Capitolul 41—Cel mai bogat om din sat

Cel mai bogat om din satul nostru era boierul. Locuia într-o casă mare, situată sus, pe deal, de unde străjuia, cu faţada ei albă, întregul sat de dedesubt, cu colibele lui îngrămădite şi cu frumoasele case ale fermierilor, părând să spună, cu mândrie, privind în jos: „ Am ochii aţintiţi asupra voastră şi am de gând să vă ţin sub controlul meu”PPC 253.1

Şi, într-adevăr, avea mulţi ochi, cu şirurile ei de ferestre înalte, care reflectau strălucitor soarele de vară, de la primele ceasuri ale dimineţii şi până seara, când, adesea, ultimele raze ale apusului le făceau să scânteieze asemenea unor flăcări roşii de foc. Când vreun străin se uita la casa cea mare şi întreba cu privire la ea, oamenii din satul nostru obişnuiau să-i spună, cu un oarecare respect amestecat cu teamă, ce comori de mobilier scump, de picturi şi de tot felul de opere de artă colecţionase boierul în numeroasele şi minunatele ei încăperi; care era valoarea unei anumite picturi, pe care refuzase să o dea pentru mii de lire, şi care era numărul celorlalte, şi ele suficient de frumoase şi de valoroase încât să împodobească un palat.PPC 253.2

Erau foarte mândri să poată spune că un om atât de bogat aparţinea de satul lor şi locuia printre ei, să arate banca îmbrăcată în pluş cărămiziu şi închisă cu draperii, pe care o avea în biserică, precum şi marea piatră funerară, aşezată chiar lângă poteca centrală a cimitirului din curtea bisericii, pe care erau trecute virtuţile strămoşilor săi, şi să dea mărturie, cât puteau mai bine, cu privire la marile bogăţii pe care le avea.PPC 253.3

Presupun că boierul cunoştea omagiile care i se aduceau şi îi făceau plăcere, fiind mândru, la rândul său, nu de vecinii pe care îi avea, ci de el însuşi şi de propriile bogăţii. Ori de câte ori pornea călare prin împrejurimi, era întâmpinat cu plecăciuni şi cu zâmbete, atât din partea celor bogaţi, cât şi din partea celor săraci, toţi facându-i loc, toţi căutând să-şi atragă simpatia lui. Un om cu atât de mulţi bani, cu atât de mult pământ, cu asemenea piese scumpe de mobilier, picturi, statui şi grădini, nu putea să rămână neobservat într-un colţ sau să fie trecut cu vederea, şi el ştia lucrul acesta atunci când trecea pe potecile şi pe drumurile satului, călare pe caii săi de rasă, dând din cap către un om şi spunându-i altuia: „Bună dimineaţa”, cu un aer de bunăvoinţă. Ştia că era respectat şi admirat datorită bogăţiilor lui şi era mulţumit de lucrul acesta. Nu voia să fie considerat rău sau zgârcit, astfel că în fiecare an dădea o masă pentru lucrătorii săi, iar de Crăciun le trimitea celor săraci bani, cărbuni şi pături; dar, mai mult de-atât, nu se gândea la ei. Ei erau săraci, el era bogat; aceste două cuvinte, „sărac” şi „bogat”, indicau o mare diferenţă, iar el era foarte mulţumit că aceasta exista.PPC 254.1

Într-o dimineaţă de vară, boierul acesta a plecat să se plimbe călare prin pădurile care mărgineau una dintre laturile domeniului său. Era foarte cald afară şi, pe cărare, soarele şi muştele i-au necăjit atât de tare, şi pe el, şi pe cal, încât, atunci când s-au întors la umbra stejarilor şi a fagilor, amândoi au simţit o mare uşurare. Boierul i-a dat drumul lui Dandy din frâu şi şi-au continuat drumul agale.PPC 254.2

În curând, gândurile i-au fugit dincolo de stejari şi de fagi. Poate că scânteirea soarelui, ici şi colo, unde vreo rază reuşea să se strecoare printr-un mănunchi de frunze tremurătoare sau să înroşească şi mai mult capetele mai înalte ale tufelor de răscoage ce străjuiau poteca, i-a readus în minte draperiile stacojii şi ornamentele strălucitoare ale propriei case, pentru că acum se gândea la imaginea pe care o văzuse acolo doar cu o zi în urmă. Fusese aniversarea zilei de naştere a celui mai mare dintre fiii săi - o întrunire cu mulţi prieteni - un banchet cum numai un om atât de bogat putea să-l ofere celor bogaţi, cu delicatese, cu mâncăruri alese, servite în farfurii de porţelan chinezesc, cu vinuri scumpe, servite în cupe de aur şi de argint, totul din abundenţă şi cu cea mai mare etalare. Şi-a amintit de veselia oaspeţilor, de cupele ciocnite în cinstea sărbătoritului, de discursurile ţinute, de complimentele atât de generos oferite şi primite; şi, cu o oarecare mân-drie, şi-a amintit şi de faptul că, din câte îşi puteau aminti cei prezenţi, niciodată nu mai dăduse cineva, în întregul sat, un ospăţ ca acela.PPC 254.3

Picioarele lui Dandy păşeau uşor, nefăcând prea mult zgomot pe covorul moale de iarbă, în care încă se mai vedeau frunzele anului care trecuse, acoperind şi ascunzând rădăcinile groase ale stejarilor. Nu este de mirare că, la un moment dat, boierul a auzit fără efort un zgomot uşor, care venea de nu prea departe. Şi-a dat seama că mai era cineva în pădure şi, oprindu-şi calul în frâu, a ascultat o clipă, în timp ce la ureche i-au ajuns nişte cuvinte de-abia murmurate, pe jumătate rugăciune, pe jumătate laudă. „Cine s-ar putea ruga aici?” s-a întrebat. Cum vocea se auzea de undeva de aproape, a dat deoparte câteva crengi şi şi-a întins gâtul, până când a putut să-l vadă pe străinul care se ruga într-o mică vâlcea umbroasă, aflată nu departe de marginea drumului.PPC 255.1

Oh, era doar un bătrân, un cerşetor, sau ceva pe-aproape, pe care îl mai văzuse de câteva ori înainte, spărgând pietre pentru construirea drumului.PPC 255.2

„Dar ce face bătrânul acesta surd acolo? Se roagă!” Cu ochii închişi şi cu faţa înălţată spre cer, îşi dăduse jos pălăria şi acum o ţinea între degetele umflate de trudă, în timp ce înaintea lui stătea întins prânzul umil: o bucată de pâine uscată şi o cană de metal, cu apă - pâine şi apă, nimic altceva, dar bătrânul îşi exprima recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru ele şi era mulţumit. Mai mult decât mulţumit. Pe chipul lui ridicat spre cer puteai citi fericire şi laudă. Boierul nu văzuse niciodată, la mesele sale încărcate de bucate, o asţfel de expresie pe chipul vreunuia dintre oaspeţii săi. Iar săracul acesta Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru pâine şi apă şi era fericit? Bătrânul era un creştin sincer.PPC 255.3

Cel mai bogat om din sat nu înţelegea că, atunci când un suflet Îl iubeşte pe Dumnezeu, chiar şi cele mai mici gesturi de bunăvoinţă, care vin din mâna Lui, sunt simţite ca binecuvântări nepreţuite; că pâinea şi apa, atunci când sunt luate cu o inimă recunoscătoare, sunt mai dulci decât oricare alte mâncăruri, fără o astfel de inimă; şi s-a simţit umilit. Ce drept avea bătrânul acesta să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru pâine şi apă, când el nu-I mulţumise niciodată pentru toate averile lui nemăsurate?PPC 256.1

Pădurea s-a închis din nou în urma boierului; l-a lăsat acolo pe bătrânul spărgător de pietre şi chipul lui şi-a reluat curând obişnuita expresie de mulţumire de sine. Dar în plimbarea lui călare, din acea dimineaţă, înaintea ochilor îi apărea din nou şi din nou imaginea pe care o văzuse în mica vale verde, a bătrânului care Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru pâine şi apă, şi gândul la nenumăratele lui bogăţii nu-i mai aducea aceeaşi satisfacţie ca de obicei. Oare toate acele bogăţii îl făcuseră vreodată la fel de fericit cum era bătrânul acela pentru prânzul lui sărăcăcios? S-a simţit obligat să recunoască, în sinea lui, că nu-i aduseseră niciodată o astfel de fericire - mărturisire pe care şi-a făcut-o cu tristeţe. Mândria lui era serios rănită, iar inima i s-a umplut de tulburare; cu cât călărea mai departe, cu atât simţea mai cu putere o nelinişte şi o lipsă de satisfacţie pe care nu le mai cunoscuse până atunci.PPC 256.2

Deodată, soarele s-a acoperit de nori grei şi negri şi pădurea s-a întunecat. Dandy îşi continua drumul la fel de liniştit, netulburat de temerile şi de închipuirile stăpânului, dar asupra sufletului boierului se coborî o negură pe care nu şi-o putea explica. O ciudată povară îi apăsa pe inimă, ca presimţirea unei mari nenorociri. Apoi, urechea lăuntrică i-a fost izbită de un glas care nu venea din această lume, de una dintre acele voci pe care ni le trimite Dumnezeu, uneori, ca să le auzim spre binele şi călăuzirea noastră, iar cuvintele rostite de ea, în dreptul lui, erau teribile. Vocea aceea i-a vorbit clar şi distinct: „În noaptea aceasta, cel mai bogat om din sat va muri”. Ciudate şi înfiorătoare erau aceste cuvinte. Nici măcar nu s-a uitat în jur ca să vadă de unde veneau; ştia că cea care-i vorbise era o voce lăuntrică, spirituală, şi a crezut ceea ce-i spusese. Cutremurându-se, şi-a amintit parabola omului bogat, din Evanghelie, căruia i se dăduse aceeaşi teribilă aver-tizare: „În noaptea aceasta ţi se va cere sufletul”.PPC 256.3

„Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” erau cuvintele care îl urmăreau acum, în timp ce o transpiraţie rece l-a acoperit din cap până-n picioare. A simţit că fusese un negustor neînţelept, care îşi vânduse sufletul pentru foarte puţin. În cele din urmă, nemaiputând să îndure propriile gânduri, a pornit în galop spre casă.PPC 257.1

A ajuns acolo într-o stare de mare agitaţie şi şi-a alertat soţia şi familia, trimiţând îndată după un doctor. La toate întrebările le-a răspuns că era pe moarte şi că trebuia să se pregătească. În zadar au încercat toţi să-l convingă că era la fel de sănătos ca întotdeauna şi că fusese, în mod sigur, victima unei halucinaţii. A sosit doctorul şi a râs şi el de temerile boierului, dar acesta nu le considera nici ridicole şi nici imaginare.PPC 257.2

Moartea nu este un lucru de care să râzi sau pe seama căruia să te distrezi în vreun fel, şi el era condamnat la moarte. Ce conta ce spu-neau ceilalţi? El trebuia să se pregătească pentru a o întâmpina. Şi-a chemat avocatul şi şi-a pus în ordine afacerile lumeşti. S-a îngrijit de soţie şi de copii, şi-a împărţit casele şi pământurile între cei dragi şi apoi nu i-a mai rămas decât să se pregătească pentru marea schimbare pe care totuşi o găsea imposibilă. Nespus de tulburat, aştepta venirea marelui vrăjmaş, moartea. Când a venit noaptea, temerile i-au sporit; de fiecare dată când pendula cea mare suna încă o dată, se cutremura, neştiind dacă avea să o mai audă şi data următoare. Doctorul şi avocatul au rămas cu el, la cererea lui, dar nu i-au putut aduce nicio alinare şi nu i-au putut linişti zbuciumul sufletesc. Nu au putut decât să asculte ceea ce spunea, aşa cum asculţi delirul unui nebun, pentru că îl considerau nebun.PPC 257.3

Orele au trecut şi cel mai bogat om din sat, întins pe patul lui luxos, aşteptând din clipă în clipă moartea, a descoperit cât de sărac devenise şi de cât de puţin folos îi erau acum toate averile pe care le deţinea. A trecut şi miezul nopţii şi a venit dimineaţa, cu lumina zorilor ivindu-se peste dealuri. Cerul a început să prindă culoare şi, odată cu ea, s-au întors şi culoarea în obrajii boierului şi speranţa în inima lui. Moartea nu venise, aşa cum se temuse; era încă în viaţă. Noaptea trecuse, sosise dimineaţa şi profeţia misterioasei voci nu se împlinise. Familia s-a adunat în jurul lui, felicitându-l zâmbitoare şi sfătuindu-l să se odihnească, acum, că pericolul trecuse. Dar cum ar fi putut să se odihnească după o asemenea noapte, după o asemenea schimbare radicală a tuturor ideilor pe care, până atunci, le îndrăgise, a motivaţiilor şi a scopurilor vieţii sale, după o asemenea descoperire a sărăciei celor bogaţi? A ales, mai degrabă, să facă o plimbare pe jos şi, cu faţa gânditoare şi cu paşi înceţi, a pornit spre sat. Acolo a auzit că moartea vizitase, într-adevăr, o casă în acea noapte, dar în loc să-şi facă apariţia în reşedinţa lui somptuoasă, intrase în cea mai sărmană colibă din sat - în timpul nopţii murise bătrânul spărgător de pietre. Boierul s-a întors acasă şi mai gânditor de cum plecase, pentru că inima îi bătea cu putere în piept. Şi-a amintit de masa simplă a bătrânului şi i-a văzut din nou faţa îndreptată spre cer, pe care lumina soarelui lui Dumnezeu se odihnea într-un sens îndoit; a auzit din nou cuvintele rugăciunii lui de mulţumire, precum şi propriul râs batjocoritor şi s-a simţit din nou umilit, însă, de data aceasta, pentru o cauză mai bună.PPC 257.4

Soţia l-a întâmpinat în pragul casei, cu faţa zâmbitoare, bucuroasă să-l vadă din nou „cu mintea întreagă”, pentru că şi ea se temuse că-şi pierduse minţile. L-a însoţit înăuntru şi acolo, când s-a aşezat alături de el, l-a mustrat cu blândeţe pentru temerile nopţii trecute şi pentru ceea ce ea a numit „închipuiri superstiţioase”.PPC 258.1

- Sper acum, a adăugat ea, că eşti pe deplin convins că nu a exis-tat nicio urmă de adevăr în ceea ce ţi-a spus acea voce misterioasă. Noaptea a trecut şi tu eşti tot în viaţă, bine şi sănătos ca şi până acum.PPC 258.2

- Este adevărat, draga mea, a răspuns el, că noaptea a trecut şi că eu sunt viu şi sănătos. Cu toate acestea însă, cel mai bogat om din sat a murit într-adevăr. Dacă te vei obosi să întrebi în sat, vei descoperi că aşa stau lucrurile.PPC 258.3

- Cum adică? a întrebat ea, privind în jur cu mândrie şi cu o anumită indignare, ca şi cum ar fi apărut un rival care să concureze cu măreţia şi cu bogăţia lor. Cine poate fi aici mai bogat decât tine?PPC 259.1

- Acela care Îi poate spune lui Dumnezeu: „Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.” Eu nu pot spune acest lucru, pentru că am dorit multe lucruri în afară de Dumnezeu şi aproape pe toate mai mult decât pe Dumnezeu. Dar ieri era în viaţă un sărman spărgător de pietre care, avându-L pe Dumnezeu, avea totul. Îl numesc sărac în felul lumii, dar, în realitate, era bogat - un moştenitor al Împărăţiei cerului. În noaptea trecută mi s-a arătat bogăţia lui şi sărăcia mea. Oamenii îţi vor spune că a murit şi îndrăznesc să spun că nu a lăsat niciun şiling pentru a-şi plăti înmormântarea; dar el a fost „cel mai bogat om din sat”.PPC 259.2