă. Vreau, de asemenea, să umplem cămara aceea mică din spatele scărilor cu provizii pentru cei sărmani. Tot ce vom pune acolo nu va fi pentru noi; iar dacă, în vreme de nevoie şi de lipsuri, nu vom avea bani, văzând acele rafturi pline, nu vom fi ispitiţi să spunem că „nu avem nimic de oferit”. Nu vreau să trăiesc doar pentru mine şi ştiu că şi voi îmi împărtăşiţi această dorinţă. Vreau să simţim că Dumnezeu este aici şi să trăim ca şi când L-am vedea, lăsând totul sub grija şi sub călăuzirea Sa, împlinind doar ceea ce doreşte El din partea noastră.PPC 141.3

    Astfel, „casa noastră” s-a deschis şi a rămas deschisă - un cămin pus deoparte pentru toţi oamenii şi pentru Dumnezeu.PPC 141.4

    Anii au trecut, nu fără să aducă anumite schimbări, dar pacea şi belşugul încă domnesc în modesta căsuţă ai cărei proprietari sunt consideraţi de toţi oamenii din orăşel - bogaţi sau săraci - drept prieteni şi binefăcători, pentru că toţi oamenii simt nevoia de simpatie şi căldură sufletească.PPC 142.1

    Tânărul tâmplar de acum douăzeci şi cinci de ani este acum un constructor prosper în oraşul cel mare din apropiere. El şi-ar putea permite să ridice acum o casă de patru ori mai scumpă decât cea în care locuieşte, dar îi place locul acela şi nu ar putea pleca de-acolo. A adăugat mai multe L-uri la construcţia iniţială şi a remobilat-o, cum-părând pentru căminul său multe lucruri utile şi de bun-gust. Atunci când este întrebat de ce nu îşi construieşte o casă mai mare, care să se potrivească posibilităţilor lui actuale, el răspunde:PPC 142.2

    N-aş putea construi nicio casă care să fie la fel cu „casa noastră”. Nu voi uita niciodată noaptea aceea când noi şi „mamele noastre” i-am consacrat-o lui Dumnezeu în rugăciune, cu credinţă. Şi chiar din noaptea aceea ne-am simţit ca şi când am fi trăit, în taină, în Cortul Lui, la umbra Celui Atotputernic. Am putea avea o casă mai spaţioasă şi mai modernă, dar ea n-ar face altceva decât să o împovăreze pe stăpâna ei cu griji în plus şi să îi răpească timpul pe care li-l dedică celor în nevoie. Nicio altă casă nu ar putea avea amintirile pe care le are aceasta. Nicio altă casă nu ar putea fi sfinţită ca aceasta de rugăciunile noastre şi de binecuvântările celor săraci care au găsit adăpost în ea.PPC 142.3

    Şi astfel, familia aceasta locuieşte şi acum şi continuă să fie fericită în „casa noastră”. Şi acum obosita soţie a pastorului găseşte aici ajutor şi încurajare pentru că, prin puterea obişnuinţei, toţi pastorii şi toţi misionarii Evangheliei îşi leagă caii în faţa ieslei pline de fân şi bat cu bucurie la uşa „casei noastre”. Şi acum săracii sunt hrăniţi din cămara aceea din spatele scărilor, iar pribeagul rătăcitor - poate rătăcitor şi la propriu, şi la figurat - poate să-şi plece capul şi să se odihnească în magazie.PPC 142.4

    Dulgherul se întreabă mirat ce face moşierul cu toată casa aceea imensă şi de ce, din moment ce o duzină din camere sunt goale, nu-şi oferă plăcerea unei companii, adăpostind sub acoperişul său călătorii obosiţi şi împărţind cu cei nevoiaşi binecuvântările pe care le primeşte.PPC 142.5

    La rândul său, soţia moşierului trage cu ochiul de pe după draperiile fine şi-şi spune, în sinea ei:PPC 143.1

    „Nu pot să înţeleg cum de o femeie drăguţă şi inteligentă, cum este soţia dulgherului, nu are mai mult bun-gust. Ar putea trăi ca o doamnă dacă ar vrea şi s-ar putea îmbrăca la fel de elegant şi de scump ca şi mine, dar se complace în ceea ce a avut de la început şi nu se îmbracă mai bine decât soţia pastorului, ca să nu mai spun că adună în jurul ei, ca să le dea mâncare şi haine, o gloată de creaturi amărâte şi fără rost, pe care eu nu numai că nu le-aş lăsa să-mi intre în casă, dar nu le-aş primi nici măcar în magazia de lemne.”PPC 143.2

    Deci, vedeţi, „casa mea” este doar „casa mea”, în timp ce „casa noastră” este casa lui Dumnezeu.PPC 143.3

    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents