Prefață istorică

Așa cum am observat în prefața acestei a treia ediții, volumul Mărturii pentru pastori este alcătuit din materiale provenite din mai multe surse, în principal din articolele lui Ellen G. White, care au fost publicate în Review and Herald, precum și din broșurile care conțineau mărturiile adresate bisericii și conducătorilor din Battle Creck. Cea mai mare parte a conținutului a fost scrisa între anii 1890 și 1898, cu excepția câtorva materiale apărute înainte sau după această perioadă, selectate pentru a detalia anumite domenii de sfătuire. Secțiunea I, “Biserica lui Hristos”, ne oferă asigurarea grijii duioase cu care Dumnezeu își susține biserica și conține făgăduințele precise cu privire la triumful acesteia. Apoi urmează Avertizările și sfaturile adresate pastorilor și administratorilor.MP xv.1

În istoria adventiștilor de ziua a șaptea, decada anilor 1890, a fost o perioadă interesantă, dar și tulburătoare sub anumite aspecte. Pe parcursul a numai zece ani, biserica s-a dezvoltat, ajungând să depășească dublul numărului de membri. Lucrătorii au înaintat cu rapiditate în țări noi. Acasă și în străinătate s-au înființat instituții noi. Prevederile organizatorice inițiale, stabilite la prima Sesiune a Conferinței Generale din anul 1863, au fost depășite rapid. Instituțiile înființate cu mai mult timp în urmă s-au extins și au intrat într-o perioadă de popularitate atât în rândul adventiștilor de ziua a șaptea, cât și în rândul celor din afara bisericii. Această dezvoltare a bisericii a fost însoțită de multe pericole, de la liberalism, la consolidarea și centralizarea administrativă, Pe de altă parte, în experiența acestei perioade au existat și elemente care prevesteau cele ce aveau să se întâmple după Sesiunea Conferinței Generale din anul 1888, desfășurată la Minneapolis, Minnesota, unde anumite subiecte doctrinare au fost discutate îndelung și intens. Cu acea ocazie, o serie de oameni s-au declarat pentru sau împotriva uneia dintre taberele formate în jurul subiectelor dezbătute, deciziile lor fiind influențate și modelate nu numai de argumentele doctrinare, ci și de atitudinea față de sfaturile Spiritului Profeției. În anumite cazuri, luările de poziție nu au fost sănătoase. În cea mai mare parte a acestei perioade, Ellen White s-a aflat în Australia, trudind pentru consolidarea lucrării în acel teritoriu nou și coordonând înființarea unui colegiu și a unui sanatoriu pe continentul australian.MP xv.2

Volumul prezent poartă titlul de Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, iar scopul său principal nu este acela de a oferi instrucțiuni cu privire la modul în care trebuie să fie coordonată activitatea pastorală, așa cum este cel al cărții Slujitorii Evangheliei. Acest volum conține solii adresate pentru a-i mustra, a-i avertiza și a-i sfătui pe pastorii bisericii, acordând o atenție specială pericolelor la care sunt expuși cei aflați în poziții de răspundere. Unele mustrări sunt aspre, dar alături de ele este exprimată asigurarea că Dumnezeu, în dorința de a corecta, “rănește numai pentru a vindeca, nu pentru a provoca moartea”. — Testimonies to Ministers and Gospel Workers, 23.MP xvi.1

Mustrările și sfaturile adresate pastorilor și îndeosebi administratorilor nu au fost publicate inițial de Ellen G. White, ci de președintele Conferinței Generale, iar mai târziu de Comitetul Conferinței Generale. Cele mai multe au fost solii adresate direct președintelui Conferinței Generale, O. A. Olsen, și asociaților lui în lucrarea administrativă din Battle Creek. Totuși președintele și comitetul său au decis să le tipărească, astfel încât colaboratorii lor, pastori și administratori, să poată beneficia atât de mustrările care evidențiau greșelile, cât și de sfaturile și încurajările care se aflau în acele solii.MP xvi.2

Evenimentele istorice semnificative

Pe măsură ce revedem anumite situații care definesc contextul istoric al soliilor din anii 1890, descoperim unele date-cheie, care ne fac în stare să înțelegem mai bine aceste mesaje. Să răsfoim înapoi filele istoriei și să observăm câteva dintre evenimentele importante.MP xvii.1

Încă de la început, adventiștii care respectau Sabatul au fost caracterizați de dorința arzătoare de a înțelege și de a împlini voia lui Dumnezeu. În timpul experienței lor de la jumătatea anilor 1840 legate de venirea Domnului, ei au văzut că bisericile protestante cu tradiție, ale căror dogme fuseseră deja definite și puternic înrădăcinate, întorseseră spatele marilor adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu. Mulți dintre adventiști au fost excluși din acele biserici, din cauza speranței lor cu privire la revenirea lui Hristos, speranță care izvora chiar din Scripturi. Ei au văzut că foștii lor frați deveneau niște împotrivitori activi ai celor ce susțineau și prezentau adevărurile Bibliei. Acest fapt i-a determinat să se teamă de formalism și de organizația bisericească. Totuși, pe măsura ce a început să se deschidă calea pentru lucrarea de vestire a soliei îngerului al treilea, nevoia de a avea o organizație a ajuns tot mai mare. Prin urmare, în ianuarie 1850, lui Ellen White i s-a descoperit că adventiștii care respectau Sabatul trebuie să instituie ordinea în activitatea lor, deoarece “în cer, totul se desfășura într-o ordine desăvârșită”. — Manuscript 11, 1850.MP xvii.2

Eforturile serioase de a institui o organizație bisericească s-au extins de-a lungul întregii decade a anilor 1850. Această perioadă a culminat prin alegerea numelui de “adventiști de ziua a șaptea”, în anul 1860, iar în anul 1861 s-au făcut planurile pentru organizarea bisericilor și a conferințelor locale. Apoi, în anul 1863, conferințele locale au fost asociate într-o Conferință Generală. Încă de la început, s-a exercitat o mare precauție pentru a se evita formularea de dogme, deoarece era evident că biserica nu poate avea în același timp și un crez doctrinar, definitiv stabilit, și libertatea de a urma călăuzirea lui Dumnezeu, care se descoperea treptat, prin studiul Bibliei și prin descoperirile Spiritului Profeției. La paginile 24-32 se află o declarație excelentă, care evidențiază intervenția lui Dumnezeu în instituirea ordinii bisericești.MP xvii.3

La data organizării Conferinței Generale, în anul 1863, a fost ales un Comitet al Conferinței Generale, format din trei persoane. Preocupările principale ale bisericii erau conferințele locale și casa de editură de la Battle Creek, Michigan. În domeniul evanghelizării, pastorii adventiști de ziua a șaptea au avut un succes tot mai mare. Activitatea lor consta, în primul rând, în predicarea adevărurilor distinctive ale Evangheliei, incluzând Sabatul, starea omului în moarte, cea de a doua venire a lui Hristos, Sanctuarul. Mulți oameni erau atrași de dezbaterile cu privire la Legea lui Dumnezeu și de alte adevăruri biblice vitale. Pe nesimțite, mulți dintre cei angajați în aceste dezbateri ajunseseră încrezători în ei înșiși, fapt ce a condus la dezvoltarea unui spirit de siguranță, independență și combativitate. Cu timpul, acest spirit a adus roade nesănătoase.MP xviii.1

Dezvoltarea instituțională

Organizarea Conferinței Generale a fost urmată de o dezvoltare instituțională rapidă. În viziunea primită de Ellen White, în decembrie 1865, s-a descoperit necesitatea unei instituții medicale, iar ca răspuns, în septembrie 1866, conducătorii bisericii au înființat un mic centru de sănătate la Battle Creek. La mai puțin de un deceniu după aceea, Ellen White a scris o solie în care vorbea despre nevoia unei școli. În anul 1874, a fost construit colegiul din Battle Creek, care a atras un număr tot mai mare de adventiști în acest centru al bisericii aflat în continuă creștere. Pentru a se ocupa de interesele administrativ-finaciare ale acestor instituții, au fost solicitate persoane specializate. Iar, pe măsură ce activitățile financiare se extindeau, devenind tot mai prospere, unele dintre aceste persoane au început să se încreadă mai mult în cunoștințele lor în domeniul afacerilor, decât în soliile călăuzitoare venite din partea Iui Dumnezeu. Pentru aceste persoane, afacerile erau afaceri.MP xviii.2

Înainte de încheierea unui deceniu, biserica se confrunta deja cu o luptă între interesele unui program educațional întemeiat pe principiile Spiritului Profeției și interesele programului educațional al unor oameni formați în spiritul strategiilor și metodelor lumești.MP xix.1

Pionierii Bisericii Adventiste de Ziua a șaptea au fost în mare parte autodidacți. Ei erau niște oameni consacrați, înțelepți și talentați. Pentru a constata acest fapt, este suficient să citim scrierile lor. Dar, conștienți de limitele pregătirii lor școlare, ei înclinau să se simtă foarte umili. La începutul anilor 1880, când în rândul lor a intrat un profesor cu diplomă, nu este surprinzător că el avea să fie avansat repede într-o poziție de conducere în lucrarea de educație. Ajuns rapid într-o poziție de mare răspundere, deși cunoștea doar puțin în domeniul doctrinelor și al istoriei adventiștilor de ziua a șaptea, el s-a dovedit a fi nepregătit pentru responsabilitățile care i-au fost încredințate.MP xix.2

