Capitolul 30—Hristos, cetatea noastră de scăpare
În ţara Canaan existau şase cetăţi puse deoparte ca locuri de scăpare, în care putea să fugă acela care, dintr-un accident sau în mod intenţionat, omorâse pe cineva. In aceste cetăţi se ajungea uşor. Trei dintre ele erau situate pe malul de apus al râului Iordan, iar trei pe malul de răsărit. n fiecare an, drumurile care duceau la aceste cetăţi erau cercetate, să se vadă dacă erau în stare bună şi dacă nu exista vreun obstacol care să-l împiedice pe ucigaşul fugar să fugă de urmăritorul său. Din loc în loc, se aflau semne de orientare pe care scria: Spre cetatea de scăpare! Spre cetatea de scăpare!PPC 187.1
Dacă un om omora, din greşeală, pe un altul şi ajungea într-una dintre aceste cetăţi înaintea urmăritorului său, i se îngăduia să rămână acolo până la moartea marelui preot care era atunci în viaţă. Dar, dacă un om omora la mânie pe un semen de-al său, în mod intenţionat, atunci, deşi căutase adăpost într-una dintre cetăţile de scăpare, era predat răzbunătorului sângelui, ca să fie ucis.PPC 187.2
Dar ce interes ar putea să prezinte nişte cetăţi din vechime pentru băieţii şi pentru fetele de astăzi sau chiar pentru oamenii maturi?PPC 187.3
Voi încerca să vă spun. Dumnezeu are diferite căi de a ne învăţa. Foarte multe dintre lucrurile despre care citim în Vechiul Testament sunt ceea ce numim tipuri. În limbajul Scripturii, tip înseamnă o asemănare sau un model al unei persoane care urmează să vină sau al unui eveniment care urmează să aibă loc. Menirea lui este aceea de a îndrepta atenţia către ceva mult mai valoros decât el însuşi. Astfel, de exemplu, sângele mielului care era ucis pe altarul iudaic era un tip sau o umbră preînchipuitoare a răstignirii lui Isus Hristos pentru mântuirea noastră. De aceea, privind spre Mântuitorul, Ioan Botezătorul le-a spus ucenicilor: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Mielul pascal, care era ucis pentru a comemora eliberarea iudeilor din robia egipteană, precum şi cel care era adus ca jertfă zilnică, atât dimineaţa, cât şi seara, în cadrul serviciilor ceremoniale de la templu, reprezentau marea jertfă pe care Hristos a venit din cer să o aducă pentru mântuirea noastră.PPC 187.4
În acelaşi fel, ţara Canaan era un tip, o asemănare a cerului. Înălţarea şarpelui de aramă pe o prăjină, în pustie, era un tip al răs-tignirii Mântuitorului; iar cetăţile de scăpare erau un minunat tip al lui Isus Hristos, care este adăpostul, scăparea păcătosului.PPC 188.1
Voi ştiţi, dragi copii, că noi toţi am păcătuit şi toţi avem nevoie de un loc de scăpare. Răzbunătorul spune: „Vei muri negreşit”. Nu este nicio scăpare pentru viaţa noastră. Dar, ca să nu murim veşnic, Dumnezeu ne-a dat Biblia ca semn indicator către cetatea de scăpare; iar Biblia ne îndreaptă mereu către Isus Hristos - adăpostul celui păcătos. El este locul nostru de scăpare. La El se referă Isaia când spune: „... va fi ca un adăpost împotriva vântului şi ca un loc de scăpare împotriva furtunii, ca nişte râuri de apă într-un loc uscat, ca umbra unei stânci mari într-un pământ ars de sete”.PPC 188.2
Drumul către cetatea noastră de scăpare este liber şi clar: „Eu sunt Calea” este însăşi îndrumarea pe care ne-o dă Mântuitorul. Poarta este întotdeauna deschisă, iar asigurarea este: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”.PPC 188.3
Aş vrea să nu uitaţi, dragi copii, că este cu mult mai uşor să fugiţi în această cetate de scăpare cât sunteţi tineri, decât vă va fi dacă veţi amâna să intraţi în ea pentru când veţi fi bătrâni. Făgăduinţa Mântuitorului nostru este: „Cei ce Mă caută cu tot dinadinsul Mă găsesc”. Oare nu-L veţi căuta şi voi câtă vreme poate fi găsit? Ce trist ar fi dacă aţi neglija să faceţi lucrul acesta. Atunci când furtuna judecăţilor lui Dumnezeu va izbucni asupra celor răi, veţi avea cu sigu-ranţă nevoie de un adăpost, de un loc de scăpare. O, cât de bucuroşi veţi fi dacă veţi putea spune, ca şi David, despre încrederea lui în Dumnezeu: „Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz, Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire”.PPC 188.4