Capitolul 31 — Predica de pe munte

Capitol bazat pe textele din Matei 5; Matei 6; Matei 7.

Rareori i-a adunat Isus numai pe ucenici pentru a primi cuvintele Sale. El nu i-a ales ca ascultători numai pe aceia care cunoșteau calea vieții. Lucrarea Lui era de a ajunge la mulțimile care zăceau în ignoranță și rătăcire. El împărțea învățăturile Sale pline de adevăr acolo unde puteau ajunge la mințile întunecate. El Însuși, care era Adevărul, stătea cu coapsele încinse și cu brațele mereu întinse pentru a binecuvânta și, prin cuvinte de avertizare, de îndemn și de încurajare, căuta să-i înalțe pe toți cei care veneau la El.HLL 298.1

Cu toate că a fost destinată ucenicilor, Predica de pe Munte a fost rostită în auzul mulțimii. După întărirea apostolilor prin binecuvântare, Isus a mers cu ei pe malul lacului. Aici, începuseră să se adune oameni încă din zorii zilei. Afară de mulțimea obișnuită de prin cetățile Galileii, se găseau și oameni din Iudea și chiar din Ierusalim, din Perea, din Decapole, din Idumea, tocmai din sudul Iudeii; de asemenea, erau și din Tir și Sidon, cetăți feniciene pe țărmul Mării Mediterane. “Când au auzit tot ce făcea, au venit”, “ca să-L asculte și să fie vindecați de bolile lor ... din El ieșea o putere care îi vindeca pe toți.” (Marcu 3, 8; Luca 6, 17-19.)HLL 298.2

Țărmul îngust nu oferea condiții prielnice ca glasul Lui să fie auzit de cei care doreau, de aceea Isus S-a retras pe coasta muntelui. Ajungând la un podiș care oferea un loc plăcut de adunare pentru mulțimea nenumărată, S-a așezat pe iarbă, iar ucenicii și mulțimea I-au urmat pilda.HLL 298.3

Locul ucenicilor era întotdeauna lângă Isus. Oamenii se îmbulzeau mereu în jurul Lui, totuși ucenicii înțelegeau că ei nu trebuie să fie dați la o parte din fața Lui. Ei se așezau chiar lângă El, ca să nu piardă nici un cuvânt din învățăturile Lui. Erau ascultători atenți, doritori să înțeleagă adevărurile pe care urmau să le propovăduiască în toate țările și pentru toate vremurile.HLL 299.1

Cu simțământul că acum trebuie să se aștepte la ceva neobișnuit, s-au strâns lângă Învățătorul lor. Ei credeau că împărăția trebuie să se întemeieze în curând și din evenimentele dimineții primiseră asigurarea că acum trebuie să se vestească ceva cu privire la această împărăție. Un sentiment de așteptare stăpânea și mulțimea și fețele oamenilor dădeau dovadă de marele lor interes. În timp ce oamenii stăteau pe coasta înverzită a dealului, așteptând cuvintele Învățătorului divin, inima le era plină de gânduri despre slava viitoare. Erau acolo cărturari și farisei care așteptau ziua când să stăpânească peste romanii priviți cu atâta ură și să aibă bogățiile și splendoarea marelui imperiu universal. țăranii săraci și pescarii sperau să audă cuvinte de încurajare, și anume că sărăcăcioasele lor colibe, hrana lor neîndestulătoare, viața lor de muncă, teama lor de lipsă trebuie să fie schimbate în palate pline de belșug și zile de viață ușoară. În locul hainelor aspre cu care se îmbrăcau ziua și în locul învelitorii cu care se acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să le dea hainele scumpe și bogate ale asupritorilor. Inima lor tresălta plină de speranță îngâmfată că Israel trebuia să fie onorat în curând în fața națiunilor ca popor ales al Domnului, iar Ierusalimul să fie așezat în fruntea unui imperiu universal.HLL 299.2

Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreții lumești. În Predica de pe Munte, El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greșită educație și să le dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepție despre Împărăția și despre caracterul Său. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în față o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învățat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăția lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscute condițiile intrării în această Împărăție, lăsându-i pe ei să tragă concluziile privitoare la natura ei. Adevărurile pe care El le-a învățat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât pentru mulțimea care-L urma pe Isus. Nu mai puțin ca ei, noi trebuie să învățăm principiile fundamentale ale Împărăției lui Dumnezeu.HLL 299.3

Cele dintâi cuvinte ale lui Hristos pentru oamenii adunați pe munte au fost cuvinte de binecuvântare. Fericiți sunt aceia, a zis El, care își recunosc sărăcia spirituală și simt că au nevoie de mântuire. Evanghelia trebuie să fie predicată săracilor. Ea nu este descoperită celor îngâmfați spiritual, celor care susțin că sunt bogați și n-au nevoie de nimic, ci celor umili și întristați. Un singur izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur izvor pentru cei săraci cu duhul.HLL 299.4

