Loading...
Larger font
Smaller font
Copy
Print
Contents

Hristos Lumina Lumii

 - Contents
  • Results
  • Related
  • Featured
No results found for: "".
  • Weighted Relevancy
  • Content Sequence
  • Relevancy
  • Earliest First
  • Latest First
    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents

    Capitolul 48 — “Cine este mai mare?”

    Capitol bazat pe textele din Matei 17, 22-27; Matei 18, 1-20; Marcu 9, 30-50; Luca 9, 46-48.

    Revenind la Capernaum, Isus n-a mers la locul cunoscut unde îi învățase pe oameni, ci împreună cu ucenicii a căutat în liniște casa care trebuia să fie căminul Său trecător. În timpul rămânerii Sale în Galilea, ținta Lui era să-i instruiască pe ucenici, mai degrabă decât să lucreze pentru mulțime.HLL 432.1

    În călătoria prin Galilea, Hristos încercase din nou să pregătească mintea ucenicilor pentru evenimentul care Îi stătea înainte. El le-a spus că trebuie să Se urce la Ierusalim pentru a fi dat la moarte și apoi să învie. Și a adăugat o avertizare ciudată și solemnă: avea să fie trădat și dat pe mâna vrăjmașilor. Ucenicii n-au înțeles cuvintele Sale nici de astă dată. Deși deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se strecurase un spirit de rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie socotit mai mare în împărăție. Ei credeau că pot să ascundă de Isus această ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au înșirat în urmă, așa că, atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Isus le citea gândurile și dorea să le dea sfaturi și să-i învețe. Dar pentru aceasta a așteptat un moment de liniște, când inimile lor vor fi deschise pentru a primi cuvintele Sale.HLL 432.2

    Curând după intrarea Lui în oraș, cel ce strângea taxa pentru templu a venit la Petru cu întrebarea: “Învățătorul vostru nu plătește darea?” Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o contribuție religioasă, pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreținerea templului. Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioșie față de templu — după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea Mântuitorului față de legile rabinilor și felul Său de a mustra pe față pe cei ce apărau tradiția le ofereau un pretext pentru a-L acuza că El caută să desființeze serviciul templului. Acum, vrăjmașii au văzut o ocazie de a-L discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea taxa.HLL 432.3

    Petru a văzut în întrebarea acestui om o învinuire cu privire la loialitatea lui Hristos față de templu. Plin de râvnă pentru onoarea Învățătorului său, el a răspuns grăbit, fără să-L consulte, că Isus va plăti taxa.HLL 433.1

    Dar Petru a înțeles numai în parte ce urmărea cel care-l întrebase. Unele categorii de oameni erau scutite de plata dării. În timpul lui Moise, când leviții fuseseră puși deoparte pentru slujba în sanctuar, nu li s-a dat nici o moștenire în mijlocul țării. Domnul a zis: “Levi n-are nici o parte de moșie, nici moștenire cu frații lui; Domnul este moștenirea lui.” (Deuteronom 10, 9.) În zilele lui Hristos, preoții și leviții erau încă priviți ca fiind devotați templului în mod deosebit și nu li se cerea să contribuie anual pentru întreținerea lui. Și preoții erau scutiți de taxă. Cerând tribut de la Isus, rabinii înlăturau orice pretenție a Lui că ar fi profet sau învățător și Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar fi refuzat să plătească darea, ar fi însemnat că nu Se poartă credincios față de templu, iar, pe de altă parte, dacă plătea, lucrul acesta ar fi putut fi folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaște ca profet.HLL 433.2

    Numai cu puțin înainte, Petru Îl recunoscuse pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar acum pierduse o ocazie de a scoate în evidență originea divină a Învățătorului său. Prin răspunsul său că Isus va plăti taxa, el a întărit de fapt părerea greșită pe care preoții și conducătorii căutau să o răspândească.HLL 433.3

    Când Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nici o aluzie la cele întâmplate, ci a întrebat: “Ce crezi, Simone? Împărații pământului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor sau de la străini?” Petru a răspuns: “De la străini”. Și Isus a zis: “Așadar, fiii sunt scutiți”. În timp ce de la locuitorii unei țări se cereau taxe pentru susținerea regelui, copiii monarhului erau scutiți. Așa și lui Israel, pretinsul popor al lui Dumnezeu, i se cerea să susțină serviciul Său; dar Isus, Fiul lui Dumnezeu, nu avea această obligație. Dacă preoții și leviții erau scutiți datorită legăturilor cu templul, cu atât mai mult Acela pentru care templul era casa Tatălui Său.HLL 433.4

    Dacă ar fi plătit fără nici un protest, Isus ar fi recunoscut justețea acestei pretenții și în felul acesta ar fi tăgăduit divinitatea Sa. Dar, deși a socotit că e bine să împlinească cererea, a combătut pretenția pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru a plăti taxa, El a dat dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca fiind una cu Dumnezeu și prin urmare nu avea aceleași obligații ca un supus oarecare al stăpânirii.HLL 434.1

    “Du-te la mare”, l-a îndrumat El pe Petru, “aruncă undița și vei trage afară peștele care va veni întâi; deschide-i gura și vei găsi în ea o monedă pe care ia-o și dă-le-o pentru Mine și pentru tine.”HLL 434.2

    Deși El îmbrăcase natura Sa divină cu natura omenească, în minunea aceasta și-a dat pe față slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: “Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munților cu miile lor. Eu cunosc păsările de pe munți și tot ce se mișcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție, căci a Mea este lumea și tot ce se cuprinde în ea.” (Psalmii 50, 10-12.)HLL 434.3

    Cu toate că a arătat lămurit că nu avea obligația de a plăti taxa, Isus nu S-a luat la ceartă cu iudeii cu privire la acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greșit cuvintele Sale și le-ar fi îndreptat împotriva Sa. Ca să nu fie pricină de poticnire prin neplata dării, El a făcut lucrul acesta, care de drept nu I s-ar fi putut cere. Învățătura aceasta urma să fie de mare însemnătate pentru ucenici. În curând, urmau să aibă loc schimbări însemnate în relația lor cu serviciul de la templu și Hristos i-a învățat să nu se așeze împotriva ordinii stabilite fără să fie nevoie. Pe cât era posibil, ei trebuiau să nu dea nici un prilej de răstălmăcire a credinței lor. Deși nu trebuie să sacrifice nici un principiu al adevărului, creștinii trebuie să evite cearta ori de câte ori este posibil.HLL 434.4

    Când Hristos și ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Isus i-a chemat la Sine pe ceilalți și a întrebat: “Despre ce vorbeați unii cu alții pe drum?” Prezența lui Isus și întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o lumină cu totul deosebită de aceea în care le văzuseră când se certau pe drum. Rușinea și sentimentul de vinovăție i-au făcut să tacă. Isus le spusese că El avea să moară pentru mântuirea lor, iar ambiția lor egoistă era într-un dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă.HLL 434.5

    Când le spusese că avea să moară și să învie, Isus căutase să-i atragă într-o discuție cu privire la marea încercare a credinței care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce dorea El să le descopere, ar fi fost scutiți de durere și de disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării și descurajării. Cu toate că vorbise așa de lămurit despre ceea ce Îl aștepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iarăși speranța că împărăția va fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la cine va ocupa cele mai înalte funcții. Când Petru a revenit de la mare, ucenicii i-au spus și lui despre întrebarea Mântuitorului și, în cele din urmă, unul a îndrăznit să-L întrebe pe Isus: “Cine este mai mare în Împărăția cerurilor?”HLL 435.1

    Mântuitorul i-a adunat pe ucenici în jurul Său și le-a spus: “Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toți și slujitorul tuturor!” Aceste cuvinte erau atât de solemne și impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înțelege. Ei nu puteau să vadă ceea ce înțelegea Hristos. Nu înțelegeau natura Împărăției lui Hristos și această neștiință era cauza aparentă a certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura Împărăției Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta; dar aceasta n-ar fi înlăturat cauza. Chiar după ce ar fi primit cunoștință deplină, problema cu privire la întâietate ar fi reînnoit neînțelegerea. În felul acesta ar fi adus dezastru asupra bisericii, după plecarea lui Hristos. Cearta pentru locul cel mai de frunte era lucrarea aceluiași spirit care începuse marea luptă în lumile de sus și care coborâse pe Hristos din cer, ca să moară. În fața Sa El l-a văzut pe Lucifer, “fiul zorilor”, întrecând în slavă pe toți îngerii care înconjurau tronul unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu. Lucifer spusese: “Voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14, 12.14), și dorința după înălțare de sine adusese ceartă în curțile cerești și făcuse să fie alungată o mare parte din oștile lui Dumnezeu. Dacă ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Preaînalt, Lucifer n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în cer, deoarece spiritul Celui Preaînalt se dă pe față în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte și orice ființă care e stăpânită de spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea și cearta ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăția lui Satana este o împărăție a forței; fiecare îi socotește pe toți ceilalți ca o piedică pentru înaintarea sa sau ca o treaptă pe care, călcând, să ajungă la un loc mai înalt.HLL 435.2

    În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel Proslăvit, “S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 7.8.) Acum crucea era chiar în fața Sa; și propriii ucenici erau așa de plini de gânduri egoiste — chiar principiul împărăției lui Satana, — încât nu puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înțeleagă atunci când El vorbea despre umilința Sa pentru ei.HLL 436.1

    Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Isus a încercat să îndrepte răul. El a arătat care este principiul care stăpânește în cer și în ce constă adevărata mărire, așa cum este apreciată după etalonul curților de sus. Cei care erau mânați de îngâmfare și dorință de înălțare de sine se gândeau mai mult la ei și la răsplata pe care urmau să o primească decât la modul în care trebuia să reîntoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăția cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana.HLL 436.2

    Înainte de onoare este umilința. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în fața lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult cu un copil este lucrătorul care are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligențele cerești pot să conlucreze cu acela care nu caută să-și înalțe eul, ci să salveze suflete. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l aibă; iar Duhul Sfânt i-L va descoperi pe Isus, care va întări și va înălța sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei care pier în păcatele lor. El este uns pentru misiunea sa și are succes acolo unde mulți învățați și intelectuali dau greș.HLL 436.3

    Dar, când oamenii se înalță, gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui Dumnezeu să aibă succes, Domnul face să fie înlăturați. Astfel se arată că Dumnezeu nu este dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai departe cu putere și mai mare.HLL 436.4

    Nu era destul pentru ucenicii lui Isus să fie instruiți cu privire la natura Împărăției Sale. Ceea ce le trebuia era o schimbare a inimii, care să-i aducă în armonie cu principiile ei. Chemând la Sine un copilaș, Isus l-a așezat în mijlocul lor; apoi, strângându-l cu gingășie în brațe, El a zis: “Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Simplitatea, uitarea de sine și iubirea plină de încredere ale copilașului sunt însușiri pe care cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei măriri.HLL 437.1

    Isus le-a explicat din nou ucenicilor că împărăția Sa nu este caracterizată prin fast și strălucire pământească. La picioarele lui Isus, toate deosebirile sunt uitate. Bogatul și săracul, învățatul și neînvățatul se întâlnesc, neținând cont de castă sau întâietate lumească. Toți se întâlnesc ca ființe răscumpărate prin sânge, la fel de dependente de Acela care i-a răscumpărat pentru Dumnezeu.HLL 437.2

    Sufletul sincer și umilit e prețios înaintea lui Dumnezeu. El nu pune semnul Său asupra oamenilor nici după rang, nici după bogăție, nici după inteligență, ci după felul în care ei sunt una cu Hristos. Domnul slavei este mulțumit cu cei umiliți și blânzi cu inima. “Tu îmi dai”, zicea David, “scutul mântuirii Tale ... și îndurarea Ta” — ca o trăsătură a caracterului omenesc — “mă face mare.” (Psalmii 18, 35.)HLL 437.3

    “Oricine primește pe acest copilaș în Numele Meu”, a zis Isus, “Mă primește pe Mine, și oricine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” “Așa vorbește Domnul: ‘Cerul este scaunul Meu de domnie și pământul așternutul picioarelor Mele.... Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă și are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu.’” (Isaia 66, 1.2.)HLL 437.4

    Cuvintele Mântuitorului au trezit în ucenici un simțământ de neîncredere în ei înșiși. Deși răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se întrebe dacă într-o anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit ca de copil, el a adus această problemă înaintea lui Isus: “Învățătorule”, a zis el, “noi am văzut pe un om scoțând draci în Numele Tău; și l-am oprit, pentru că nu mergea după noi”.HLL 437.5

    Iacov și Ioan erau de părere că îl opriseră pe omul acela pentru a-I da onoare Domnului lor; dar acum au început să vadă că de fapt fuseseră geloși pentru persoana lor. Ei și-au recunoscut greșeala și au primit mustrarea lui Isus. “Nu-l opriți, fiindcă nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu și să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.” Nici unul dintre cei care, într-un fel oarecare, s-au arătat prietenoși față de Isus nu trebuia să fie respins. Mulți fuseseră adânc mișcați de caracterul și lucrarea lui Hristos și inimile lor se deschideau în credință față de El; și ucenicii, care nu puteau cunoaște motivele, trebuiau să fie cu băgare de seamă, pentru a nu descuraja asemenea suflete. Când Isus urma să nu mai fie personal printre ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-și îngăduie un spirit mărginit, exclusivist, ci să dea pe față aceeași iubire cuprinzătoare, pe care o văzuseră la Învățătorul lor.HLL 437.6

