Capitolul 18 — “Trebuie ca El să crească”
Pentru o vreme, influența lui Ioan Botezătorul asupra națiunii a fost mai mare decât a conducătorilor, preoților și prinților. Dacă ar fi declarat că el este Mesia și ar fi pornit o răscoală împotriva Romei, preoții și poporul s-ar fi adunat în mare număr sub stindardul lui. Satana pregătise pentru Ioan Botezătorul felurite onoruri, care fac apel la ambiția cuceritorilor. Cu toată dovada puterii pe care o avea, el a refuzat necontenit oferta aceasta strălucită. Atenția care fusese ațintită asupra lui o îndreptase către un Altul.HLL 178.1
A văzut apoi cum valul popularității s-a îndreptat de la el către Mântuitorul. În fiecare zi, mulțimea din jurul lui scădea. Când Isus a venit de la Ierusalim în părțile Iordanului, lumea s-a adunat să-L asculte. Numărul ucenicilor Săi creștea zilnic. Mulți veneau pentru botez și, deoarece Isus nu boteza, El i-a împuternicit pe ucenici să administreze această rânduială. În felul acesta, a pus sigiliul Său asupra lucrării înainte-mergătorului Său. Dar ucenicii lui Ioan priveau cu gelozie popularitatea crescândă a lui Isus. Ei erau porniți să critice lucrarea Lui și, nu peste multă vreme, au găsit ocazia. Între ei și iudei a început o discuție cu privire la botez, dacă are vreo putere de a curăți sufletul de păcat; ei susțineau că botezul lui Isus se deosebea cu totul de al lui Ioan. În curând, au început să se certe cu ucenicii lui Hristos în privința formulării cuvintelor ce trebuiau să fie rostite la botez și, în cele din urmă, și cu privire la dreptul lui Isus să boteze.HLL 178.2
Ucenicii lui Ioan au venit plini de supărare, zicând: “Învățătorule, Cel care era cu tine dincolo de Iordan, despre care ai mărturisit tu, iată că botează și toți oamenii se duc la El”. Prin aceste cuvinte, Satana îl ispitea pe Ioan. Deși misiunea lui Ioan aproape se încheiase, tot ar fi putut să pună piedici lucrării lui Hristos. Dacă ar fi început să se laude, dacă s-ar fi supărat sau dacă ar fi exprimat descurajare pentru faptul că a fost lăsat în umbră, el ar fi semănat semințele dezbinării, ar fi încurajat invidia și gelozia și ar fi împiedicat în mod serios înaintarea Evangheliei.HLL 179.1
Din fire, Ioan avea defectele și slăbiciunile caracteristice oamenilor, dar atingerea iubirii dumnezeiești îl transformase. El locuise într-o atmosferă necontaminată de egoism și de ambiție și mult deasupra miasmelor geloziei. El n-a aprobat nemulțumirea ucenicilor săi, ci le-a arătat cât de clar înțelegea legăturile sale cu Mesia și cu câtă voie bună Îl primise pe Acela pentru care pregătise calea.HLL 179.2
El a zis: “Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înșivă îmi sunteți martori, că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui”. Ioan s-a prezentat ca un prieten care lucra ca sol între cei doi logodnici, pregătind calea pentru căsătorie. Când mirele și-a primit mireasa, misiunea prietenului a încetat. El s-a bucurat de fericirea acelora pentru unirea cărora a stăruit. Tot așa și Ioan fusese chemat să-i îndrepte pe oameni la Isus și el avusese bucuria de a fi martor la succesele lucrării Mântuitorului. El a zis: “Această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez”.HLL 179.3
Fiindcă privise în credință la Mântuitorul, Ioan se ridicase până la înălțimea lepădării de sine. El nu căutase să-i atragă pe oameni la sine, ci să înalțe sufletele lor mai sus și tot mai sus, până ce ele vor găsi odihnă la Mielul lui Dumnezeu. El nu fusese decât un glas, un strigăt în pustie. Acum, cu bucurie, el a acceptat tăcerea și rămânerea în umbră, ca ochii tuturor să poată fi îndreptați către Lumina vieții.HLL 179.4
Aceia care sunt sinceri în chemarea lor ca soli pentru Dumnezeu nu vor căuta onoarea personală. Iubirea de sine va fi copleșită de iubirea pentru Hristos. Rivalitatea nu va mânji scumpa lucrare a Evangheliei. Vor recunoaște că lucrarea lor este aceea de a proclama la fel ca Ioan Botezătorul: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) Ei vor înălța pe Isus și împreună cu El întreg neamul omenesc va fi înălțat. “Așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.” (Isaia 57, 15.)HLL 179.5
Sufletul profetului, golit de eu, a fost plin de lumina Dumnezeirii. În mărturia depusă pentru slava Mântuitorului, cuvintele lui erau ca o continuare a celor pe care Hristos le rostise la întâlnirea cu Nicodim. Ioan a zis: “Cel ce vine din cer, este mai presus de toți; cel ce este de pe pământ, este pământesc, și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai presus de toți.... Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură”. Isus putea să zică: “Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis.” (Ioan 5, 30.) Lui I s-a spus: “Tu ai iubit neprihănirea și ai urât nelegiuirea, de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarășii Tăi.” (Evrei 1, 9.) Tatăl “nu-I dă Duhul cu măsură”.HLL 180.1
La fel se întâmplă și cu urmașii lui Hristos. Noi putem primi lumina cerească numai dacă suntem gata să fim goliți de eul nostru. Nu putem înțelege caracterul lui Dumnezeu, nici nu putem primi pe Hristos în credință, decât atunci când suntem dispuși să aducem orice gând ca rob al ascultării de Hristos. Tuturor acelora care procedează astfel li se dă Duhul Sfânt fără măsură. În Hristos “locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El.” (Coloseni 2, 9.10.)HLL 181.1
Ucenicii lui Ioan spuneau că toți oamenii veneau la Hristos; dar, având o viziune mai clară, Ioan a zis: “Nimeni nu primește mărturia Lui”. Așa de puțini erau dispuși să-L accepte ca Mântuitor din păcat. Dar “cine primește mărturia Lui adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul.” (Ioan 3, 33.) “Cine crede în Fiul are viață veșnică.” Nu este nevoie de dezbateri ca să știm dacă botezul lui Hristos sau al lui Ioan curățește de păcate. Numai harul lui Hristos dă viață sufletului. Lipsit de Hristos, botezul, ca oricare altă slujbă, este o formă fără valoare. “Cine nu crede în Fiul nu va vedea viața.”HLL 181.2
Succesul lucrării lui Hristos, pe care Ioan îl primise cu atâta bucurie, a fost vestit și cârmuitorilor din Ierusalim. Preoții și rabinii fuseseră geloși datorită influenței lui Ioan, când au văzut că oamenii părăsesc sinagogile și se duc în pustie; dar aici era Cineva care avea o putere și mai mare de a atrage mulțimile. Acești conducători în Israel nu erau dispuși să zică împreună cu Ioan: “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez”. Ei s-au ridicat cu o nouă hotărâre de a pune capăt acestei lucrări, care îi îndepărta pe oameni din jurul lor.HLL 181.3
Isus știa că ei nu vor cruța nici un mijloc pentru a crea neînțelegeri între ucenicii Săi și ai lui Ioan. El știa că furtuna care se apropia urma să smulgă pe unul dintre cei mai mari profeți din câți au fost dați lumii. Din dorința de a evita orice ocazie de neînțelegeri sau de ceartă, El și-a oprit în liniște lucrarea și S-a retras în Galilea. Și noi, rămânând credincioși față de adevăr, trebuie să evităm orice lucru care ar duce la dezbinare și la înțelegere greșită. Căci ori de câte ori se ivește așa ceva, urmarea nu este decât pierderea de suflete. Oriunde se ivesc împrejurări care amenință să ducă la dezbinare, trebuie să urmăm pilda lui Isus și a lui Ioan Botezătorul.HLL 181.4
Ioan fusese chemat să fie în frunte ca reformator. Din cauza aceasta, ucenicii erau în primejdie să-și îndrepte atenția asupra lui, crezând că succesul lucrării ar depinde de lucrarea lui și pierzând din vedere faptul că el era numai o unealtă prin care lucrase Dumnezeu. Dar lucrarea lui Ioan nu era îndestulătoare pentru a pune temelia bisericii creștine. După încheierea misiunii lui, trebuia să se facă altă lucrare, pe care mărturisirea lui n-o putea îndeplini. Ucenicii lui n-au înțeles lucrul acesta. Când L-au văzut pe Hristos venind ca să preia lucrarea, s-au umplut de gelozie și nemulțumire.HLL 181.5
Și astăzi există această primejdie. Dumnezeu cheamă un om pentru a face o anumită lucrare; și când a dus-o până acolo unde a putut, Domnul aduce pe alții s-o poarte mai departe. Dar, ca și ucenicii lui Ioan, mulți gândesc că succesul lucrării depinde de primul lucrător. Atenția este legată de om, în loc să fie legată de Dumnezeu, începe gelozia și lucrarea lui Dumnezeu este compromisă. Cel care este onorat în felul acesta necuvenit este ispitit să cultive încrederea în sine. El nu-și dă seama că depinde de Dumnezeu. Oamenii sunt învățați să se încreadă în om pentru călăuzire; în felul acesta, cad în rătăcire și ajung departe de Dumnezeu.HLL 182.1
Lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie să poarte chipul și amprenta omenească. Din timp în timp, Dumnezeu va scoate la iveală oameni prin care se pot realiza mai bine planurile Lui. Fericiți sunt aceia care sunt atunci gata să spună împreună cu Ioan Botezătorul: “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez”.HLL 182.2