Note suplimentare

Pagina 23. Articole care denunță Biserica A.Z.ș., ca fiind Babilon: se face referire la un articol intitulat “The Loud Cry of the Third Angel” [Strigătul cu glas tare al celui de-al treilea înger], publicat de un membru adventist laic, domnul Stanton, în anul 1893. În studiul său din Biblie și din Mărturii, acest bărbat și-a concentrat atenția, în primul, rând, asupra soliilor de mustrare și de reproș, uitând că Dumnezeu a spus: “Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc” (Apocalipsa 3, 19). El a ajuns la concluzia că Mărturiile de mustrare reprezentau o solie de respingere și că aceia care voiau să se alăture strigătului îngerului trebuie să se retragă din Biserica Adventistă de Ziua a șaptea. Biserica, susținea el, devenise Babilon, iar aceia care urmau să încheie lucrarea lui Dumnezeu pe pământ și să-L întâmpine pe Domnul lor în pace trebuiau să se separe de corpul bisericii.MP 521.1

Un discipol înflăcărat, domnul W. F, Caldwell, a fost trimis în Australia pentru a duce solia în acea țară și pentru a o vizita pe doamna White care, credeau ei, avea să se alăture forțelor lor de “reformă”. Sosind în Australia, el a descoperit că în timp ce tocmai traversa Pacificul spre Australia, o mărturie era pe drum dinspre Noua Zeelandă spre America, precizând că solia “Strigătului cu glas tare” era “o amăgire menită să creeze confuzie în rândul bisericilor” și afirmând, în termenii cei mai clari, că, “dacă susții că Biserica Adventistă de Ziua a șaptea este Babilon, greșești”. (Vezi scrisoarea completă la paginile 58-62.) Sora White a venit în întâmpinarea acestei învățături greșite printr-o serie de articole publicate în Review and Herald și intitulate “Biserica rămășiței nu este Babilon”, articole care sunt cuprinse între paginile 32 și 62 ale acestui volum. Această mișcare desprinsă din biserică a avut o viață foarte scurtă.MP 521.2

Pagina 26 Adventiștii de ziua întâi: Sora White și alți adventiști păzitori timpurii ai Sabatului se referă la cei care s-au unit în vestirea primelor două solii îngerești în cadrul marii treziri advente din anii 1840, dar care au respins solia celui de-al treilea înger cu adevărul ei referitor la Sabat, și totuși au continuat să îmbrățișeze speranța adventistă ca fiind “adventiști nominali” sau “adventiști de ziua întâi”. După dezamăgirea din toamna anului 1844, când Hristos nu a venit așa cum era așteptat, adventiștii s-au împărțit în mai multe grupuri. Principalii supraviețuitori de astăzi sunt Biserica Creștină Adventistă, un organism mic, și adventiștii de ziua a șaptea. Relativ puțini dintre adventiștii care au urmat imediat după dezamăgire și-au păstrat încrederea în împlinirea profeției de la 1844, dar aceia care au făcut-o au mers mai departe, la solia îngerului al treilea, cu adevărul ei despre Sabatul zilei a șaptea.MP 521.3

Pagina 27. Dăruirea sistematică: în anul 1859, frații lideri ai adventiștilor păzitori ai Sabatului au ajuns să vadă nevoia unui plan sistematic de susținere a lucrării lui Dumnezeu și, în urma unei conferințe la care a fost studiată această problemă, au reieșit următoarele recomandări:MP 522.1

1. Fiecare frate între optsprezece și șaizeci de ani să pună deoparte, în prima zi a fiecărei săptămâni, între cinci și douăzeci și cinci de cenți.MP 522.2

2. Fiecare soră între optsprezece și șaizeci de ani să pună deoparte, în prima zi a fiecărei săptămâni, între doi și zece cenți.MP 522.3

3. De asemenea, fiecare frate și fiecare soră să pună deoparte, în prima zi a fiecărei săptămâni, între unul și cinci cenți pentru fiecare 100 $ din proprietățile pe care le are. — The Review and Herald, 3 februarie, 1859, 84. Adoptat la Conferința Generală din 4 iunie, 1859.MP 522.4