    Faptul că cineva nu se potrivește în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăți să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învățător; noi nu trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare dintre noi să stea cu umilință la picioarele lui Isus și să învețe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Își va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenți ar trebui să fim ca nu cumva să descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu și astfel să împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea!HLL 438.1

    Asprimea sau răceala arătată de ucenici față de o persoană pe care o atrage Hristos — un act de felul aceluia săvârșit de Ioan când a interzis unui om să facă minuni în Numele lui Hristos — ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om pe calea vrăjmașului, determinând astfel pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face așa ceva, Isus a zis: “Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară și să fie aruncat în mare”. Și a adăugat: “Dacă mâna ta te face să păcătuiești, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decât să ai două mâini și să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop, decât să ai două picioare și să fii aruncat în gheenă.” (Marcu 9, 43-45.)HLL 438.2

    Care era motivul pentru care Isus vorbea atât de hotărât? Deoarece “Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut”. Trebuie să arate ucenicii lui Isus mai puțină atenție față de semenii lor decât a arătat Maiestatea cerului? Fiecare ființă a costat un preț nemărginit și ce grozav e păcatul de a îndepărta un suflet de la Hristos, așa încât pentru el iubirea, umilința și suferințele Mântuitorului să fie zadarnice!HLL 438.3

    “Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire.” (Matei 18, 7.) Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranță urmașilor lui Hristos și va căuta să le distrugă credința; dar vai de acela care a luat Numele lui Hristos și totuși este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind că-L servesc, dar care reprezintă rău caracterul Său; și astfel mulți oameni sunt amăgiți și duși pe căi rătăcite.HLL 438.4

    Orice practică sau obicei care ar conduce la păcat și care ar aduce ocară asupra lui Hristos a fi mai bine îndepărtate, oricare ar fi sacrificiul. Ceea ce dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea cerului nu poate să însoțească pe un om care calcă principiile veșnice ale dreptății. Și un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulător pentru a produce degradarea caracterului și pentru a rătăci pe alții. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate și chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veșnică!HLL 439.1

    La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu. Referindu-Se la această practică, Isus a zis: “Orice jertfă va fi sărată cu sare”. “Să aveți sare în voi înșivă și să trăiți în pace unii cu alții.” Toți cei ce vor să se prezinte ca “jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1) trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea Mântuitorului nostru. Atunci ei devin “sarea pământului”, care în mijlocul oamenilor țin răul pe loc, așa cum sarea ferește de stricăciune. (Matei 5, 13.) Dar, dacă sarea și-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă și iubirea lui Hristos, nu e nici o putere spre bine în aceasta. Acea viață nu poate exercita nici o influență mântuitoare asupra lumii. Energia și capacitatea voastră de a ajuta la dezvoltarea Împărăției Mele, zice Isus, depind de primirea Duhului Meu. Voi trebuie să fiți părtași la harul Meu, pentru a fi un miros de viață spre viață. Atunci nu va mai fi nici rivalitate, nici căutarea interesului propriu, nici dorința după locul cel mai de frunte. Voi trebuie să aveți iubirea aceea care nu caută folosul său, ci binele altuia.HLL 439.2

    Păcătosul care se pocăiește să-și ațintească deci ochii asupra “Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29); și, privind, se schimbă. Teama lui e preschimbată în bucurie, îndoielile în nădejde. Se dă pe față recunoștință. Inima de piatră e sfărâmată. Un val de iubire inundă sufletul. Hristos este în el ca un izvor de apă care țâșnește în viața veșnică. Atunci când vedem pe Isus, Om al durerii, obișnuit cu suferința, lucrând să salveze ce era pierdut, disprețuit, batjocorit, luat în râs, alungat din cetate în cetate, până și-a încheiat misiunea, când privim la El în Ghetsemani, asudând cu picături mari de sânge, și pe cruce, murind în agonie — când vedem toate acestea, eul nu mai pretinde să fie recunoscut. Privind la Isus, ne vom rușina de răceala noastră, de letargia și egoismul nostru.HLL 439.3

    Vom fi voioși să fim orice sau nimic, așa încât să putem servi pe Domnul din inimă. Ne vom bucura atunci să purtăm crucea în urma lui Isus, să îndurăm încercările, ocara sau persecuția pentru Numele Lui cel scump.HLL 440.1