Situația a devenit dureros de gravă, iar conducătorii și laicii din Battle Creek s-au împărțit în tabere. Unii erau atrași de influența acestui profesor cu diplomă, în timp ce alții se străduiau să rămână de partea principiilor evidențiate în sfaturile Spiritului Profeției. Rezultatul a fost dezastruos atât pentru colegiu, cât și pentru cei implicați în dispută. Colegiul de la Battle Creek a fost închis timp de aproape un an. Declarațiile și luările de poziție au lăsat urme în experiența multora dintre conducătorii și membrii bisericii,MP xix.3

Aceasta a fost perioada în care au fost publicate articolele cuprinse în Mărturii pentru comunitate, volumul 5, paginile 9-98, mai întâi sub forma unei broșuri, intitulate Mărturii pentru Biserica Battle Creek. Broșura includea nu numai acele articolele publicate deja în volumul 5, ci și referințe particulare, cu privire la persoane și situații existente în Battle Creek. Este suficient să citim titlurile capitolelor și vom simți atmosfera acelor timpuri. Cel de-al doilea capitol, “Colegiul nostru”, conține subcapitolele: “Biblia ca manual de studiu”, “Scopul colegiului”, “Profesorii din colegiu”. Următoarele capitole sunt intitulate: “Educația părintească”, “O mărturie importantă”, “Mărturiile ignorate”, “Lucrătorii colegiului nostru”, “Condamnarea geloziei și a criticii”.MP xx.1

Acele zile au fost dificile, iar în anul următor, când a mers la Sesiunea Conferinței Generale din anul 1883, Ellen White a fost călăuzită de Dumnezeu să le vorbească pastorilor adventiști de ziua a șaptea în fiecare dimineață, prezentându-le sfaturi cu un caracter practic. În mod semnificativ, una dintre aceste predici a fost dedicată subiectului “Hristos, neprihănirea noastră” (vezi Selected Messages, vol. 1:350-354). Aceste circumstanțe istorice alcătuiesc o parte din contextul în care au fost adresate soliile lui Ellen G. White, care se află în volumul prezent.MP xx.2

Perioada de progres remarcabil din anii 1880

Deși biserica îl trimisese pe J. N. Andrews în Europa încă din anul 1874, fiind în același timp preocupată de înființarea colegiului, perioada misiunilor importante în vederea progresului și dezvoltării instituționale nu a început până în deceniul 1880-1890. În anul 1882 au început să funcționeze două colegii noi, unul în Healdsburg, California, iar celălalt în South Lancaster, Massachusetts. În anul 1885, a început activitatea publicistică în Elveția, fiind construită noua Casă Centrală de Editură din Basel. În același an, au fost trimiși lucrători în Australia, iar în scurt timp, a fost înființată Compania de Publicații Echo din Melbourne. În anii 1885-1887, prezența lui Ellen White în Europa a încurajat și a consolidat activitatea bisericii în țările vizitate de ea.MP xx.3

Când parcurgem evenimentele istorice cruciale în dezvoltarea bisericii, ajungem din ce în ce mai conștienți de realitatea conflictului dintre puterile neprihănirii și puterile răului. Biserica nou-înființată era biserica rămășiței din profeție, care vestea solia lui Dumnezeu pentru acele timpuri. Marele vrăjmaș a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a împiedica această lucrare.MP xxi.1

Contextul istoric premergător Conferinței de la Minneapolis din anul 1888

Una dintre cele mai eficiente inițiative ale vrăjmașului a fost aceea de a-i face pe oamenii de valoare să adopte anumite poziții care, în cele din urmă, s-au dovedit a fi niște piedici în calea lucrării pe care o iubeau. Acest fapt a putut fi observat în spiritul care a pus stăpânire pe inima celor implicați în dezbaterile și controversele doctrinare, în experiența oamenilor de afaceri care se ocupau de activitatea bisericii, în experiența misionarilor care au plecat în țări noi și care, din cauza unor concepții înguste cu privire la lucrare, înaintau cu greu pe calea pe care Dumnezeu ar fi dorit să o urmeze în tendința manifestată de unii de a depinde de călăuzirea conducătorilor de la Battle Creek, atât cu privire la deciziile minore, cât și cu privire la lucrare în ansamblul ei, în modul în care conducătorii de la Battle Creek, împovărați din greu cu răspunderile activității instituționale, încercau să ofere directive detaliate pentru lucrarea desfășurată în țările îndepărtate, despre care știau foarte puțin.MP xxi.2

La sfârșitul anului 1887, Biserica Adventistă de Ziua a șaptea număra 25.841 de membri aflați în întreaga lume, având douăzeci și șase de conferințe locale, o misiune și patru conferințe locale în America de Nord și șase misiuni în țările de dincolo de ocean. Comitetul Conferinței Generale era constituit din șapte persoane, fiind extins cu mare precauție în anul 1882, de la trei la cinci membri, iar în anul 1886, de la cinci la șapte membri. Pentru coordonarea activităților oficiale și financiare ale bisericii a fost înființată, cu un caracter juridic, Asociația Conferinței Generale, condusă de un comitet format din cinci persoane. Diferitele ramuri ale lucrării au devenit instituții relativ autonome, cum ar fi Asociația Internațională a școlii de Sabat, Asociația pentru Sănătate și Temperanță și Asociația Internațională pentru Literatură și Misionarism. Așa cum s-a subliniat anterior, de la mijlocul anului 1885 și până în anul 1887, Ellen White a fost plecată, timp de doi ani, în Europa. Acum, se întorsese în Statele Unite, locuind în casa ei din Healdsburg, California. În Statele Unite funcționau două case de editură: Review and Herald, în Battle Creek, Michigan, și Pacific Press, în Oakland, California. Fiecare dintre aceste case de editură desfășura o activitate comercială considerabilă pentru a-și întreține echipamentul și personalul angajat permanent, suplinind în acest fel nevoia de literatură a bisericii. În cadrul fiecăreia dintre cele două case de editură, era publicat câte un jurnal principal: Review and Herald, în Battle Creek, și Signs of Times, în Oakland.MP xxi.3

Cu aproximativ un an sau doi înainte de anul 1888, în articolele publicate în aceste jurnale au început să apară unele deosebiri de opinie cu privire la Legea din Epistola către Galateni. În fiecare caz, editorii jurnalelor se întreceau în expunerea pozițiilor lor opuse. Pe când era încă în Elveția, Ellen White le-a scris editorilor de la Signs of Times, sfătuindu-i să nu publice articole ce conțineau păreri contradictorii. Această solie poate fi găsită în Counsels to Writers and Editors, 75-82.MP xxii.1

Conferința Generală din anul 1888

Conferința Generală din anul 1888 a fost convocată la Minneapolis, Minnesota, în perioada 17 octombrie 4 noiembrie. Aceasta a fost precedată de un seminar biblic de o săptămână, în care au avut loc dezbateri cu privire la huni și alemani, ridicându-se întrebarea care dintre ei trebuie să constituie una dintre cele zece împărății din Daniel, capitolele 2 și 7, și Apocalipsa, capitolul 13. Uriah Smith, editor al revistei Review and Herald, adoptase o anumită poziție, iar A. T. Jones, editor la Signs of Times, adoptase o altă poziție. E. J. Waggoner, de asemenea de la Pacific Press, a condus o serie de studii cu privire la ispășire și Legea lui Dumnezeu, iar fratele Jones a prezentat subiectul neprihănirii prin credință. Aceste dezbateri au continuat și în timpul sesiunii propriu-zise, iar ocazional au avut loc dispute aprige. Unii dintre pastori veniseră la sesiunea Conferinței Generale în scopul de a discuta anumite probleme practice, nu pentru a studia adevărul. Ellen White era acolo și a apelat la toți cei prezenți să abordeze aceste subiecte cu inima și cu mintea deschise. Ea a îndemnat la un studiu atent și cu rugăciune al subiectelor aflate în dezbatere.MP xxiii.1

Treptat, subiectele au ajuns să fie identificate cu anumite persoane. Solia neprihănirii prin credință a pătruns în inima multora, determinând un răspuns sincer, care a condus la o experiență biruitoare în viața creștină. Totuși alții s-au asociat cu câțiva conducători conservatori și precauți de la Battle Creek, care considerau că unele dintre învățăturile prezentate conțin idei periculoase. Când Conferința a ajuns aproape de încheiere, acești oameni nu au reușit să primească binecuvântarea pe care Dumnezeu o pregătise pentru ei.MP xxiii.2

Cu excepția cuvântărilor lui Ellen White, nu există niciun raport al celor discutate la acea conferință, deoarece în vremea aceea nu era obiceiul de a publica prezentările din cadrul Conferinței Generale. Deși a fost publicat un Buletin al Conferinței Generale, acesta a fost o simplă foaie cu știri despre evenimentele legate de conferință și o expunere a adunărilor elective. Referitor la subiectele biblice discutate nu s-a luat nicio decizie.MP xxiii.3

La aceea întrunire, fratele O. A. Olsen a fost ales președinte al Conferinței Generale, dar el s-a aflat în Europa pe toată durata Conferinței. În 27 noiembrie 1888, William C. White, membru al comitetului Conferinței Generale, i-a scris fratelui Olsen, relatându-i că “la încheierea sesiunii, delegații au plecat cu păreri foarte diferite. Mulți au considerat că a fost una dintre cele mai valoroase sesiuni la care au participat vreodată, iar alții că a fost cea mai nefericită sesiune care s-a ținut vreodată.”MP xxiv.1

Atitudini diferite cu privire la neprihănirea prin credință

În următorii doi ani, Ellen White a fost implicată mult în activitatea din diferite teritorii, străduindu-se să conducă bisericile și conferințele la o mai adâncă și deplină înțelegere a importantei solii a neprihănirii prin credință. Ea a declarat despre acest adevăr biblic că deși “era nou pentru multe minți”, în realitate, constituia “un adevăr vechi, prezentat într-o nouă înfățișare”. — Ellen G. White, The Review and Herald, July 23, 1889, retipărit în Selected Messages, 1:355.MP xxiv.2

În timpul următoarei sesiuni a Conferinței Generale, desfășurată la Battle Creek, în perioada 18 octombrie-5 noiembrie 1889, Ellen White a putut să declare; “La această adunare nu se repetă spiritul care a existat la Minneapolis. Toți conlucrează în armonie. Numărul delegaților este mare. Întrunirea noastră de la ora cinci dimineața se bucură de o bună participare, iar adunările sunt bune. Toate mărturiile pe care le-am ascultat au un caracter nobil. Delegații spun că anul care a trecut a fost cel mai bun din viața lor. Lumina care strălucește din Cuvântul lui Dumnezeu — îndreptățirea prin credință, Hristos, Neprihănirea noastră — este înțeleasă distinct și clar. Experiențele au fost foarte interesante.MP xxiv.3

Am participat la toate întrunirile, cu excepția a două adunări de dimineață. La ora opt, fratele Jones vorbește despre subiectul îndreptățirii prin credință și se manifestă un mare interes. Are loc o creștere a credinței și a cunoașterii Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos”. — Ellen G. White, Manuscript 10, 1889, publicat în Selected Messages, 1:361.MP xxv.1

Din nefericire, câțiva dintre conducătorii noștri din cadrul Conferinței Generale și al instituțiilor de la Battle Creek s-au unit de partea opusă și au format un front puternic de împotrivire, chiar în inima lucrării bisericii. Dar, în anii ulteriori, mulți dintre cei care se asociaseră acestei partide și-au înțeles greșelile și au făcut mărturisiri mișcătoare. Totuși au fost unii care s-au împotrivit cu încăpățânare, începând cu anul 1890, câțiva dintre aceștia, care activau în domeniul administrației financiare a bisericii și a instituțiilor noastre, și-au făcut simțită influența. Ei sunt cei despre care Ellen White scria, în anul 1895, următoarele cuvinte, redate la pagina 363: “Subiectul neprihănirii prin credința în Hristos a fost ignorat de unii, deoarece este contrar spiritului lor și întregii lor experiențe de viață”.MP xxv.2

În acest volum, începând cu pagina 76, se află referiri frecvente la Minneapolis și la evenimentele ulterioare, precum și la experiența unora care au fost implicați.MP xxv.3

La sesiunea din anul 1888, Comitetul Conferinței Generale a fost schimbat substanțial. O. A. Olsen a fost chemat din Europa pentru a prelua președinția Conferinței Generale, înlocuindu-l pe George I. Butler. Fratele Butler era bolnav și, deși nu fusese prezent la Sesiunea Conferinței de la Minneapolis, s-a alăturat celor aflați de partea negativă a acelei dezbateri. După aceea, el a ieșit la pensie și a îngrijit, timp de zece ani sau mai mult, de soția sa invalidă, apoi a revenit în activitate, ocupând poziții de răspundere în cadrul bisericii.MP xxv.4

Fratele Olsen, un bărbat care simpatizase pe deplin adevărul neprihănirii prin credință și fusese dintotdeauna loial sfaturilor Spiritului Profeției, a descoperit că îi era greu să rezolve anumite probleme existente la Battle Creek. Cele mai dificile au fost problemele legate de dezvoltarea rapidă a instituțiilor și de extinderea activității din Battle Creek, în detrimentul lucrării din alte părți.MP xxvi.1

Centralizarea administrativă și problemele asociate

La Sesiunea Conferinței Generale din anul 1889, a fost acordată o atenție considerabilă problemelor apărute în urma activității celor două mari case de editură, cea din Battle Creek și cealaltă, de pe Coasta Pacificului. A fost numit un comitet alcătuit din douăzeci și unu de persoane, care să studieze centralizarea activității publicistice a bisericii. Decizia cerea, de asemenea, considerarea înființării unei alte organizații similare, “în vederea exercitării drepturilor de proprietate și a controlului asupra tuturor instituțiilor de educație, aducându-le în felul acesta sub conducerea unui administrații unice. De asemenea, înființarea unei alte organizații care să exercite controlul asupra tuturor instituțiilor de sănătate.” — The General Conference Bulletin, 6 noiembrie, 1889, 149. Comitetul numit a venit cu raportul său la sesiunea din anul 1891. Propunerea înaintată a fost aceea ca Asociația Conferinței Generale, în calitate de corporație înființată pentru a reprezenta interesele juridice ale bisericii, să preia toate acțiunile financiare ale activităților de publicare și să administreze casele de editură de la sediul central al Conferinței Generale. Era de înțeles faptul că, în condițiile în care acestei asociații juridice îi erau încredințate niște răspunderi atât de vaste, numărul membrilor ei trebuia să fie extins la douăzeci și unu. Conferința a adoptat aceste propuneri.MP xxvi.2

Rapoartele ulterioare arată că au fost luate măsuri și pentru centralizarea activităților bisericii din afara Statelor Unite, care fuseseră administrate de diferite comitete, și pentru a le așeza sub controlul Asociației Conferinței Generale, prin comitetul ei de douăzeci și unu de membri.MP xxvii.1

Conducătorii principali ai Comitetului Conferinței Generale erau, în același timp, și conducători ai Asociației Conferinței Generale. Cu toate acestea, în afară de membrii celor două comitete, care de obicei erau răspândiți în întreaga lume, activitățile administrative de rutină ajungeau, în cea mai mare parte, în sarcina câtorva oameni de la Battle Creek, dintre care unii erau, în același timp, serios implicați în coordonarea instituțiilor locale.MP xxvii.2

Deși nu au avut loc toate schimbările intenționate prin decizia care cerea centralizarea, totuși măsurile aplicate au fost suficiente pentru a declanșa o serie de acțiuni pregătitoare și pentru a încărca Asociația Conferinței Generale cu obligațiile financiare ale caselor de editură, ale societăților pentru tratate, ale instituțiilor de învățământ și ale sanatoriilor din toată lumea. Deoarece Comitetul Executiv se întrunea doar rareori, deciziile de rutină, care influențau interesele bisericii de pretutindeni în lume, au ajuns în mod inevitabil să fie luate de o mână de oameni din Battle Creek — adesea, nu mai mulți de patru, cinci sau șase. Ellen White a trimis solii de protest atât cu privire la acțiunile de centralizare administrativă, cât și cu privire la alte acțiuni care nu purtau acreditarea lui Dumnezeu. (Vezi Schițe din viața mea, pag. 319-330 [versiunea engleză — n. tr.], capitolul “Pericolele adoptării strategiilor lumești în lucrarea lui Dumnezeu”.) Situația din Battle Creek, unde se aflau atât instituțiile, cât și Conferința Generală, pare să fie foarte bine rezumată în articolul “Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”, scris în septembrie 1895 și redat la paginile 359-364, în volumul prezent. Cititorului i se recomandă să parcurgă acest articol cu atenție.MP xxvii.3

Mesajele adresate de Ellen White fratelui Olsen, președintele Conferinței Generale și al Asociației Conferinței Generale, conțineau multe solii de mustrare pentru cei care intenționau să preia responsabilitatea luării unor decizii atât de strâns legate de lucrarea bisericii din întreaga lume. Multe dintre instrucțiunile date fratelui Olsen pot fi găsite în Testimonies to Ministers. Așa cum s-a menționat mai înainte, fratele Olsen a tipărit aceste solii, pentru ca instrucțiunile și avertizările să le poată fi trimise și altora.MP xxviii.1

Problemele cu implicații vaste ale casei de editură

Din nefericire, măsurile de urgență luate în primii ani în cadrul lucrării de publicații, care au determinat casele de editură să se ocupe cu activități comerciale, au făcut ca aceste instituții să fie implicate serios în simple afaceri cu tipărituri. Astfel, uneori s-a ajuns la o situație în care 70 de procente din materiale erau tipărite în scop comercial și numai 30 de procente pentru biserică. Responsabilii cu interesele financiare ale caselor de editură și-au imaginat că lucrarea lor este aceea de a produce tipărituri, fapt care i-a făcut să accepte, în vederea publicării, manuscrise care nu ar fi trebuit să apară niciodată în tipografiile bisericii. (Vezi Testimonies for the Church 7:161-168 [versiunea engleză — n, tr.], capitolul “Activitatea comercială”, și în Selected Messages 2:350, 351, capitolul “Pericolele hipnozei”.)MP xxviii.2

În același timp, câțiva oameni aflați în poziții de răspundere în lucrarea de publicații s-au abătut de la principiile fundamentale care guvernaseră instituțiile noastre cu privire la retribuirea personalului. Se credea că starea de prosperitate a lucrării se datora talentelor și abilităților deosebite ale celor care activau în domeniul administrativ, prin urmare, aceste persoane se cuvenea să fie favorizate prin acordarea de salarii deosebite, corespunzătoare poziției lor în administrație. Ca rezultat, anumiți oameni aflați în poziții-cheie primeau o remunerație dublă față de remunerația unui muncitor calificat.MP xxviii.3

Același spirit a determinat administrația casei de editură de la Battle Creek să facă tot ce îi era posibil pentru a câștiga controlul asupra producțiilor literare pe care le tipărea. Acest fapt a condus la reducerea drepturilor de autor, care le reveneau autorilor cărților publicate. Ca urmare, venitul casei de editură a fost sporit, iar argumentul era că aceia care îndeplineau funcții administrative se aflau într-o poziție mai bună decât autorii cărților, atât pentru a înțelege nevoile cauzei, cât și pentru a ști cum să folosească profitul obținut din vânzarea literaturii. Ei considerau că este posibil ca autorii să nu fie capabili să administreze în mod corect drepturile ce le revin. Ellen White le-a adresat celor aflați în administrație mai multe solii care subliniau că motivația unor asemenea planuri este bazată pe egoism. Sfaturile scrise în domeniul acesta se află în Testimonies for the Church 7:176-180. [versiunea engleză — n. tr.].MP xxix.1

Publicarea mărturiilor de către președintele Conferinței Generale

Influența metodelor egoiste și profitoare și exercitarea unei autorități despotice, așa cum o denumea Ellen White, era contagioasă. în speranța că se va putea opune efectelor rele ale unei asemenea influențe, fratele Olsen, președintele Conferinței Generale, a pus la dispoziția pastorilor bisericii multe dintre soliile ce conțineau sfaturile adresate lui și altor conducători din Battle Creek în această perioadă critică. Soliile, publicate în formă de broșuri, le-au fost trimise ca instrucțiuni speciale pastorilor și lucrătorilor. Aceste broșuri erau prefațate adesea de câte o declarație serioasă, semnată de președinte sau de Comitetul Conferinței Generale. În introducerea celei de a doua dintre broșuri, scrisă prin anul 1892, fratele Olsen declară:MP xxix.2

“Considerăm că este datoria noastră să vă trimitem din nou câteva selecții din scrierile recente primite de la sora Ellen White, care încă nu au fost tipărite și, de asemenea, să vă atragem atenția asupra câtorva extrase foarte importante, dintre cele care au fost deja tipărite. Facem acest lucru pentru a vă împrospăta cunoștințele cu privire la adevăruri vrednice de cea mai atentă considerație....MP xxx.1

În ultimii trei ani, Duhul lui Dumnezeu le-a vorbit în mod special pastorilor noștri și poporului, îndemnându-i să arunce haina învechită a neprihănirii personale și să caute neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credința în Isus Hristos. Dar, oh, cât de înceți și ezitanți am fost noi.... Mărturia și avertizările serioase ale Duhului lui Dumnezeu nu au beneficiat de răspunsul inimii noastre, așa cum a intenționat Dumnezeu. În anumite situații, am ajuns până acolo, încât ne-am considerat îndreptățiți să criticăm mărturia și avertizările trimise de Dumnezeu pentru binele nostru. Aceasta este o problemă serioasă. și cu ce rezultat? Răceala inimii și pustiirea sufletului, care sunt cu adevărat alarmante.MP xxx.2

Nu este timpul să lansăm un semnal de alarmă? Nu este timpul ca fiecare dintre noi să ia cu sine aceste lucruri acasă și să se întrebe personal: Nu cumva eu sunt acela?...MP xxx.3

În mărturia următoare, pericolele care ne pândesc sunt indicate încă o dată, într-o modalitate pe care nu o putem confunda sau înțelege greșit. Întrebarea este: Vom asculta noi de sfatul lui Dumnezeu și îl vom căuta cu toată inima sau vom neglija aceste avertizări și le vom trata cu indiferență, așa cum am procedat de multe ori în trecut? Dumnezeu este serios față de noi, iar noi nu trebuie să-i răspundem cu întârziere.”MP xxx.4

În 22 noiembrie 1896, fratele Olsen a scris următoarele cuvinte introductive pentru cel de-al șaselea dintre articolele oferite pastorilor:MP xxxi.1