Ca o clarificare a implicațiilor celor menționate la punctul 3, în publicația The Good Samaritan (Bunul samaritean) din ianuarie 1861, James White a explicat:MP 522.5

Propunem ca prietenii să dea zecime, sau a zecea parte din venitul lor, estimându-și venitul la zece procente din proprietatea pe care o dețin.MP 522.6

În Review and Herald din 9 aprilie 1861, James White a explicat cum au aplicat frații din Michigan aceste recomandări. “Ei consideră că folosirea proprietății lor echivalează cu zece procente în bani din valoarea ei. Aceste zece procente ei le consideră a reprezenta creșterea proprietății pe care o dețin. O zecime din aceasta ar fi un procent, ceea ce ar însemna aproape doi cenți pe săptămână pentru fiecare 100 de dolari, sumă pe care frații noștri sunt în unanimitate de acord să o plătească.”MP 522.7

În felul acesta, dăruirea sistematică includea daruri de bunăvoie și o zecime calculată din ceea ce era considerat un câștig cinstit de pe urma proprietății deținute. În anul 1876, metoda de calculare a zecimii, menită să fie, de fapt, a zecea parte din venitul individual, indiferent din ce sursă ar fi provenit, conducea la un concept care includea un număr mai mare decât al acelora care erau deținători de proprietăți. O broșură intitulată “Dăruirea sistematică sau planul biblic de susținere a lucrării”, publicată în 1878 de Seventh-day Adventist Publishing Association, prezintă problema aceasta în mod concis, printr-o întrebare și un răspuns:MP 523.1

“Cât ar trebui să dau pentru susținerea Evangheliei?”MP 523.2

“După ce am analizat cu grijă subiectul acesta, din toate punctele de vedere, o zecime din tot venitul nostru.”MP 523.3

Pagina 32. Articol publicat de fratele S.: vezi Note suplimentare pentru pag. 23.MP 523.4

Pagina 41. Singurul obiect de pe pământ drag inimii lui Dumnezeu (vezi și pagina 49). Acest mesaj de asigurarea, scris de pana lui Ellen White, a fost repetat de aceasta în mai multe ocazii ulterioare.MP 523.5

“Nu trebuie să uităm că, așa slabă și plină de defecte cum este, biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Hristos își revarsă atenția în cea mai înaltă măsură. El veghează în permanență asupra ei cu grijă și o întărește prin Duhul Său cel Sfânt.” — Manuscris 155, 1902 (22 noiembrie 1902). Publicat în Selected Messages 2:396.MP 523.6

“Încredeți-vă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Biserica Sa trebuie să fie învățată. Așa slabă și plină de defecte cum este, ea e obiectul suprem al atenției Sale.” — Letter 279, 1904 (1 august 1904). Publicat în Selected Messages 2:396.MP 523.7

“Nimic din lumea aceasta nu îi este atât de drag lui Dumnezeu precum biserica Sa. El veghează cu o grijă plină de gelozie asupra acelora care îl caută. Nimic nu este mai ofensator în ochii Iui Dumnezeu decât ca slujitorii lui Satana să se străduiască să jefuiască poporul Său de drepturile lui. Domnul nu și-a părăsit poporul” — Letter 136, 1910 (26 noiembrie 1910). Publicat în Selected Messages 2:397.MP 524.1

Pagina 57. Eli Curtis: Pe 21 aprilie 1847, Ellen G. White i-a adresat o scrisoare lui Eli Curtis, răspunzând la un număr de întrebări pe care acesta le pusese în legătură cu unele dintre concepțiile lui teologice. Conținutul scrisorii ei a fost publicat de James White în mai 1847, în A Word to the Little Flock (Un cuvânt adresat micii turme), pag. 11,12 (disponibil actualmente). La domnul Curtis se face referire și în Selected Messages 1:60, 61.MP 524.2

Pagina 58. Scrisoare către fratele S: O altă scrisoare care tratează acest subiect îi este adresată domnului Caldwell, un discipol înflăcărat al domnului Stanton și cel care a călătorit în Australia pentru a-i duce lui Ellen White solia “Strigătului cu glas tare” al celui de-al treilea înger și pentru a-i solicita ajutorul pentru susținerea mișcării. Această scrisoare este publicată în Selected Messages 2:63-71.MP 524.3

Pagina 64. Manifestarea Duhului Sfânt condamnată ca fiind fanatism: în anul 1893, Duhul lui Dumnezeu a fost revărsat într-o manieră vizibilă la Sesiunea Conferinței Generale de la Battle Creek și la colegiul din aceeași localitate. Din nefericire, au existat unii care au considerat că acesta a fost un semn de fanatism. Pentru o altă referință legată de această experiență, vezi Selected Messages 1:130, 131.MP 524.4

Pagina 76. Spiritul care a provocat tulburare la Minneapolis: Atmosfera de la Conferința Generală de la Minneapolis, din 1888, și ceea ce a urmat sunt descrise pe scurt în “Prefața istorică”. Ea pune bazele pentru o mai bună înțelegere a acestei declarații și a altora din Mărturii către pastori, în legătură cu experiența de la Minneapolis.MP 524.5

Pagina 76. Instituția de publicații de la Battle Creek și practici nelegiuite: Această declarație și celelalte referitoare la Casa de Editură de la Battle Creek trebuie să fie citite în lumina situațiilor care au existat acolo în anii 1890, așa cum este precizat în “Prefața istorică”.MP 524.6

Pagina 78. 0 instituție care manifestă dorința de a conduce celelalte instituții: Pentru a înțelege care era cadrul relațiilor instituționale de la începutul și de la mijlocul anilor 1890, atenția cititorului este îndreptată către “Prefața istorică” și către pașii care au fost urmați la vremea aceea pentru a uni diferitele instituții adventiste de ziua a șaptea într-o singură organizație de lucru.MP 525.1

Pagina 79. Adunarea de la Minneapolis: vezi explicația din “Prefața istorică”.MP 525.2

Pagina 83. Cursele de biciclete: vezi și pagina 398. În anul 1895, Ellen White a primit o viziune cu privire la cele ce se întâmplau în Battle Creek. Printre alte scene care i-au trecut pe dinainte a fost și una referitoare la bicicletele folosite pentru întreceri și la existența unei lupte pentru întâietate. Vezi Mărturii vol. 8, paginile 51, 52. La vremea când a fost prezentată această scenă, bicicleta nu era cunoscută ca un mijloc de transport economic, ci mai degrabă ca o jucărie pentru oameni bogați. Bicicletele erau cumpărate de tinerii noștri din Battle Creek nu pentru a asigura transportul la locul de muncă sau la școală, ci ca o demonstrare a superiorității față de ceilalți, pentru etalare și pentru a căuta supremația. Tinerii își amanetau veniturile pe luni în avans pentru a cumpăra ceea ce era pe atunci un echipament prea scump pentru utilitatea pe care o avea. în decurs de câțiva ani, bicicleta a devenit un mijloc de transport practic și ieftin.MP 525.3

Pagina 89. Respingerea luminii de către unii: vezi, în “Prefața istorică”, declarația referitoare la Solia neprihănirii prin credință.MP 525.4

Pagina 91. Solia transmisă prin frații Waggoner și Jones: vezi, în “Prefața istorică”, declarația referitoare la solia neprihănirii prin credință.MP 525.5

Pagina 96. Cei care s-au împotrivit luminii ani de zile: vezi declarația din “Prefața istoricului” din experiența de la Minneapolis.MP 526.1

Pagina 117. Cartea publicată de fratele Heskell: aici se face referire la cartea intitulată The Story of Daniel the Prophet (Istoria profetului Daniel), publicată în anul 1901 de fratele S. N. Haskell. Este un volum de 340 de pagini, prezentând un scurt comentariu asupra profețiilor lui Daniel. Această declarație a sorei White a fost scrisă în anul 1902. Trei ani mai târziu, fratele Haskell a publicat un volum însoțitor (un ghid), intitulat The Story of Seer of Patmos (Istoria vizionarului de pe Patmos), cu comentarii asupra cărții Apocalipsa.MP 526.2

Pagina 146. Senzualitatea, imoralitatea și adulterul: Pastorul nu este scutit de ispite subtile. De fapt, pastorul devine adesea ținta specială a atacului Iui Satana. Senzualitatea, imoralitatea și adulterul se numără printre păcatele comise de aceia care poartă solia. Dar la pagina 153, Ellen White menționează că existau “unii” care nu erau credincioși. Aceste referiri sunt în mod grosolan folosite greșit dacă se consideră că mustrarea se aplică lucrării pastorale în general. Să nu uităm că printre cei doisprezece a existat un luda. Avertizările continuă, spunând că fiecare poate să-și păzească experiența personală și, astfel, această stare de lucruri nu va apărea.MP 526.3

Pagina 160. Instituțiile pastorale: Instituțiile la care se face referire aici erau destul de frecvente la sfârșitul anilor 1880 și începutul anilor 1890, uneori, extinzându-se pe o perioadă de timp destul de îndelungată. Referința de la pagina 401 indică faptul că astfel de instituții erau cu adevărat necesare după Conferința Generală din 1888, pentru ca lucrătorii noștri să poată fi instruiți și îndoctrinați corespunzător în acele adevăruri pe care le prezentau oamenilor.MP 526.4

Pagina 197. Primirea de daruri de la necredincioși sau de la păgâni: vezi și paginile 202, 203. în ultima parte a anului 1893, fratele A. T. Robinson, punând bazele lucrării bisericii în Africa de Sud și dorind Să găsească un teren pentru a construi un sediu al misiunii în mijlocul băștinașilor, a aranjat o întrevedere cu Cecil Rhodes, prim-ministru al Cape Colony și președinte al Companiei britanice — sud-africane care activa în Mashonaland. Rhodes a fost încântat de planul de acțiune care i-a fost prezentat, în legătură cu funcționarea unei Misiuni printre băștinașii din acea țară și i-a înmânat fratelui Robinson o scrisoare sigilată adresată dr. Jemison, secretarul companiei, ca să-i fie data acestuia în Bulawayo. Frații s-au dus la Bulawayo cu gândul că vor cumpăra un teren, fără să știe, până când le-a spus Jemison, că Rhodes îi dăduse acestuia ordin să le dea orice teren ar fi dorit. A fost ales un teren de doisprezece mii de acri, care a devenit așezarea Misiunii Solusi, prima misiune organizată de biserică în mijlocul popoarelor necreștine. Aflarea veștii cu privire la acest dar a generat o serioasă îngrijorare în rândul anumitor frați din conducerea de la Battle Creek, care se temeau că acceptarea unui astfel de dar însemna o încălcare a principiilor separării bisericii de stat. în urma discutării acestei probleme, la Sesiunea Conferinței Generale din 1895, a fost adoptată măsura ca:MP 526.5

“Noi, ca biserică, nu trebuie să căutăm și nici să acceptăm, din partea niciunei forme de guvernământ civile, șef, conducător sau companie concesionată regală, supremă, locală sau de alt fel, niciun dar, donație, concesiune sau alocare, fie în teren, bani, credit, privilegii speciale sau în alte lucruri de valoare, care nu se oferă, în mod obișnuit, tuturor celorlalți în mod justificat îndreptățiți ca oameni, fără nicio legătură cu convingerile noastre religioase sau cu lucrarea noastră religioasă.”MP 527.1

Această declarație a fost urmată de o alta;MP 527.2

“În armonie cu această hotărâre, Asociația Conferinței Generale să fie instruită să plătească o sumă potrivită pentru orice teren guvernamental care poate fi procurat în Africa sau în altă parte.” — The General Conference Bulletin, 21 februarie, 1895, pag. 283.MP 527.3

Comitetul misiunii externe a ratificat această hotărâre, notând că; “Terenurile puse la dispoziție de guvern vor fi cumpărate și nu primite ca cesiune”. Cu toate acestea, înainte ca măsura să fie implementată, pe 30 ianuarie 1895, Ellen White a scris, din Australia, un comunicat în care recomanda; “Primirea darurilor din partea necredincioșilor sau a păgânilor, cu respect față de proprietate”, “ceea ce ei vor să dea, noi trebuie să ne simțim privilegiați să primim”. În ziua următoare, ea a scris un articol, care a apare la paginile 200-203, în care arată că anumiți “bărbați de la conducere” adoptau “poziții extreme”. În lumina acestor două comunicate din partea lui Ellen White, hotărârea Sesiunii Conferinței Generale nu a fost implementată niciodată.MP 527.4

Pagina 200. Mișcări legate de plătirea impozitelor pentru sanatoriu și pentru Tabernacul: La Sesiunea Conferinței Generale din 1893 a fost adoptată următoarea măsură:MP 528.1

“Având în vedere concepția separării, care noi credem că trebuie să existe între biserică și stat, este nepotrivit ca biserica să primească din partea statului daruri în bani, favoruri, scutiri de impozite, pe temeiuri religioase; de aceea, am hotărât să respingem învățătura că biserica sau alte proprietăți ecleziastice trebuie să fie excluse de la plătirea taxelor și, în continuare, am hotărât că trebuie să ne folosim influența pentru a asigura abrogarea unei astfel de legislații care permite concesiile și excluderea de la impozite.” — The General Conference Bulletin, 5 martie, 1893, pag. 475.MP 528.2

Comunicatul lui Ellen White din 31 ianuarie 1895, care sfătuiește cu privire la această problemă, a fost acceptat de liderii bisericii ca o instrucțiune care trebuie să fie urmată în ceea ce privește plătirea de impozite pentru proprietățile scutite de impozite ale bisericii.MP 528.3

Pagina 212. Să nu fie toate adunate în Battle Creek: vezi “Prefața istorică”.MP 528.4

Pagina 266. Așezăminte rurale pentru sănătate: Această instituție, cel de-al doilea sanatoriu înființat de adventiștii de ziua a șaptea, a fost așezat în California de Nord, aproape de Sfânta Helena. Mai târziu, el a devenit cunoscut ca Sanatoriul Sfânta Helena, iar astăzi, ca Sanatoriul și Spitalul Sfânta Helena.MP 528.5

Pagina 280. Sistemul stăpânește sau nimicește: vezi “Prefața istorică”.MP 528.6

Pagina 291. Centralizare: La Sesiunile Conferinței Generale din 1889 și 1891 au fost luate măsuri pentru centralizarea intereselor bisericii în ceea ce privește publicațiile. Planul era de a centraliza nu numai interesele lucrării de publicații într-o singură organizație, cu sediul la Battle Creek, ci și lucrarea educațională și medicală desfășurată de adventiștii de ziua a șaptea. Vezi “Prefața istorică” pentru a înțelege contextul mișcărilor în această direcție.MP 529.1

Pagina 331. Controversa financiară actuală: Acest comunicat, adresat Sesiunii Conferinței Generale din 1897 și scris în decembrie 1896, este legat de campania prezidențială a lui William Jennings Bryan își făcea propagandă cu anumite strategii monetare pe care el și susținătorii lui le considerau a reprezenta o mare promisiune. Unii dintre adventiștii de ziua a șaptea s-au implicat în această problemă, în sfaturile ei, sora White a subliniat în mod repetat că lucrarea noastră era aceea de a proclama solia celui de-al treilea înger și că adventiștii de ziua a șaptea, ca un popor deosebit și aparte, nu trebuie să se implice în problemele politice.MP 529.2

Pagina 342. Atitudinea față de Mărturii: Afirmația că unii care erau considerați sfătuitori declaraseră că “ei nu vor primi Mărturiile date” scoate în evidență situația care exista la mijlocul anilor 1890, așa cum este ea descrisă în “Prefața istorică”. Cu toate acestea, la Sesiunea Conferinței Generale din 1901, mai mulți bărbați, care erau fermi în încrederea lor în Spiritul Profetic, au fost atrași în poziții de conducere.MP 529.3

În deschiderea sesiunii acelei Conferințe, după ce Ellen White chemase la o reorganizare a lucrării bisericii, A. G. Daniells, care fusese timp de mai mulți ani în Australia și care, la această conferință, avea să devină conducătorul oficial al bisericii, și-a prezentat în mod clar poziția, declarând: “Toți simțim că singura noastră siguranță stă în ascultare, urmându-L pe marele nostru Conducător.... Dacă umblăm în lumina pe care o avem și mergem cât de departe putem astăzi, Dumnezeu ne va da mai multă lumină; El ne va scoate din robie la o glorioasă libertate.” — General Conference Bulletin, 3 aprilie, 1901, 27..MP 529.4

Anumiți conducători din lucrarea instituțională au eșuat în a răspunde soliilor de rugăminți stăruitoare, de avertizare și de sfat, iar schimbările pe care au fost chemați să le facă nu au fost făcute.MP 530.1

Pagina 342. Președintele Conferinței Generale: În 1896, anul în care a fost scrisă solia adresată președinților de conferințe și sfătuitorilor, solie în care Ellen White a afirmat: “Nu este înțelept să alegi un om ca președinte al Conferinței Generale”, comitetul Conferinței Generale era alcătuit din: (1) un președinte, (2) un secretar prin corespondență și (3) un secretar care ține registrele și trezorier. În acest an, secretarul misiunii externe și secretarul pe probleme de educație erau și ei menționați ca membri ai comitetului Conferinței Generale, dar, în anul 1901, descoperim că membri ai comitetului sunt menționați doar președintele, secretarul și trezorierul. Contextul declarației făcute de Ellen White în 1896 arată clar că ea nu a vrut să spună, prin aceasta, că nu trebuie să fie un președinte al Conferinței Generale, ci, mai degrabă, așa cum se afirmă la pagina 343, că “președintele Conferinței Generale are nevoie de sfătuitori asemenea celor aleși de Dumnezeu pentru Moise”. Niciodată, în scrierile lui Ellen White, nici înainte de 1901 și nici după, ea nu a indicat că în planul organizatoric al bisericii nu trebuie să existe un președinte ales de delegați. În scrierile ei, publicate și nepublicate, există numeroase referiri la președintele Conferinței Generale, la responsabilitățile acestuia și la atitudinile pe care trebuie să le manifeste.MP 530.2

În anul 1902, Comitetul Conferinței Generale, care la Sesiunea din 1901 fusese împuternicit să se organizeze singur și să-și aleagă propriii membri, a înființat postul de vicepreședinte al Conferinței Generale și a ales un bărbat care să ocupe această slujbă. Începând din acel moment, poverile conducerii au fost așezate pe umerii mai multor oameni, nu doar ai unuia singur. Regulamentul Conferinței Generale prevede existența mai multor vicepreședinți generali și a câte unui vicepreședinte pentru fiecare diviziune a lumii, fiind, în total, treisprezece.MP 530.3

Pagina 349. Starea actuală a lucrurilor trebuie să se schimbe: vezi “Prefața istorică”, în legătură cu situațiile din Battle Creek la care se face referire aici.MP 530.4

Pagina 359. Conferința Generală ajunge să fie coruptă: vezi “Prefața istorică” pentru contextul acestei declarații și a altor declarații puternice care apar în acest capitol scris în 1895.MP 531.1

Pagina 366. Feluri de sclavie: vezi “Prefața istorică” în legătură cu situația de la Battle Creek de la mijlocul anilor 1890.MP 531.2

Pagina 373. Domnul este pe cale de a produce schimbări fundamentale în instituțiile care poartă Numele Sau: Așa cum este explicat în “Prefața istorică”, anumite instituții de la Battle Creek erau conduse de oameni care-și pierduseră consacrarea inimii. Avertizări după avertizări au fost trimise, chemând la o schimbare în strategiile care erau urmate. Unii dintre membrii comitetului au făcut anumite încercări de a aduce schimbări, dar acestea s-au dovedit zadarnice. Nici nu a existat un răspuns favorabil la apelul făcut de sora White eu ocazia Sesiunii Conferinței Generale din 1901. Aproape de sfârșitul anului, avertizări cât se poate de solemne au apărut într-o comunicare adresată administratorilor de la Review and Herald, care a fost citită comitetului în noiembrie 1901. Ellen White scria:MP 531.3

“Simt o teroare apăsându-mi sufletul, când văd la ce stare de lucruri a ajuns casa noastră de editură.” — Testimonies for the Church 8:91.MP 531.4

Pe aceeași pagină, ea afirmă: “Aproape că mi-a fost frică să deschid, revista Review, de teamă că voi vedea că Dumnezeu a curățit casa de editură prin foc.”MP 531.5

Treisprezece luni mai târziu, pe 30 decembrie 1902, casa de editură a fost distrusă prin foc. Cauza nu a fost stabilită niciodată, dar martorii oculari spun că întreaga clădire a părut să izbucnească în flăcări aproape simultan. Când a fost informată cu privire la dezastru, Ellen White a scris: “N-am fost surprinsă de aceste vești triste, deoarece, în vedeniile de noapte, am văzul un înger cu o sabie ca de foc întinsă peste Battle Creek.” — Testimonies for the Church 8:97.MP 531.6

Pagina 374. Sfatul unui om considerat a fi vocea lui Dumnezeu: Vezi “Prefața istorică” pentru a înțelege contextul situației existente la Battle Creek la mijlocul anilor 1890, când oamenii priveau la oameni, în loc să privească la Dumnezeu.MP 532.1

Pagina 397. Inima lucrării a fost slăbită printr-o administrare greșită: vezi “Prefața istorică” pentru a înțelege contextul situației descrise aici.MP 532.2

Pagina 398. Biciclete și alte lucruri nenecesare: vezi Note suplimentare pentru pagina 83.MP 532.3

Pagina 400. Nu întemeiați colonii: Avantajele de la Battle Creek îi atrăseseră pe mulți adventiști de ziua a șaptea în acest centru. În mai multe ocazii, Ellen White a sfătuit ca poporul nostru să se răspândească și să lase ca lumina lui să lumineze. Sfatul acesta a fost repetat cu consecvență de-a lungul anilor, avertizând împotriva înființării de colonii de către adventiștii de ziua a șaptea. În același timp, Ellen White i-a sfătuit pe cei care aveau să părăsească Battle Creek să se ferească de mutări pripite, (Vezi aceste sfaturi în Selected Messages 2:361-364.)MP 532.4

Pagina 401. Instituțiile pastorale: vezi Note suplimentare pentru pagina 160.MP 532.5

Pagina 427. În mijlocul nostru se săvârșesc nelegiuiri: Cuvintele lui Ellen White de la pagina 404 sunt importante. “Fiecare trebuie să-și aducă aminte că efortul special al lui Satana este îndreptat împotriva lucrării pastorale”. Din nefericire, unii au trădat încrederea care le-a fost acordată. Soliile solemne care se găsesc în acest capitol au slujit ca avertizare de-a lungul anilor. Regulile stricte în vigoare acum, care fac imposibil ca un pastor care a fost găsit cândva vinovat de încălcarea poruncii a șaptea să mai aibă vreodată acreditarea sfântă, au reprezentat un mijloc eficient în întâmpinarea situațiilor aduse aici înaintea conducătorilor bisericii de către Ellen White.MP 532.6

Pagina 460. Viziunea de la Salamanca: Vezi Schițe din viața mea, 309-318, pentru istoricul viziunii date la Salamanca și al prezentării instrucțiunilor date în această viziune.MP 533.1

Pagina 462. Referiri la unificare și coalizare: vezi “Prefața istorică” pentru prezentarea pașilor care au fost făcuți, începând cu 1889, pentru a centraliza lucrarea de publicații și alte interese ale bisericii.MP 533.2

Pagina 467. Prejudecățile și opiniile care au predominat la Minneapolis: vezi “Prefața istorică” pentru cadrul Conferinței de la Minneapolis, din 1888.MP 533.3

Pagina 468. Adevărata religie desconsiderată, combătută, ridiculizată și respinsă: Aici se face referire la atitudinea unora de a se opune importanței acordate soliei neprihănirii prin credință la și după Sesiunea Conferinței Generale din 1888. Vezi “Prefața istorică” pentru o declarație mai completă care arată că în timp ce unii au luat atitudinea descrisă aici, au existat și mulți care au primit solia și au dobândit o mare binecuvântare în experiența lor personală.MP 533.4

Pagina 469. American Sentinel: Această revistă, publicată săptămânal de Pacific Press era dedicată unor subiecte legate de libertatea religioasă. Ea a fost înainte-mergătoarea revistei Liberty.MP 533.5

Pagina 472. Capcanele lui Satana: așa cum este menționat în nota de subsol, capitolul acesta a fost publicat pentru prima dată în anul 1884, în The Spirit of Prophecy, vol. 4. Acest volum a fost scris pentru biserică. în timp ce făcea planul prezentării istoriei, pe care noi o cunoaștem acum ca seria “Conflictul veacurilor”, care, în general, putea să circule, Ellen White a ales să lase în afara formei extinse a Tragediei veacurilor, publicată în anul 1888, anumite porțiuni scrise în mod special pentru biserică. Ea a recunoscut că existau anumite lucruri care puteau fi spuse bisericii, dar care nu erau atât de potrivite pentru cei care nu erau membri ai bisericii.MP 533.6

Pagina 475. Cineva care va veni în spiritul și în puterea lui Ilie: aceste cuvinte au fost în mod greșit aplicate de către unii la o anumită persoană, individuală, care se credea că avea să se arate cu o solie profetică ulterior vieții și lucrării sorei White. Cele trei capitole cuprinse în acest articol intitulat “Let Heaven Guide” (Lăsați-vă conduși de Cer) reprezintă doar o mică parte din discuția purtată de Ellen White în Battle Creek, Michigan, în dimineața zilei de 29 ianuarie 1890. Când a fost publicată în Review and Herald din 18 februarie 1890, aceasta a purtat titlul “How to Meet a Controverted Foint of Doctrine” (Cum să întâmpini un punct de doctrină controversat). Alte fragmente extrase din acest articol și folosite pe larg în acest volum pot fi găsite la paginile 23, 104, 111, 119, 158, 278 și 386. Articolul a fost reprodus în întregime în Selectul Messages 1:406-416, în timp ce porțiunea care cuprinde extrasul intitulat “Let Heaven Guide” apare la paginile 412 și 413. Atunci când articolul este citit în întregime, devine evident că, în această declarație făcută unui grup din Battle Creek la doar puțin mai mult de un an de la Conferința de la Minneapolis, Ellen White vorbea despre propria lucrare. Unii deveniseră critici față de lucrarea sa. De observat că, în paragraful care îl precede pe cel care apare în acest volum la pagina 475, Ellen White afirmă:MP 534.1

Noi trebuie să ajungem până acolo încât orice deosebire să dispară. Dacă eu cred că am lumină, îmi voi face datoria prezentând-o. Dacă m-aș consulta cu alte persoane în legătura cu solia pe care Domnul vrea să o transmit poporului, ușa ar putea fi închisă, astfel încât lumina să nu poată ajunge la aceia la care a trimis-o Dumnezeu. Atunci când Isus a intrat călare în Ierusalim, toată mulțimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să-L laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: “Binecuvântat este împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer și slavă în locurile preaînalte!” Unii farisei, din norod, I-au zis lui Isus: “Învățătorule, ceartă-ți ucenicii!” Și El a răspuns: “Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19, 37-40).MP 534.2

Evreii au încercat să oprească proclamarea soliei care fusese prezisă în Cuvântul lui Dumnezeu.MP 535.1

Apoi, ea face din nou referire la propria experiență:MP 535.2

“Profeția trebuie să se împlinească. Domnul spune: Tată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată”. (Maleahi 4, 5.) Va fi cineva care va veni în spiritul și în puterea lui Ilie, dar, când va apărea, este posibil ca oamenii să-i spună: “Tu ești prea insistent, nu interpretezi corect Scripturile.” — Selected Messages 1:412;MP 535.3

Faptul că făcea referire la propria experiență reiese clar și din paragraful care urmează, în care declară:MP 535.4

“Eu voi spune adevărul, așa cum mi-l dă Dumnezeu....”MP 535.5