    “Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine.” (Romani 15, 1.) Nici o ființă care crede în Hristos, deși credința sa ar putea să fie slabă și pașii săi să se clatine ca ai unui copilaș, nu ar trebui să fie puțin apreciată. Prin tot ce ne dă un avantaj asupra altora — fie educație și talent, noblețe de caracter, instruire creștină, experiență religioasă — suntem datori față de cei mai puțin privilegiați; pe cât ne stă în putință, să îi ajutăm și să îi servim. Dacă suntem tari, să înălțăm brațul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea fața Tatălui din cer, sunt bucuroși să servească celor mai mici ai Lui. Ființe tremurânde, care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt totdeauna prezenți acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul și al căror mediu de viață este mai descurajator. Și în această servire, adevărații urmași ai lui Hristos vor colabora.HLL 440.2

    Dacă unul dintre acești micuți va fi biruit și va greși împotriva ta, datoria ta e să cauți îndreptarea lui. Nu aștepta ca el să facă prima încercare de împăcare. “Ce credeți?” a zis Isus. “Dacă un om are o sută de oi și se rătăcește una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci și nouă pe munți și se duce să caute pe cea rătăcită? Și, dacă se întâmplă să o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci și nouă care nu se rătăciseră. Tot așa, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară unul măcar din acești micuți.”HLL 440.3

    În umilință, luând seama “la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6, 1), mergi la cel greșit și “spune-i între tine și el singur”. Nu-l expune rușinii, punând greșeala lui în fața altora, și nu aduce ocară asupra lui Hristos, făcând să fie cunoscut în public păcatul sau greșeala unuia care poartă Numele Lui. Deseori, adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greșit; el trebuie condus să-și vadă greșeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptățești. Toată stăruința ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este necesară atingerea cea mai delicată și sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. Fratele să arate o iubire plină de înțelegere față de fratele său, știind că, dacă izbutește, va “mântui un suflet de la moarte” și va “acoperi o sumedenie de păcate.” (Iacov 5, 20.)HLL 440.4

    Dar chiar și încercarea aceasta poate să nu izbutească. Atunci, a zis Isus, “mai ia cu tine unul sau doi”. S-ar putea ca influența lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost fără succes. Nefiind amestecați în neînțelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori și faptul acesta va da mai multă greutate sfatului față de cel greșit.HLL 441.1

    Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci și numai atunci problema să fie adusă înaintea întregii biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanți ai lui Hristos, să se unească în rugăciune și să stăruie cu iubire ca acela care a greșit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspirație, zice: “Ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5, 20.) Cel care leapădă această invitație a rupt legătura care-l unea cu Hristos și în felul acesta s-a rupt de părtășia cu biserica. De aici înainte, a zis Isus, “să fie pentru tine ca un păgân și un vameș”. Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca și cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie disprețuit sau neglijat de către frații lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioșie și compătimire, ca una din oile pierdute pe care Hristos o caută pentru a o aduce la staulul Său.HLL 441.2

    Învățătura dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greșiți repetă într-o formă mai concretă învățătura dată lui Israel prin Moise: “Să nu urăști pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui.” (Leviticul 19, 17.) Adică acela care neglijează datoria pe care i-a încredințat-o Hristos, de a încerca să-i îndrepte pe cei care sunt în rătăcire și păcat, se face părtaș la păcat. Pentru relele pe care le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca și când noi le-am fi înfăptuit.HLL 441.3

    Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greșit și să-i arătăm greșeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al discuțiilor și criticilor între noi; nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alții. Cunoașterea greșelilor săvârșite de creștini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă; și, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de pierdut, căci privind suntem transformați. În timp ce căutăm să îndreptăm greșelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putință de criticile oricui, chiar și ale propriilor frați și cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înșine greșim și avem nevoie de mila și de iertarea lui Hristos, și El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul așa cum dorim să Se poarte El cu noi.HLL 441.4

    “Orice veți lega pe pământ, va fi legat și în ceruri; și orice veți dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în cer.” Voi lucrați ca trimiși împuterniciți ai cerului, și efectele lucrării voastre sunt pentru vecie.HLL 442.1

    Dar noi nu suntem lăsați să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său e ascultat cu o inimă sinceră, Hristos este de față. El este prezent nu numai în adunările bisericii, ci oriunde se adună în Numele Său oricât de puțini ucenici, va fi și El acolo. El zice: “Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, care este în ceruri”.HLL 442.2

    Isus zice: “Tatăl Meu care este în ceruri”, amintindu-le astfel ucenicilor că, deși prin natura Sa omenească El este legat de ei, este părtaș la încercările lor și simpatizează cu ei în suferințele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Inteligențele cerești se unesc cu oamenii în iubire și acțiune, pentru a salva ce a fost pierdut. Și toată puterea cerului se unește cu iscusința omenească, pentru a atrage suflete la Hristos.HLL 442.3

    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents