Jertfa pentru păcat

Când Adam a adus o jertfă pentru păcat, potrivit cu învățăturile speciale ale lui Dumnezeu, a fost pentru el cea mai dureroasă ceremonie. Mâna lui trebuia să se ridice pentru a lua viața pe care numai Dumnezeu o poate da și să aducă o jertfă pentru păcat. Pentru prima oară a fost martorul morții. În timp ce privea victima sângerândă, zvârcolindu-se în agonia morții și reprezentându-L pe Fiul lui Dumnezeu, trebuia să-L vadă, prin credință, pe Acela care avea să moară ca jertfă pentru om.IM 50.1

Această jertfă pentru păcat, stabilită de Dumnezeu, trebuia să-i amintească permanent lui Adam de vina sa și de recunoașterea cu pocăință a păcatului lui. Acest fapt, de a lua viața, i-a dat lui Adam o înțelegere mai profundă și mai clară a nelegiuirii sale, pe care n-o putea ispăși nimic altceva decât moartea Fiului scump al lui Dumnezeu. El a fost uimit de bunătatea infinită și iubirea fără seamăn care erau dispuse să plătească un astfel de preț pentru a-l salva pe vinovat. Când Adam ucidea victima nevinovată, i se părea că vărsa cu mâinile sale sângele Fiului lui Dumnezeu. știa că, dacă ar fi rămas credincios lui Dumnezeu și Legii Lui sfinte, n-ar fi existat moarte pentru nici un animal sau om. Totuși, în jertfa pentru păcat, ce arăta către jertfa măreață și desăvârșită a Domnului Hristos, a apărut o stea de speranță spre a lumina viitorul întunecat și îngrozitor și a-l elibera de sub deznădejdea și ruina totală.IM 50.2

La început, capul fiecărei familii era considerat conducătorul și preotul familiei. Mai târziu, când oamenii s-au înmulțit pe pământ, bărbați numiți de Dumnezeu au îndeplinit acest serviciu solemn al aducerii jertfelor pentru popor. În mintea păcătoșilor, sângele animalului jertfit trebuia să fie asociat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Moartea victimei avea să dovedească tuturor că plata păcatului este moartea. Prin actul jertfei, păcătosul își recunoștea vina și își manifesta credința, privind înainte către sacrificiul măreț și desăvârșit al Domnului Hristos, pe care Îl reprezenta victima. Fără ispășirea Fiului Său, Dumnezeu nu putea transmite omului binecuvântare sau salvare. Dumnezeu era gelos pentru onoarea Legii Sale. Călcarea ei a produs o despărțire înspăimântătoare între Dumnezeu și om. Lui Adam, în starea lui de nevinovăție, i s-a oferit comunicare directă, liberă și plăcută cu Făcătorul lui. După nelegiuirea lui, însă, Dumnezeu a comunicat cu omul prin Hristos și prin îngeri.IM 50.3