Capitolul 38—Aruncă-ţi pâinea pe ape!
Ei, Jacob! Vezi cum ni s-au năruit toate speranţele? Am ajuns bătrâni, toţi copiii ne-au fost răpiţi de moarte şi nu ne aşteaptă altceva decât azilul săracilor. Unde este acum toată pâinea pe care „ai aruncat-o pe ape”?PPC 239.1
Bătrânul om, cu părul alb, s-a uitat blând la soţia lui. Era, într-ade-văr, împovărat de ani şi vârsta înaintată i se vedea din tremuratul tot mai accentuat al mâinilor. Jacob Manfred fusese un om destul de în-stărit şi, cu toate că norocul îi surâsese, fusese întotdeauna cel dintâi în a asculta şi a răspunde binevoitor la strigătul celor în nevoie. Dar acum îl ajunsese şi pe el nenorocirea. Nu-i mai rămăsese niciunul dintre cei patru fii pe care îi avusese. Boala şi pierderea puterilor îl găsiseră fără prea mulţi bani şi îl lăsaseră de-a dreptul sărac. O severă şi abuzivă interdicţie comercială, care îl împiedicase să-şi continue afacerile de negoţ pe mare, fusese cea dintâi povară care i se aşezase pe umeri; şi apoi i-au urmat altele, într-o dureroasă succesiune. Acum, Jacob şi soţia lui erau singuri-singurei, iar sărăcia le râdea ameninţător în faţă.PPC 239.2
- Nu te plânge, Susan, spuse bătrânul. Este adevărat că suntem săraci, dar nu suntem părăsiţi.PPC 239.3
- Nu suntem părăsiţi, Jacob? Dar pe cine, mă rog, mai avem ca ajutor acum?PPC 239.4
Jacob Manfred şi-a ridicat un deget, tremurător, către cer.PPC 239.5
- Oh, Jacob, ştiu că Dumnezeu este Prietenul nostru, dar noi avem nevoie de un prieten aici. Priveşte în urmă şi vezi câtor oameni le-ai arătat tu prietenie în trecut. Ţi-ai aruncat pâinea pe ape cu mână largă, dar ea nu s-a întors la tine, nici măcar câteva firimituri.PPC 240.1
- Vai, Susan, să nu mai spui niciodată aşa ceva. Poate că, în adâncul sufletului, am sperat ca vreo mână bună, a oamenilor, să mă ridice din adâncurile reci ale sărăciei; dar, cu siguranţă, nu am aşteptat şi nu aştept acest lucru ca pe o răsplată pentru ceea ce am făcut. Este adevărat că i-am ajutat pe cei sărmani şi nefericiţi, dar mi-am primit din belşug răsplata, ştiind că mi-am făcut datoria faţă de semeni. N-aş da pe tot aurul amintirea vreuneia dintre faptele de bunătate pe care le-am făcut faţă de semenii mei aflaţi în suferinţă. Oh, scumpa mea soţie, amintirea binelui făcut în viaţă este ceea ce face bătrâneţea fericită. Parcă şi acum mai aud caldele mulţumiri ale acelora cărora le-am arătat prietenie şi îi mai văd zâmbind fericiţi.PPC 240.2
- Da, Jacob, îi răspunse soţia, cu o voce mai liniştită, ştiu că ai făcut mult bine şi că, în amintirile tale, eşti fericit; dar, vai, noi avem în faţă prezentul; există o realitate la care suntem nevoiţi să privim, şi această realitate este aceea că trebuie să ne cerşim pâinea sau să murim de foame!PPC 240.3
Bătrânul a tresărit şi un semn de adâncă durere i-a brăzdat chipul.PPC 240.4
- Să cerşim! a răspuns el, simţind cum îl străbate un fior. Nu, Susan, ... vom...PPC 240.5
Ezita, şi pe obrazul în care trecerea anilor lăsase urme adânci se rostogoli o lacrimă mare şi fierbinte.PPC 240.6
- Vom... ce, Jacob?PPC 240.7
- Vom merge la azilul de săraci!PPC 240.8
- O, Doamne! Ştiam că aşa va fi! rosti sărmana femeie, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Ştiam că aşa va fi şi am încercat să mă obişnuiesc cu gândul acesta, dar biata mea inimă nu poate îndura o asemenea lovitură!PPC 240.9
- Nu te lăsa doborâtă, încercă să o încurajeze bătrânul, punându-i mâna pe umăr. Acum, pentru noi lucrul acesta nu mai contrează atât de mult. Nu mai avem prea mult de trăit pe acest pământ, aşa că nu are rost să ne amărâm ultimele zile plângându-ne şi cârtind. Hai, vino aici lângă mine!PPC 240.10
- Şi când... când vom pleca?PPC 241.1
- Chiar astăzi!PPC 241.2
- Atunci, Dumnezeu să aibă milă de noi!PPC 241.3
- Va avea, murmură Jacob.PPC 241.4
Şi cei doi au mai rămas o vreme acolo, în tăcere. Au fost treziţi, din gândurile dureroase care îi copleşiseră, de zgomotul unei căruţe care s-a oprit în faţa casei lor. Apoi, în camera în care se aflau, a intrat un bărbat: era administratorul azilului de săraci.PPC 241.5
- Haideţi, domnule Manfred, le spuse el. Comisia v-a făcut şi dumneavoastră loc la azil. Căruţa este la uşă, aşa că pregătiţi-vă cât mai repede cu putinţă.PPC 241.6
Jacob Manfred nu se gândise de câtă putere va avea nevoie ca să treacă prin această încercare teribilă. În vocea şi în purtarea omului care venise să-i ia era atâta asprime şi atâta răceală, încât inima parcă i-a fost străpunsă de un sloi de gheaţă şi, cu un geamăt adânc, s-a lăsat la loc pe scaun.PPC 241.7
- Haideţi, grăbiţi-vă, strigă, nerăbdător, administratorul.PPC 241.8
În acel moment, o trăsură mare, acoperită, a tras la uşa lor.PPC 241.9
- Aici locuieşte Jacob Manfred?PPC 241.10
Întrebarea fusese rostită de bărbatul care coborâse din trăsură. Arăta a om bun şi părea să aibă în jur de patruzeci de ani.PPC 241.11
- Acesta este numele meu! spuse Jacob.PPC 241.12
- Atunci, înseamnă că mi-au spus adevărul, rosti nou-venitul. Sunteţi de la azilul de săraci? continuă el, întorcându-se spre administrator.PPC 241.13
-Da.PPC 241.14
- Atunci, vă puteţi întoarce. Cât trăiesc eu, Jacob Manfred nu va merge la azilul de săraci.PPC 241.15
Administratorul se uită întrebător la faţa străinului şi apoi părăsi casa.PPC 241.16
- Nu vă mai amintiţi de mine? exclamă nou-venitul, luându-l de mână pe bătrân. PPC 241.17
- Nu pot să-mi dau seama acum.PPC 242.1
- Vă mai amintiţi de Lucius Williams?PPC 242.2
- Williams? repetă Jacob, ridicându-se şi privind intens chipul străinului. Da, Jacob Manfred - Lucius Williams, acel băieţandru pe care, cu treizeci de ani în urmă, l-aţi salvat de la casa de corecţie; acel băiat sărman pe care l-aţi scos, cu bunătate, din mâinile legii şi l-aţi luat la bordul propriei corăbii.PPC 242.3
- Şi tu eşti...?PPC 242.4
- Da, da, eu sunt omul salvat de dumneavoastră. Eram ca o piatră colţuroasă, asprită din cauza sărăciei şi a exemplului rău. Dumneavoastră aţi fost acela care aţi şlefuit tot răul din caracterul meu şi care m-aţi condus pentru prima dată la apele dulci ale unei vieţi morale şi fericite. Am profitat de lecţia pe care mi-aţi dat-o în copilărie şi scânteia aceea, pe care bunătatea dumneavoastră a aprins-o în sufletul meu, a crescut în continuu de atunci, ajungând o flacără. Am câştigat suficientă bogăţie cât să mă pot bucura de restul vieţii în pace şi în linişte. Am auzit de pierderile pe care le-aţi suferit. Veniţi la mine: am un cămin şi o inimă şi prezenţa dumneavoastră va aduce în amândouă căldură, lumină şi fericire. Veniţi la mine, căci îmi sunteţi mai mult decât un tată şi o mamă. Mi-aţi luminat tinereţea şi nu vreau să văd că vă petreceţi bătrâneţea în lipsuri şi în întuneric.PPC 242.5
Jacob Manfred s-a apropiat şi s-a aruncat în braţele salvatorului său. Nu putea să dea altfel glas recunoştinţei pe care o simţea, pentru că era prea mare şi prea profundă ca să fie exprimată în cuvinte. Apoi, când şi-a ridicat din nou privirea, s-a uitat la soţia lui.PPC 242.6
- Susan, i-a spus el, cu glas tremurător şi sufocat de emoţie, pâi-nea pe care am aruncat-o pe ape s-a întors la mine!PPC 242.7
- Iartă-mă, Jacob!PPC 242.8
- Nu, nu, Susan. Nu eu trebuie să te iert. Dumnezeu este Cel care ne ţine în mâna Sa.PPC 242.9
- O! murmură bătrâna, îndreptându-şi ochii înceţoşaţi de lacrimi către cer, nu mă voi mai îndoi niciodată de El.PPC 242.10