- „Care eşti în ceruri”, repetară copilele: una dintre ele cu ochii plecaţi în umilinţă, cealaltă cu privirea înălţată spre tavanul încăperii, ca şi când ar fi vrut să pătrundă dincolo de el, până la cerul după care simţea cum îi tânjeşte inima.PPC 294.6

- „Sfinţească-se Numele Tău.”PPC 294.7

- „Vie împărăţia Ta.”PPC 294.8

Şi copilele purtară mai departe cuvintele rugăciunii:PPC 294.9

- „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”, a umplut camera.PPC 294.10

Mama a continuat:PPC 294.11

- „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.”PPC 294.12

- „Dă-ne-o nouă astăzi”, întârzie o clipă plutind în aer, în timp ce vocea mamei rămase tăcută.PPC 294.13

- „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi celor ce ne-au greşit.”PPC 294.14

- „Şi nu ne duce în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.”PPC 294.15

- „Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, în veci, Amin.” PPC 294.16

Toate aceste cuvinte sfinte au fost rostite cu pioşenie şi cu înflăcărare de cele două copile, plecate pe genunchi şi cu mâinile împreunate, alături de mama lor. Apoi, când gândurile lor, înălţate pe aripile rugăciunii către Tatăl ceresc, s-au întors către părinţii lor pământeşti, o iubire plină de căldură li s-a revărsat din inimă.PPC 295.1

Sărutări pline de duioşie şi de iubire şi un dulce „noapte bună”. Se simţeau cuprinse de un freamăt plăcut. Două căpşoare dragi s-au aşezat, unul lângă celălalt, pe perne, mama le-a dat ultima sărutare de noapte bună şi draperiile au fost trase.PPC 295.2

Ce linişte neclintită domneşte pretutindeni. Părinţii ascultă cu grijă, la uşă. Şi-au încredinţat copilaşii grijii ocrotitoare a îngerilor lui Dumnezeu şi aproape că le aud foşnetul veşmintelor imaculate, în timp ce le înconjoară pe micuţele adormite. Un suspin, adânc şi tremurător, străbate aerul. Mama se întoarce repede către tatăl copiilor ei, cu o privire întrebătoare. Iar el răspunde la întrebarea ei tăcută:PPC 295.3

- Gândurile îmi cutreierau cu mulţi ani în urmă. Aşa spuneam şi eu, noapte de noapte, împreună cu mama mea, rugăciunea de seară a copilăriei mele. Era cea mai frumoasă şi cea mai sfântă dintre toate rugăciunile. „Tatăl nostru”, pe care am învăţat-o cu ea. Copilăria şi mama mea au trecut. Am pornit în lume ca un bărbat matur: puternic, plin de încredere şi dornic să cunosc viaţa şi să mă cunosc pe mine însumi. Odată, am ajuns într-o mare ispită. Dacă aş fi căzut, nu m-aş mai fi ridicat niciodată. Eram gata să cedez. Toate barierele pe care le-aş fi putut aşeza în calea torentului care stătea să năvălească peste sufletul meu păreau gata să cedeze când, stând în camera mea, într-o seară, dintr-o cameră alăturată, care fusese ocupată doar de câteva săptămâni, a ajuns până la mine un murmur de şoapte. Am ascultat. La început nu am auzit niciun sunet articulat; şi totuşi, ceva din tonurile acelea mi-a trezit în inimă emoţii noi şi puternice. În cele din urmă, mi-au ajuns la urechi, rostite de o voce caldă şi duioasă, de femeie, cuvintele:PPC 295.4

- „Izbăveşte-ne de cel rău.”PPC 295.5

Pentru o clipă, mi s-a părut că era chiar vocea mamei mele. Gândurile mi s-au întors cu ani în urmă şi m-am văzut din nou copil, îngenuncheat lângă genunchii mamei mele. Cu umilinţă şi cu reverenţă, am rostit cuvintele rugăciunii sfinte care mă învăţase ea, cu inima şi cu ochii înălţaţi spre cer. Ceasul şi puterea întunericului au trecut. Nu mai stăteam pe nisipuri mişcătoare, în faţa unui potop de ape gata să mă măture şi să mă distrugă, ci aveam picioarele aşezate pe stâncă. Grija evlavioasei mele mame îi salvase fiul. În cuvintele sfinte pe care mă ajutase să le învăţ în copilărie am descoperit o putere vie de a rezista în faţa răului în întreaga mea viaţă de după aceea. Oh, cât de puţin visa, acea mamă necunoscută, în timp ce-şi învăţa copilul să repete această rugăciune de seară, că acele cuvinte sfinte aveau să ajungă la urechile unui străin şi să-l salveze, prin amintirea copilăriei şi a propriei mame. Şi totuşi, aşa a fost. Ce putere există în cuvântul lui Dumnezeu, atunci când acesta ajunge şi se întipăreşte în mintea unui copil nevinovat.PPC 295.6

În ochii soţiei şi mamei erau lacrimi când şi-a ridicat privirea şi s-a uitat cu duioşie la soţul ei. Inima îi era atât de plină, încât nu se putea revărsa în cuvinte. A rămas privind aşa, o vreme, apoi, cu o bucurie neascunsă, şi-a plecat capul pe pieptul lui. În camera în care dormeau micuţele lor comori veniseră îngerii şi ei simţeau prezenţa lor sfântă.PPC 296.1

Singur

Capitolul 49—Un An Nou fericit!