Capitolul 32 — Sutașul
Hristos îi spusese slujbașului împărătesc căruia îi vindecase fiul: “Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți!” (Ioan 4, 48.) El era întristat de faptul că însuși poporul Său cerea semne exterioare despre mesianitatea Sa. În repetate rânduri Se mirase de necredința lor. Dar S-a mirat și de credința sutașului care a venit la El. Sutașul n-a pus la îndoială puterea Mântuitorului. Nici n-a cerut măcar ca El să vină în persoană să săvârșească minunea. “Zi numai un cuvânt”, a zis el, “și robul meu va fi tămăduit.”HLL 315.1
Robul sutașului fusese lovit de paralizie și zăcea în pat, fiind pe moarte. La romani slujitorii erau sclavi, care se vindeau și se cumpărau în piață și erau tratați în chip abuziv și crud; dar sutașul era atașat de slujitorul său și-i dorea foarte mult vindecarea. El a crezut că Isus poate să-l vindece. Nu-L văzuse pe Mântuitorul, dar veștile auzite îi inspirau credință. Fără a ține seama de formalismul iudeilor, romanul acesta era convins că religia lor era superioară. Trecuse de piedicile prejudecății naționale și ale urii care îi despărțeau pe cuceritori de poporul cucerit. Arătase respect față de slujirea lui Dumnezeu și se purtase frumos față de iudei, ca unii care erau închinătorii Lui. În învățătura lui Hristos, așa cum i se transmisese, el găsea ceva care împlinea nevoile sufletului. Tot ce era spiritual în el răspundea la cuvintele Mântuitorului. Dar se simțea nevrednic să vină în fața lui Isus și i-a rugat pe bătrânii iudeilor să facă cereri pentru vindecarea slujitorului său. Ei Îl cunoșteau pe Marele Învățător și, gândea el, se vor pricepe cum să se arate în fața Lui, pentru a-I câștiga favoarea.HLL 315.2
Când a intrat în Capernaum, Isus a fost întâmpinat de o delegație a bătrânilor, care I-au spus dorința sutașului. Ei au stăruit, zicând: “Face să-i faci acest bine, căci iubește neamul nostru, și el ne-a zidit sinagoga”.HLL 316.1
Isus a plecat îndată către locuința slujbașului; dar, din cauza mulțimii care era în jurul Său, înainta încet. Vestea despre venirea Lui L-a precedat și sutașul, în neîncrederea sa în sine, a trimis să I se spună: “Doamne, nu Te mai osteni atâta; pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu”. Dar Mântuitorul a mers mai departe și sutașul, îndrăznind în cele din urmă să se apropie de El, a completat cele spuse înainte, zicând: “Nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi numai un cuvânt și robul meu va fi tămăduit. Căci și eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostași, și zic unuia: ‘Du-te!’ Și se duce; altuia: ‘Vino!’ Și vine; și robului meu: ‘Fă cutare lucru!’ Și-l face”. După cum eu reprezint puterea Romei și soldații mei recunosc autoritatea mea ca fiind de netăgăduit, așa și Tu reprezinți puterea nemărginitului Dumnezeu și toate câte sunt create ascultă de cuvântul Tău. Tu poți să comanzi bolii să plece și ea va asculta de Tine. Tu poți să dai ordin trimișilor Tăi cerești și ei vor aduce puterea vindecătoare. Zi numai un cuvânt și slujitorul meu se va tămădui.HLL 316.2
“Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutaș. S-a întors către norodul care mergea după El și a zis: ‘Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință atât de mare’. Iar către sutaș a zis: ‘Du-te și facă-ți-se după credința ta’. Și robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”HLL 316.3
Bătrânii iudeilor care îl recomandaseră pe sutaș lui Hristos arătaseră cât de departe erau de spiritul Evangheliei. Nici ei nu recunoșteau că marea noastră nevoie este aceea de a ne încrede doar în harul lui Dumnezeu. În îndreptățirea lor de sine, ei îl recomandau pe sutaș pentru binele pe care îl făcuse “poporului nostru”. Dar sutașul a spus despre sine: “Nu sunt vrednic”. Inima lui fusese atinsă de harul lui Hristos. Și-a văzut nevrednicia; totuși s-a temut să rămână fără ajutor. Nu s-a încrezut în propria bunătate; argumentul era nevoia lui cea mare. Credința lui s-a prins de Hristos și de caracterul adevărat. N-a crezut în El doar ca într-un făcător de minuni, ci ca într-un Prieten și un Mântuitor al omenirii.HLL 316.4
Astfel trebuie să vină orice păcătos la Hristos. “El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui.” (Tit 3, 5.) Când Satana îți spune că ești păcătos și că nu poți spera să primești binecuvântarea lui Dumnezeu, spune-i că Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoși. N-avem nimic care să ne poată recomanda lui Dumnezeu; dar apărarea la care putem să apelăm totdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca puterea Lui mântuitoare să fie o necesitate. Renunțând la încrederea în noi înșine, trebuie să privim la crucea de pe Golgota și să zicem:HLL 317.1
“Neputând s-aduc nimic,
Lângă crucea Ta, azi, pic.”HLL 317.2
Iudeii fuseseră învățați din copilărie cu privire la lucrarea lui Mesia. Ei aveau cuvintele inspirate ale patriarhilor și profeților, precum și învățătura simbolică a serviciului jertfelor. Dar ei disprețuiseră lumina și acum nu vedeau în Isus nimic care să-i atragă. Dar sutașul, născut între păgâni, educat în idolatria Romei imperiale, instruit ca soldat, după aparențe despărțit de viața spirituală prin educație și împrejurări și, mai mult, împiedicat de bigotismul iudeilor și de disprețul concetățenilor săi față de poporul Israel — omul acesta a înțeles adevărul față de care fiii lui Avraam erau orbi. El nu a așteptat să vadă dacă iudeii aveau să-L primească pe Acela care pretindea că este Mesia. Când “adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1, 9) a luminat asupra lui, el, deși era departe, a înțeles slava Fiului lui Dumnezeu.HLL 317.3
Pentru Isus, lucrul acesta era un semn care prevestea lucrarea pe care Evanghelia urma să o săvârșească între neamuri. Plin de bucurie, El a privit în viitor, la strângerea tuturor neamurilor în Împărăția Sa. Cu adâncă mâhnire, le-a descris iudeilor urmările lepădării harului: “Vă spun că vor veni mulți de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” Vai, cât de mulți sunt aceia care și acum se pregătesc pentru aceeași fatală dezamăgire! În timp ce ființe din întunericul păgânătății primesc harul Său, cât de mulți în țările creștine nu fac decât să disprețuiască lumina harului care strălucește peste ei.HLL 317.4
La o depărtare de peste treizeci de kilometri de Capernaum, pe un podiș care privește spre câmpia întinsă și frumoasă a Ezdraelonului, se găsește satul Nain, și către el și-a îndreptat apoi Isus pașii. Erau cu El mulți dintre ucenici și alți oameni, iar pe parcursul drumului mai veneau și alții, doritori să audă cuvintele Lui de iubire și de milă, aducându-și bolnavii să fie vindecați și având neîncetat nădejdea că Acela care avea o putere așa de minunată Se va descoperi odată ca Împărat al lui Israel. O mare mulțime venea după El, oameni plini de voie bună și de speranță urcau împreună, pe cărarea stâncoasă, spre poarta satului de munte.HLL 318.1
Pe când se apropiau, au văzut un cortegiu mortuar ieșind pe poartă. Cu pasul încet și trist, se înaintează către locul de înmormântare. În față, pe o targă deschisă, este purtat trupul celui mort, iar în jurul lui jeluitorii umplu aerul cu bocetele lor. Părea că toți oamenii din localitate s-au adunat pentru a-și arăta respectul față de cel mort și împreuna-simțire cu familia.HLL 318.2
Priveliștea aceasta trezea milă. Mortul era singurul fiu al unei văduve. Femeia întristată, rămasă singură, îl însoțea la mormânt pe singurul ei sprijin și singura ei mângâiere. “Domnul, când a văzut-o, I s-a făcut milă de ea.” În timp ce ea înainta fără a vedea nimic, plângând, neobservând prezența Lui, El S-a apropiat de ea și i-a zis cu bunătate: “Nu plânge!” Isus era gata să schimbe întristarea ei în bucurie și n-a vrut să-și oprească această expresie a iubirii Sale duioase.HLL 318.3
“S-a apropiat și S-a atins de raclă.” Pentru El, nici contactul cu moartea nu putea să aducă o necurăție. Cei ce o purtau s-au oprit și plânsul jeluitorilor a încetat. Cele două cete de oameni s-au adunat în jurul raclei, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi. Era de față Cineva care alungase boala și biruise pe demoni; era și moartea supusă puterii Lui?HLL 318.4
Cu glas plin de autoritate, El rostește cuvintele: “Tinerelule, scoală-te îți spun!” Glasul acesta pătrunde urechile mortului. Tânărul deschide ochii. Isus îl ia de mână și îl ridică. Privirea lui cade asupra aceleia care plânsese lângă el, și mama și fiul se unesc într-o lungă, nedespărțită și bucuroasă îmbrățișare. Mulțimea privește în tăcere, uluită. “Toți au fost cuprinși de frică.” Tăcuți și plini de evlavie, ei au stat câtva timp ca în fața lui Dumnezeu. Apoi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: “Un mare prooroc s-a ridicat între noi; Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Convoiul mortuar s-a întors la Nain ca o procesiune triumfală. “Vestea aceasta despre Isus s-a răspândit în toată Iudea și prin toate împrejurimile.”HLL 318.5
Acela care a stat lângă mama întristată de la poarta satului Nain priveghează lângă fiecare ființă care plânge lângă o raclă. El este pătruns de milă văzând întristarea noastră. Inima Lui, care a iubit și a avut milă, este o inimă de o duioșie neschimbată. Cuvântul Lui, care l-a chemat pe mort la viață, nu e acum mai slab în putere ca atunci când a vorbit tânărului din Nain. El zice: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ.” (Matei 28, 18.) Puterea aceasta n-a scăzut o dată cu trecerea anilor, nici nu s-a epuizat din cauza activității neîncetate a harului Său abundent. Pentru toți aceia care cred, El este încă Mântuitorul viu.HLL 319.1
Isus a schimbat întristarea mamei în bucurie atunci când i-a redat fiul; dar tânărul a fost înviat numai pentru viața aceasta pământească, să îndure amărăciunile, poverile și primejdiile și să treacă din nou sub puterea morții. Dar Isus mângâie întristarea noastră pentru cei morți prin cuvinte care dau o nemărginită speranță: “Eu sunt Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților.” “Deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El Însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel care are puterea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe toți aceia care, prin frica morții, erau supuși robiei toată viața lor.” (Apocalipsa 1, 18; Evrei 2, 14.15.)HLL 320.1
Satana nu-i poate ține în gheara lui pe cei morți, când Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la viață. El nu poate să țină în moarte spirituală un suflet care primește în credință cuvântul puterii lui Hristos. Dumnezeu le spune tuturor acelora care sunt morți în păcate: “Deșteaptă-te, tu care dormi, scoală-te din morți.” (Efeseni 5, 14.) Cuvântul acesta este viață veșnică. Cuvântul lui Dumnezeu, care a chemat la viață pe primul om, ne dă și nouă viață; așa cum cuvântul lui Hristos: “Tinerelule, scoală-te, îți spun” a dat viață tânărului din Nain, tot așa și cuvântul “scoală-te din morți” este viață pentru sufletul care îl primește. Dumnezeu “ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui.” (Coloseni 1, 13.) Totul se dă prin Cuvântul Său. Dacă primim Cuvântul, avem eliberarea.HLL 320.2
“Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morți va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi.” “Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și astfel vom fi întotdeauna cu Domnul.” (Romani 8, 11; 1 Tesaloniceni 4, 16.17.) Acesta este cuvântul de mângâiere cu care El ne îndeamnă să ne mângâiem unii pe alții.HLL 320.3