Inima mândră se luptă să câștige mântuirea, dar atât vrednicia, cât și titlul nostru pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului până când, convins de propria slăbiciune și scăpat de încrederea în sine, nu se predă conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu așteaptă să-l reverse. Nimic nu este reținut de la cel care își simte nevoia. El poate să vină fără nici o piedică direct la Acela în care locuiește toată plinătatea. “Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: ‘Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.’” (Isaia 57, 15.)HLL 300.1

“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.” Prin cuvintele acestea, Hristos nu ne învață că plânsul are putere în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă prefăcătoria sau umilința voită. Plânsul de care vorbește El aici nu înseamnă nici deprimare și nici lamentări. Deși ne întristăm din cauza păcatului, noi trebuie să ne bucurăm de prețioasele privilegii pe care le avem ca fii ai lui Dumnezeu.HLL 300.2

Adesea, noi ne întristăm și plângem din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru noi, dar aceasta nu e pocăință. Adevărata întristare pentru păcat este urmarea lucrării Duhului Sfânt. Duhul descoperă nerecunoștința inimii care L-a disprețuit și întristat pe Mântuitorul și ne aduce în pocăință la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Isus este rănit din nou; și atunci când privim la Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care au adus chin și suferință asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunțarea la păcat.HLL 300.3

Omul lumesc poate spune că întristarea aceasta este o slăbiciune; dar ea este puterea care leagă pe omul pocăit de Cel veșnic cu legături ce nu pot fi sfărâmate. Ea arată că îngerii lui Dumnezeu aduc înapoi binecuvântările pierdute prin împietrirea inimii și prin neascultare. Lacrimile celui care se pocăiește sunt doar picăturile de ploaie ce vin înaintea soarelui sfințeniei. Întristarea aceasta prevestește o bucurie care va fi ca un izvor viu pentru suflet. “Recunoaște-ți numai nelegiuirea, recunoaște că ai fost necredincios Domnului Dumnezeului tău”; “nu voi arunca o privire întunecată împotriva voastră, căci sunt milostiv, zice Domnul.” (Ieremia 3, 13.12.) “Să dau celor întristați din Sion”, are El în gând, “să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit.” (Isaia 61, 3.)HLL 300.4

Există mângâiere și pentru aceia care plâng în timp de întristare și încercare. Amărăciunea adusă de durere și umilință e mult mai de preț decât dedarea la păcate. Prin întristare, Dumnezeu ne descoperă punctele slabe din caracter, pentru ca prin harul Său să ne putem înfrânge defectele. Ne sunt descoperite capitole necunoscute ale vieții noastre și ni se dă ocazia să arătăm dacă primim mustrarea și sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduși în încercare, nu trebuie să ne irităm și să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm și să ne smulgem de sub mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în fața lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt întunecate și triste pentru acela care așteaptă ca lucrurile să se desfășoare potrivit dorințelor sale. Pentru firea noastră omenească, ele se arată întunecoase și lipsite de bucurie. Dar căile lui Dumnezeu sunt căi pline de îndurare și sfârșitul este mântuirea. Ilie nu știa ce face atunci, în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viața și se ruga să moară. Domnul, în îndurarea Sa, nu S-a luat după cuvântul lui. În fața lui Ilie se afla încă o mare lucrare de făcut; și când lucrarea lui s-a terminat, el nu trebuia să piară în descurajare și în singurătatea pustietății. El nu avea să se pogoare în țărâna mormântului, ci să se înalțe în slavă, cu convoiul carelor cerești la tronul de sus.HLL 301.1

Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel întristat zice: “I-am văzut căile și totuși îl voi tămădui; îl voi călăuzi și îl voi mângâia pe el și pe cei ce plâng împreună cu el”. “Le voi preface jalea în veselie și le voi da bucurie după necazurile lor.” (Isaia 57, 18; Ieremia 31, 13.)HLL 301.2

“Ferice de cei blânzi.” Greutățile cu care avem să dăm piept pot fi foarte mult ușurate de umilința aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem umilința Domnului, ne vom ridica mai presus de dispreț, de refuzurile altora, de necazurile la care suntem expuși în fiecare zi și ele vor înceta să răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de noblețe la un creștin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când e tratat cu cruzime și insulte, nu păstrează un spirit calm și încrezător Îi răpește lui Dumnezeu dreptul de a descoperi în el desăvârșirea Sa de caracter. Umilința inimii este tăria care dă biruință urmașilor lui Hristos; ea este dovada legăturilor lor cu cerul.HLL 301.3

“Domnul este înălțat; totuși vede pe cei smeriți.” (Psalmii 138, 6.) Aceia care dau pe față spiritul blând și smerit al lui Hristos sunt priviți cu duioșie de Dumnezeu. Poate că lumea îi privește cu dispreț, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. Nu numai cei înțelepți, cei mari, cei bogați vor câștiga dreptul de a pătrunde în curțile cerești; nu numai lucrătorul activ, plin de zel, care muncește neîncetat. Nu! Cel sărac în duh, care flămânzește după prezența lăuntrică a lui Hristos, cel smerit cu inima, pentru care ambiția cea mai înaltă este să facă voia lui Dumnezeu, și aceștia vor câștiga o intrare îmbelșugată. Ei vor face parte din numărul celor care și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. “Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde spre ei cortul Lui.” (Apocalipsa 7, 15.)HLL 301.4

“Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire.” Simțământul de nevrednicie va face inima să flămânzească și să înseteze după neprihănire și dorința aceasta nu va fi dezamăgită. Aceia care Îi fac loc lui Isus în inima lor Îi vor simți iubirea. Toți aceia care doresc să ajungă la un caracter asemănător cu al lui Dumnezeu vor fi satisfăcuți. Niciodată Duhul Sfânt nu lasă neajutorat pe cel care-L caută pe Isus. El ia din lucrurile lui Hristos și i le descoperă. Dacă ochiul este ațintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face sufletul să crească, dându-i destoinicia să ajungă la ținte mai înalte și să aibă cunoștințe mai mari în lucrurile cerești, așa încât el nu va rămâne neîmplinit. “Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați.”HLL 302.1

Cei îndurători vor afla îndurare, iar cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând necurat pângărește sufletul, distruge simțul moral și tinde să șteargă influențele Duhului Sfânt. El întunecă înțelegerea spirituală, așa că oamenii nu mai pot vedea pe Dumnezeu. Domnul poate și chiar iartă pe păcătosul care se căiește; dar, cu toate că este iertat, sufletul rămâne pătat. Acela care dorește să aibă o vie cunoaștere a adevărului spiritual trebuie să evite orice necurăție în vorbire sau în cuget.HLL 302.2

Dar cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurățiile senzuale, mai mult decât eliberarea de acele întinări ceremoniale, de care iudeii se fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu este egoismul. Spiritul egoist judecă pe Dumnezeu ca fiind asemenea lui. Câtă vreme n-am renunțat la acest spirit, noi nu-L putem înțelege pe Acela care este iubire. Numai o inimă neegoistă, numai un spirit umil și încrezător Îl va vedea pe Dumnezeu ca fiind “plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie.” (Exod 34, 6.)HLL 302.3

“Ferice de cei împăciuitori.” Pacea lui Hristos se naște din adevăr. Ea este în armonie cu Dumnezeu. Lumea este în vrăjmășie cu Legea lui Dumnezeu; păcătoșii sunt în vrăjmășie cu Creatorul lor și, ca urmare, sunt în vrăjmășie unii cu alții. Dar psalmistul spune: “Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta și nu li se întâmplă nici o nenorocire.” (Psalmii 119, 165.) Oamenii nu pot să producă pace. Planurile omenești pentru înnobilarea și înălțarea oamenilor sau a societății nu vor fi în stare să producă pace, deoarece ele nu pot atinge inima. Singura putere care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta și dezbinarea. “În locul spinului se va înălța chiparosul, în locul mărăcinilor va crește mirtul”, iar pustietatea vieții “se va veseli și va înflori ca trandafirul.” (Isaia 55, 13; 35, 1.)HLL 302.4

Mulțimile erau uimite de această învățătură, care se deosebea atât de mult de preceptele și de purtarea fariseilor. Oamenii ajunseseră să creadă că fericirea constă în deținerea de bunuri lumești și că renumele și onoarea oamenilor merită să fie dorite. Li se părea foarte plăcut să fie numiți “rabi” și să fie lăudați ca fiind înțelepți și evlavioși, de aceea își înșirau virtuțile în fața lumii. Acestea erau privite ca o încununare a fericirii. Dar, în fața acestei mulțimi nenumărate, Isus a spus că bogățiile și onoarea lumească erau singura răsplată pe care aveau să o primească asemenea persoane. El vorbea cu siguranță și cuvintele Lui erau însoțite de o putere convingătoare. Oamenii au tăcut și un simțământ de teamă i-a pătruns. Tulburați, au început să se privească unul pe altul. Care dintre ei putea să fie mântuit, dacă învățăturile Omului acestuia erau adevărate? Mulți dintre ei erau convinși că Învățătorul acesta atât de deosebit era mânat de Duhul lui Dumnezeu și că ideile exprimate de El erau dumnezeiești.HLL 305.1

După ce a explicat ce constituie adevărata fericire și cum poate să fie obținută, Isus a arătat mai clar datoria ucenicilor, ca învățători aleși de Dumnezeu pentru a-i conduce pe alții pe cărarea neprihănirii și a vieții veșnice. El știa că ei vor suferi adesea dezamăgiri și descurajare și că vor da piept cu o împotrivire hotărâtă, că vor fi insultați și că mărturia lor va fi lepădată. El știa bine că, în împlinirea misiunii lor, oamenii umili, care ascultau atât de atent cuvintele Sale, aveau să sufere calomnie, tortură, închisoare și moarte și de aceea a continuat:HLL 305.2

“Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe proorocii care au fost înainte de voi.”HLL 305.3

Lumea iubește păcatul și urăște neprihănirea și aceasta a fost cauza vrăjmășiei față de Isus. Toți aceia care refuză iubirea Lui nemărginită vor socoti creștinismul ca un izvor de tulburări. Lumina lui Hristos îndepărtează întunericul care acoperă păcatele lor și nevoia de reformă se dă pe față. În timp ce aceia care se predau influenței Duhului Sfânt încep să se lupte cu ei înșiși, aceia care se alipesc de păcat se luptă împotriva adevărului și a reprezentanților lui.HLL 306.1

În felul acesta izbucnește conflictul, iar urmașii lui Hristos sunt acuzați că provoacă tulburări. Însă comuniunea lor cu Dumnezeu este aceea care le aduce vrăjmășia din partea lumii. Ei suferă ocara lui Hristos. Ei merg pe cărarea urmată de oamenii cei mai nobili de pe pământ. Ei trebuie să facă față persecuției nu cu întristare, ci cu bucurie. Orice încercare de foc este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru curățirea lor. Cu fiecare încercare, ei sunt mai pregătiți să fie împreună-lucrători cu El. Fiecare luptă își are locul ei în bătălia cea mare pentru neprihănire și fiecare va spori bucuria triumfului lor final. Având în vedere lucrul acesta, încercarea credinței și a răbdării lor va fi primită cu voie bună, nu cu teamă și nici cu gândul de a o înlătura. Dornici să-și îndeplinească misiunea față de lume și așteptând aprobarea lui Dumnezeu, slujitorii Săi trebuie să-și împlinească toată datoria fără să țină seama de teamă sau de favoarea oamenilor.HLL 306.2

“Voi sunteți sarea pământului”, a zis Isus. Nu vă retrageți din lume pentru a scăpa de persecuții. Voi trebuie să rămâneți între oameni, pentru ca gustul iubirii dumnezeiești să poată fi ca o sare care să protejeze lumea de stricăciune.HLL 306.3

Inimile care răspund influenței Duhului Sfânt sunt canalele prin care se revarsă binecuvântările lui Dumnezeu. Dacă aceia care slujesc pe Dumnezeu ar fi luați de pe pământ și dacă Duhul Lui ar fi retras de la oameni, lumea aceasta ar fi lăsată pradă pustiirii și nimicirii, care sunt rodul stăpânirii lui Satana. Deși cei nelegiuiți nu recunosc, ei datorează chiar și binecuvântările vremelnice prezenței poporului lui Dumnezeu în lume, pe care ei îl disprețuiesc și îl apasă. Dar, dacă sunt creștini doar cu numele, ei sunt ca sarea care și-a pierdut gustul. Ei n-au nici o influență spre bine în lume. Pentru că reprezintă greșit pe Dumnezeu, ei sunt mai răi decât necredincioșii.HLL 306.4

“Voi sunteți lumina lumii.” Iudeii limitau binecuvântările mântuirii la națiunea lor; dar Hristos le-a arătat că mântuirea este ca lumina soarelui. Ea aparține întregii lumi. Religia Bibliei nu trebuie să fie mărginită între scoarțele unei cărți, nici între zidurile unei biserici. Ea nu trebuie să fie scoasă la iveală cu anumite ocazii pentru folosul nostru și apoi să fie pusă cu grijă înapoi. Ea trebuie să sfințească viața de toate zilele și să se dea pe față în toate tranzacțiile de afaceri și în toate legăturile noastre sociale.HLL 306.5

Adevăratul caracter nu este ceva ce se realizează în afara noastră și care ne acoperă, ci el radiază dinăuntru. Dacă dorim să-i conducem pe alții pe calea neprihănirii, principiile neprihănirii trebuie să se găsească mai întâi în inima noastră. Mărturisirea noastră de credință poate face cunoscută teoria religiei, dar religia noastră practică este aceea care proclamă cuvântul adevărului. O viață consecventă, o purtare sfântă, o integritate neclintită, un spirit activ și binevoitor, o pildă de evlavie, toate acestea sunt mijloacele prin care se dă lumii lumină.HLL 307.1

Isus nu a insistat asupra prevederilor legii, dar nici nu i-a lăsat pe ascultătorii Săi să tragă concluzia că El a venit să anuleze cererile ei. El știa că se găseau acolo iscoade, care căutau să prindă orice cuvânt pe care l-ar fi putut folosi pentru a sluji scopului lor. El cunoștea prejudecățile care existau în mintea multora dintre ascultători și n-a spus nimic care să clatine credința lor în religia și instituțiile încredințate lor prin Moise. Hristos Însuși dăduse atât Legea morală, cât și legea ceremonială. El nu venise pentru a distruge încrederea în propria învățătură. Tocmai datorită marelui respect pentru lege și profeți căuta El să dărâme zidul pretențiilor tradiționale, care îi ținea în loc pe iudei. În timp ce îndepărta greșitele interpretări ale legii, El îi avertiza cu grijă pe ucenicii Lui să nu părăsească adevărurile vitale încredințate poporului iudeu.HLL 307.2

Fariseii se mândreau cu ascultarea lor față de lege; cu toate acestea, cunoșteau atât de puțin din principiile ei în viața de toate zilele, încât cuvintele Mântuitorului sunau a erezie. Când El îndepărta molozul sub care fusese îngropat adevărul, li se părea că dă la o parte chiar adevărul. Ei șopteau unul către altul că El desființa legea. El le-a citit gândurile și le-a răspuns, zicând:HLL 307.3

“Să nu credeți că am venit să stric Legea și Proorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc.” Prin cuvintele acestea, Isus îndepărta acuzația fariseilor. Misiunea Lui în lume era ca să apere cerințele sacre ale acestei legi, pe care ei Îl acuzau că o strică. Dacă Legea lui Dumnezeu s-ar fi putut schimba sau desființa, n-ar fi fost nevoie ca Hristos să sufere urmările neascultării noastre. El a venit să explice legătura legii cu omul și să ilustreze preceptele ei prin viața Lui de ascultare.HLL 307.4

Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubește omenirea și pentru a ne apăra de rezultatele neascultării. El ne descoperă principiile neprihănirii. Legea este exprimarea gândurilor lui Dumnezeu; când este primită în Hristos, ea devine gândul nostru. Ea ne înalță mai presus de puterea dorințelor și a înclinațiilor firești, mai presus de ispitele care duc la păcat. Dumnezeu dorește să fim fericiți și ne-a dat preceptele legii, pentru ca, prin ascultare de ele, să avem bucurie. Când îngerii au cântat la nașterea lui Isus:HLL 308.1

“Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte,
Și pace pe pământ, între oamenii plăcuți Lui” (Luca 2, 14),HLL 308.2

ei făceau cunoscute principiile legii pe care El venise s-o proclame și s-o onoreze.HLL 308.3

Când a fost dată legea pe Sinai, Dumnezeu a făcut cunoscută oamenilor sfințenia caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să vadă păcătoșenia lor. Legea a fost dată pentru a-i convinge de păcat și a descoperi nevoia lor după un Mântuitor. Pe calea aceasta, principiile ei erau sădite în inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face și astăzi. Principiile legii sunt explicate în viața lui Hristos; și când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina lui Hristos descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curățitor și după neprihănirea Lui îndreptățitoare, legea continuă să fie un mijloc care ne duce la Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credință. “Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul.” (Psalmii 19, 7.)HLL 308.4

“Câtă vreme nu va trece cerul și pământul”, a zis Isus, “nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Soarele care strălucește în ceruri, pământul pe care locuim sunt martori din partea lui Dumnezeu că Legea Lui este neschimbată și veșnică. Deși acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. “Este mai lesne să treacă cerul și pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege.” (Luca 16, 17.) Sistemul simbolurilor care arătau către Isus ca Miel al lui Dumnezeu avea să fie desființat la moartea Lui; dar preceptele Decalogului sunt tot așa de imutabile ca și tronul lui Dumnezeu.HLL 308.5

Deoarece “Legea Domnului este desăvârșită”, orice îndepărtare de la ea trebuie privită ca păcat. Aceia care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu și învață pe alții să facă la fel sunt condamnați de Hristos. Viața de ascultare a Mântuitorului a susținut cerințele legii; ea a arătat că legea poate să fie ținută de oameni și a dovedit ce caracter frumos se poate dezvolta prin ascultare. Toți aceia care ascultă ca El declară la fel, că Legea este “sfântă, dreaptă și bună.” (Romani 7, 12.) Pe de altă parte, toți aceia care calcă poruncile lui Dumnezeu susțin pretențiile lui Satana, că Legea e nedreaptă și că nu poate fi ascultată. În felul acesta, ei sprijină amăgirile marelui vrăjmaș și aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu. Ei sunt copiii celui rău, care s-a răsculat cel dintâi împotriva Legii lui Dumnezeu. A-i primi în cer ar duce din nou elementele discordiei și revoltei acolo și ar primejdui fericirea universului. Nici un om care de bunăvoie desconsideră un principiu al legii nu va intra în Împărăția cerului.HLL 308.6

Rabinii socoteau că neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer, dar Isus a declarat-o neîndestulătoare și fără valoare. Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare și pe cunoașterea teoretică a adevărului. Rabinii pretindeau că sunt sfinți prin propriile eforturi de păzire a legii; dar faptele lor despărțiseră neprihănirea de religie. În timp ce erau foarte minuțioși în ținerea formelor rituale, viața lor era imorală și josnică. Așa-zisa lor neprihănire niciodată nu putea să intre în Împărăția cerului.HLL 309.1

Cea mai mare eroare a minții omenești în zilele lui Hristos era aceea că o simplă cunoaștere a adevărului constituie neprihănirea. În toată experiența omenească, s-a dovedit că o cunoaștere teoretică a adevărului nu este îndestulătoare pentru mântuire. Ea nu produce roadele neprihănirii. Zelul pentru ceea ce se numește adevărul teologic este adeseori însoțit de o ură față de adevărul curat, așa cum se manifestă în viață. Capitolele cele mai întunecate ale istoriei sunt împovărate de crimele săvârșite de bigoți religioși. Fariseii pretindeau că sunt fii ai lui Avraam și se lăudau că au în stăpânire cuvintele lui Dumnezeu, dar aceste avantaje nu i-au ferit de egoism, răutate, lăcomie după câștig și fățărnicia cea mai josnică. Ei se considerau cei mai religioși oameni din lume, dar așa-zisa lor drept-credincioșie i-a făcut să-L răstignească pe Domnul măririi.HLL 309.2

Aceeași primejdie există și astăzi. Mulți se socotesc adevărați creștini pentru faptul că subscriu la anumite declarații teologice. Dar ei n-au adus adevărul în viața de toate zilele. Ei nu l-au crezut și nu l-au iubit, de aceea n-au primit puterea și harul aduse de sfințirea prin adevăr. Oamenii își pot mărturisi credința în adevăr; dar, dacă acesta nu-i face sinceri, amabili, răbdători, îngăduitori și cu un caracter ceresc, el este un blestem pentru ei și, prin influența lor, este un blestem pentru lume.HLL 309.3

Neprihănirea vestită de Hristos este conformarea inimii și a vieții față de voia lui Dumnezeu. Oamenii păcătoși pot să devină drepți numai dacă au credință în Dumnezeu și dacă păstrează o vie legătură cu El. Atunci adevărata evlavie va înălța gândurile și va înnobila viața. Atunci formele exterioare ale religiei sunt în armonie cu curăția creștină lăuntrică. Atunci ceremoniile cerute în slujba lui Dumnezeu nu sunt ritualuri fără rost ca ale fariseilor fățarnici.HLL 310.1

Isus a luat fiecare poruncă în parte și a explicat adâncimea și lărgimea cerințelor ei, în loc de a îndepărta o frântură din puterea lor. El arată cât de larg cuprinzătoare sunt principiile lor și demască fatala greșeală a iudeilor în manifestarea lor exterioară de ascultare. El spune că, printr-un gând rău sau printr-o privire poftitoare, Legea lui Dumnezeu este călcată. Acela care acceptă parțial cea mai mică nedreptate calcă Legea și își înjosește propria natură morală. Uciderea se găsește întâi în minte. Acela care face loc urii în inimă își pune piciorul pe cărarea ucigașilor și jertfele lui sunt o urâciune în fața lui Dumnezeu.HLL 310.2

Iudeii cultivau un spirit de răzbunare. În ura lor față de romani, ei rosteau cuvinte aspre și făceau jocul celui rău, dând pe față atributele lui. În felul acesta, ei erau formați să săvârșească faptele groaznice la care îi condusese el. În viața religioasă a fariseilor nu se găsea nimic care să îndemne pe neamuri la evlavie. Isus i-a rugat să nu se lase amăgiți de gândul că în inima lor se puteau revolta împotriva opresorilor și să cultive dorința de răzbunare pentru răutățile suferite.HLL 310.3

Este adevărat, există o indignare îndreptățită chiar și pentru urmașii lui Hristos. Când ei văd că Dumnezeu este dezonorat și slujirea Lui este batjocorită, când văd pe cel nevinovat apăsat, sufletul lor este mișcat de o dreaptă indignare. O asemenea mânie, născută dintr-o conștiință morală sensibilă, nu este păcat. Dar aceia care la orice presupusă provocare se simt liberi să se mânie și să cultive resentimente își deschid inima lui Satana. Amărăciunea și spiritul de ceartă trebuie să fie izgonite din suflet, dacă vrem să fim în armonie cu cerul.HLL 310.4

Mântuitorul merge și mai departe. El zice: “Dacă-ți aduci darul la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, și du-te întâi de te împacă cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul”. Mulți sunt plini de zel în servicii religioase, în timp ce între ei și frații lor sunt nefericite neînțelegeri, pe care le-ar putea rezolva. Dumnezeu le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei nu fac lucrul acesta, El nu poate primi slujirea lor. Datoria creștinilor în această problemă este arătată clar.HLL 310.5

Dumnezeu revarsă asupra tuturor binecuvântările Sale. “El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” El este “bun și cu cei nemulțumitori și cu cei răi.” (Luca 6, 35.) El ne invită să fim asemenea Lui. “Binecuvântați pe cei ce vă blestemă”, zicea Isus; “faceți bine celor ce vă urăsc ... ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”. Acestea sunt principiile legii care constituie izvoarele vieții.HLL 311.1

Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge o minte omenească. “Fiți desăvârșiți după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” Porunca aceasta este o făgăduință. Planul de Mântuire urmărește recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos desparte totdeauna de păcat pe cel zdrobit. El a venit să nimicească lucrările diavolului și a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei ființe care se pocăiește, pentru a o feri de păcat.HLL 311.2

Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită ca o scuză pentru vreo faptă rea. Satana jubilează când aude că aceia care se numesc urmași ai lui Hristos aduc scuze pentru nedesăvârșirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit și credincios să aibă un caracter sfânt și o viață asemănătoare cu a lui Hristos.HLL 311.3

Idealul caracterului creștin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost desăvârșit în viața Sa, tot așa și urmașii Lui trebuie să fie desăvârșiți în viața lor. În toate lucrurile, Isus a fost făcut asemenea fraților Săi. El S-a făcut trup așa cum suntem și noi. A fost flămând, însetat și obosit. El a fost întărit prin hrană și înviorat prin somn. El a împărtășit viața omului; cu toate acestea, a fost Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. El era Dumnezeu în trup. Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru. Despre aceia care cred în El, Domnul zice: “Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu.” (2 Corinteni 6, 16.)HLL 311.4

Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pe pământ, cu capătul de sus ajungând la poarta cerului, tocmai la hotarul slavei. Dacă scara aceasta n-ar fi ajuns la pământ cu o singură treaptă, am fi fost pierduți. Dar Hristos vine la noi acolo unde suntem. El a luat natura noastră și a biruit, pentru ca și noi, luând natura Lui, să putem birui. Făcut “într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8, 3), El a trăit o viață fără păcat. Acum, prin dumnezeirea Sa, stăpânește pe tronul cerului, în timp ce prin natura Sa omenească vine la noi. El ne invită ca prin credință în El să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să fim desăvârșiți, după cum și Tatăl nostru “ceresc este desăvârșit”.HLL 311.5

Isus arătase în ce constă neprihănirea și dovedise că Dumnezeu este izvorul ei. Acum S-a îndreptat către datoriile practice. În milostenie, în rugăciune și în post, a zis El, să nu se facă nimic pentru a atrage atenția sau a câștiga lauda. Dați cu sinceritate pentru ajutorul săracilor și al suferinzilor. În rugăciune, faceți ca sufletul să comunice cu Dumnezeu. În timpul postului, omul să nu meargă cu capul plecat și cu inima plină de gânduri egoiste. Inima unui fariseu este un teren gol și neroditor, în care nu se poate dezvolta nici o sămânță de viață dumnezeiască. Numai acela care se predă fără rezervă lui Dumnezeu Îi va servi în modul cel mai plăcut Lui. Căci, prin comuniunea cu Dumnezeu, oamenii devin împreună-lucrători cu El în a prezenta caracterul Său în natura umană.HLL 312.1

Serviciul făcut din sinceritatea inimii are o mare răsplată. “Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.” Prin viața pe care o trăim prin harul lui Hristos se formează caracterul. Frumusețea de la început începe să se refacă în suflet. Atributele caracterului lui Hristos ne sunt dăruite și chinul dumnezeiesc începe să strălucească. Chipul bărbaților și al femeilor care merg și lucrează cu Dumnezeu exprimă pacea cerului. Ei sunt înconjurați de atmosfera cerului. Pentru aceștia, Împărăția lui Dumnezeu a început. Ei au bucuria lui Hristos, bucuria de a fi o binecuvântare pentru omenire. Ei au onoarea de a fi primiți să servească pe Domnul; lor li s-a încredințat să facă lucrarea în Numele Lui.HLL 312.2

“Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Nu putem sluji lui Dumnezeu cu o inimă împărțită. Religia Bibliei nu este o influență printre multe altele; influența ei trebuie să fie supremă, depășind și stăpânind totul. Ea nu trebuie să fie ca niște pete de vopsea împrăștiate pe pânză, ci să cuprindă întreaga viață, ca și când pânza ar fi fost cufundată în vopsea, până când fiecare fir al țesăturii a prins o culoare intensă, de neșters.HLL 312.3

“Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.” Curăția și statornicia scopului sunt condițiile primirii luminii de la Dumnezeu. Acela care dorește să cunoască adevărul trebuie să fie gata să primească tot ce îi descoperă acesta. El nu poate face nici un compromis cu rătăcirea. Dacă cineva este nestatornic și nehotărât în ceea ce privește adevărul, va alege întunericul rătăcirii și al amăgirii satanice.HLL 312.4

Metodele lumești și principiile neabătute ale neprihănirii nu se amestecă pe neobservate, asemenea culorilor curcubeului. Între ele, veșnicul Dumnezeu a tras o linie apăsată și clară. Asemănarea cu Hristos se deosebește tot așa de mult de asemănarea cu Satana, după cum miezul zilei este în contrast cu miezul nopții. Și numai aceia care trăiesc viața lui Hristos sunt conlucrătorii Lui. Dacă se cultivă în suflet un păcat sau dacă se păstrează în viață un obicei rău, întreaga ființă este molipsită. Omul devine o unealtă a nelegiuirii.HLL 313.1

Toți aceia care au ales slujirea lui Dumnezeu urmează să se încreadă în grija Lui. Hristos a apărat păsările care zboară pe cer și florile de pe câmp și i-a îndemnat pe ascultători să mediteze la aceste creații ale lui Dumnezeu. “Nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?” a zis El. (Matei 6, 26.) Măsura grijii dumnezeiești față de un obiect oarecare este proporțională cu treapta pe care o ocupă pe scara existenței. Providența are grijă de fiecare vrăbiuță. Florile câmpului, iarba care acoperă pământul ca un covor au parte de atenția și grijă Tatălui nostru ceresc. Marele Artist S-a gândit la crini, făcându-i așa de strălucitori, încât umbresc cu frumusețea lor slava lui Solomon. Cu cât mai mult Se îngrijește El de om, care este chipul și slava lui Dumnezeu. El dorește ca fiii Săi să manifeste un caracter asemănător cu al Său. După cum raza soarelui dă florilor culorile delicate și variate, tot așa și Dumnezeu dă ființei omenești din frumusețea caracterului Său.HLL 313.2

Toți aceia care aleg împărăția iubirii, a neprihănirii și a păcii lui Hristos, punând toate interesele ei mai presus de orice, sunt legați de lumea de sus și primesc orice binecuvântare de care au nevoie în această viață. În cartea providenței dumnezeiești, în volumul vieții, avem fiecare câte o pagină. Pagina aceasta cuprinde amănuntele istoriei noastre; până și perii capului ne sunt numărați. Copiii lui Dumnezeu nu sunt niciodată uitați de El.HLL 313.3

“Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine.” (Matei 6, 34.) Noi trebuie să-L urmăm pe Hristos în fiecare zi. Dumnezeu nu dă ajutor pentru ziua de mâine. El nu dă fiilor Săi, pentru călătoria vieții, toate îndrumările deodată, ca ei să nu-și piardă cumpătul. El le spune numai cât pot să țină minte și să facă. Puterea și înțelepciunea acordate sunt pentru nevoile actuale. “Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea” — pentru ziua de astăzi — “s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată.” (Iacov, 1, 5.)HLL 313.4

“Nu judecați ca să nu fiți judecați.” Nu vă considerați mai buni ca alții și nu vă așezați ca judecători ai lor. Datorită faptului că nu puteți să deosebiți motivele, nu sunteți în stare să judecați pe altul. Criticându-l, aduceți o sentință asupra voastră, deoarece arătați că sunteți părtași cu Satana, pârâtorul fraților. Domnul zice: “Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă cercați-vă”. Aceasta e lucrarea noastră. “Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați.” (2 Corinteni 13, 5; 1 Corinteni 11, 31.)HLL 314.1

Pomul cel bun face roade bune. Dacă rodul este fără gust și fără valoare, pomul este rău. Tot așa și rodul adus în viață mărturisește despre starea inimii și despre desăvârșirea caracterului. Faptele bune nu pot plăti mântuirea, dar ele sunt o dovadă pentru credința care lucrează prin iubire și curăță sufletul. Și cu toate că răsplata nu este acordată pentru meritele noastre, totuși va fi în raport cu lucrarea săvârșită prin harul lui Hristos.HLL 314.2

În felul acesta, Hristos a subliniat principiile Împărăției Sale și le-a considerat marea regulă a vieții. Pentru a face ca învățătura să se imprime și mai bine, El a adăugat o ilustrație. Nu e de ajuns, a zis El, să auzi cuvintele Mele. Prin ascultare, trebuie să faceți din ele temelia caracterului vostru. Eul nu este decât nisip nesigur. Dacă voi clădiți pe teorii și invenții omenești, casa voastră se va prăbuși. Ea va fi spălată de vânturile ispitelor și de furtunile încercărilor. Dar principiile acestea, pe care vi le-am dat, vor rămâne. Primiți-Mă, clădiți pe cuvintele Mele.HLL 314.3

“De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care și-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.” (Matei 7, 24.25.)HLL 314.4