Capitolul 3 — Semnul creațiunii

La creațiune, când l-a așezat pe om pe pământ, Dumnezeu a împărțit timpul în șapte perioade. șase le-a dat omului pentru el, să lucreze, iar una a rezervat-o pentru Sine. Odihnindu-Se în ziua a șaptea, El a binecuvântat-o și a sfințit-o. De aceea, ziua a șaptea este considerată ziua de odihnă a lui Dumnezeu și trebuie respectată ca aducere aminte a creatiunii Lui. — (The Signs of the Times, 28 februarie, 1884.)MS 22.1

Când stelele dimineții cântau împreună și toți fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie, Sabatul i-a fost dat omenirii, pentru ca să-și amintească de faptul că Dumnezeu a creat lumea în șase zile. Domnul s-a odihnit în a șaptea zi, a binecuvântat-o ca zi de odihnă și le-a dat-o ființelor pe care le-a creat, pentru ca ele să-și amintească de El, ca adevăratul și viul Dumnezeu. — (SPTB, p/l.)MS 22.2

(...) Primele șase zile ale fiecărei săptămâni sunt date omului, ca el să lucreze, urmând exemplul Făcătorului său, care a fost angajat la rându-l în lucrarea creațiunii. Dumnezeu a rezervat ziua a șaptea pentru odihnă, în amintirea odihnei Lui din prima săptămână, după ce a sfârșit lucrarea de creațiune în șase zile. — (The Signs of the Times, 20 martie, 1879; Spiritual Gifts 3:90.)MS 22.3

“Adevăratul temei al închinării divine, nu numai acela din ziua a șaptea, ci al întregii închinări, se găsește în deosebirea dintre Creator și creaturile Sale. Acest fapt important nu se poate învechi niciodată și nu trebuie uitat niciodată”. (J. N. Andrews, History of the Sabbath, cap. 27). Întotdeauna trebuia păstrat acest adevăr în mintea oamenilor, că Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden; și câtă vreme faptul că El este Creatorul nostru continuă să fie motivul pentru care să ne închinăm Lui, atâta vreme Sabatul va continua să fie semnul și memorialul Său. Dacă Sabatul ar fi fost păstrat pretutindeni, gândurile și afecțiunile omului ar fi fost îndreptate către Creator, ca obiect al adorării și al închinării, și niciodată n-ar fi fost vreun închinător la idoli, vreun ateu sau vreun necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al credincioșiei față de adevăratul Dumnezeu, “Acela care a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”. Urmează ca solia ce poruncește oamenilor să se închine lui Dumnezeu și să păzească poruncile Sale să ceară în mod deosebit să păzească porunca a patra. — (The Great Controversy, 437.)MS 22.4

Sabatul a fost instituit în Eden, ca un memorial al creațiunii. El îi conduce pe oameni direct la adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerurilor și al pământului. În felul acesta, Sabatul constituie o barieră puternică în calea idolatriei, a ateismului și a necredincioșiei. Dacă Sabatul ar fi fost păstrat întotdeauna, nici una dintre aceste rele nu ar fi exista în lumea noastră. Ca o consecință, nu ar fi existat nici un necredincios sau idolatru. — (The Signs of the Times, 14 septembrie, 1882.)MS 23.1

Pentru că S-a odihnit în ziua de Sabat, “Dumnezeu a binecuvântat și a sfințit ziua a șaptea” și a pus-o deoparte pentru o întrebuințare sfântă. Adam trebuia să o considere ca fiind o zi de odihnă. Sabatul este memorialul lucrării de creațiune și, în felul acesta, este un semn al puterii și al dragostei lui Dumnezeu. Scriptura spune: “El a lăsat o aducere-aminte a faptelor Lui minunate”. — (The Review and Herald, 18 august, 1910.)MS 23.2

Dumnezeu i-a dat omului Sabatul ca aducere-aminte a creațiunii. Domnul cerurilor nu-l va considera nevinovat pe acela care ignoră poruncile Sale și respectă alte porunci în locul lor. El îi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. — (The Review and Herald, April, 27 aprilie, 1911.)MS 23.3

Prin respectarea Sabatului, israeliții trebuiau să se deosebească de celelalte națiuni, ca fiind închinători ai adevăratului Dumnezeu, Creatorul cerurilor și al pământului. Dumnezeu a așezat Sabatul ca o aducere-aminte a lucrării Sale creatoare, iar ziua în care trebuia să fie comemorată nu a fost lăsată neprecizată. Nu omul trebuia să aleagă o zi, ci a fost stabilită ziua în care Creatorul S-a odihnit și pe care a sfințit-o. În această zi, Dumnezeu se apropie de poporul Lui credincios, popor care iubește poruncile Sale. — (The Signs of the Times, 17 ianuarie, 1884.)MS 24.1

Cele Zece Porunci nu sunt orânduiri ceremoniale. Dumnezeu ne-a dat Legea Sa, iar porunca a patra a Decalogului vorbește despre Sabatul Său, ziua în care trebuie să lăsăm deoparte preocupările lumești, pentru a o cinsti ca pe un memorial al creațiunii cerurilor și a pământului. Până la sfârșitul timpului, Legea va fi obligatorie pentru toți oamenii care locuiesc pe pământ. Instrucțiunile pe care Moise le-a dat copiilor lui Israel nu vin de la el, ci sunt de origine divină. — (The Review and Herald, 15 mai, 1890.)MS 24.2

(...) Adevăratul Sabat, dat omului ca memorial al creațiunii, a fost înlăturat din poziția sa legitimă de porunca sacră a lui Dumnezeu, iar în locul lui a fost instituit un sabat fals, care a fost înălțat și venerat. — (The Youth's Instructor, 20 octombrie, 1898.)MS 24.3

Porunca a patra, pe care Roma s-a străduit să o înlăture, este singurul precept al Decalogului, care îl prezintă pe Dumnezeu drept Creator al cerurilor și al pământului, iar prin aceasta face distincție între adevăratul Dumnezeu și idoli. Sabatul a fost instituit pentru a comemora lucrarea creațiunii și pentru ca mintea oamenilor să fie condusă la adevăratul Dumnezeu. Puterea creatoare a lui Dumnezeu este prezentată pe parcursul Scripturii ca fiind dovada că Dumnezeul lui Israel este superior idolilor păgâni. — (The Spirit of Prophecy 4:281; The Story of Redemption, 382.)MS 24.4

Sabatul, sfințit și binecuvântat de Dumnezeu, a fost destinat să fie un mare memorial al creațiunii. El trebuie să rămână neschimbat pentru totdeauna, “o piatră de poticnire”, așa cum a fost Domnul Hristos pentru, națiunea iudaică. Sabatul este testul de astăzi, așa cum Domnul Isus a fost testul pentru poporul iudeu. — (The Signs of the Times, 19 decembrie, 1900.)MS 25.1