“De-a lungul ultimelor luni, am primit din partea sorei Ellen White o serie de solii care conțin învățături dintre cele mai valoroase, atât pentru mine personal, cât și pentru toți lucrătorii noștri. Deoarece știu că toți cei angajați în vestirea adevărului prezent ar putea beneficia de aceste învățături și ar putea fi ajutați în activitatea lor, le-am tipărit pentru ei, sub forma unei broșuri. Nu mai este nevoie să vă adresez rugămintea să le studiați cu atenție și cu rugăciune, pentru că știu că veți proceda astfel.”MP xxxi.2

Scrierea unor asemenea solii tulburătoare de mustrare nu a fost o lucrare ușoară pentru Ellen White. Pe de altă parte, nici pentru cititori nu a fost prea ușor să accepte aplicarea soliilor în experiența personală pentru a întreprinde corecturile care le erau solicitate. În anii 1890, președintele Conferinței Generale și Comitetul Conferinței Generale au publicat soliile lui Ellen White sub formă de broșuri, pentru ca toți pastorii să poată fi avertizați. Apoi, materialele au fost publicate din nou, în anul 1923, în volumul intitulat Testimonies to Ministers, pentru a fi în permanență la dispoziția pastorilor și administratorilor adventiști de ziua a șaptea, amintindu-le de pericolele care ar putea prejudicia în mod serios interesele lucrării lui Dumnezeu.MP xxxi.3

În mustrările adresate, Ellen White nu s-a referit la toți pastorii și administratorii. “Îmi tresaltă inima de bucurie”, scria ea, “datorită tuturor celor care lucrează cu umilință, îl iubesc pe Dumnezeu și se tem de El. Ei au o putere cu mult mai valoroasă decât cunoașterea intelectuală sau elocvența” (pag. 161). Pe parcursul articolelor, ea face referire, din loc în loc, la “unii” care au urmat o cale greșită, “unii” care au tratat cu indiferență soliile trimise de Dumnezeu.MP xxxi.4

Sfaturile care avertizează împotriva exercitării unei “autorități despotice”, sau acelea în care omul este îndemnat să nu aștepte călăuzirea semenilor în fiecare detaliu al lucrării sunt echilibrate cu atenție de alte sfaturi, cu privire la spiritul de independență în activitate, așa cum se poate vedea în paginile 314-316. Iar în paginile 327, 328, este adresat îndemnul ca președinții să fie susținuți și tratați cu încredere.MP xxxi.5

Acestea sunt datele care descriu contextul istoric al anilor 1890, în care au fost scrise soliile redate în Testimonies to Ministers. Ele expun o situație care se înrăutățea lună de lună și an de an, în timp ce Biserica Adventistă de Ziua a șaptea înainta serios în lucrarea de evanghelizare, în dezvoltare instituțională și programe misionare, pe măsură ce se apropia de sfârșitul secolului.MP xxxii.1

Conferința Generală din anul 1901

Tocmai revenită în Statele Unite după nouă ani de ședere în Australia, Ellen White a fost invitată să participe la Sesiunea Conferinței Generale din anul 1901, desfășurată la Battle Creek. Aceasta era prima sesiune la care participa după o perioadă de zece ani. Președintele Conferinței Generale, G. A. Irwin, a rostit alocuțiunea de deschidere. Apoi, Ellen White a pășit în fața adunării, cu dorința de a vorbi. Ea s-a adresat cu seriozitate participanților, evidențiind modul în care lucrarea lui Dumnezeu fusese prejudiciată de faptul că un număr mic de conducători din Battle Creck au purtat responsabilități care depășeau capacitatea lor de administrare. Apoi, ea a declarat că aceste persoane și biserica în sine au avut de suferit pentru că lucrătorii fuseseră îndemnați să aștepte din partea lor o îndrumare detaliată cu privire la toate aspectele lucrării. Ea a menționat că unii dintre cei aflați în poziții de răspundere și-au pierdut spiritul de consacrare, care era atât de important pentru misiunea lor. Cu ocazia acelei întrunirii, Ellen White a rostit cu glas tare: “Dorim acum o reorganizare. Vrem să punem o temelie nouă și să clădim pe un nou principiu.” — The General Conference Bulletin, 3 aprilie, 1901.MP xxxii.2

Cele întâmplate în următoarele trei săptămâni constituie o istorie cutremurătoare. Solia a fost ascultată. Frații au început să lucreze cu mare atenție. S-au înființat Uniunile de Conferințe, care asociau mai multe conferințe locale în unități mai restrânse, oferind posibilitatea preluării răspunderilor de către oameni aflați mai aproape de locul de desfășurare al activităților. S-au luat măsuri pentru ca diferitele asociații care reprezentau domeniile de activitate ale bisericii, cum ar fi școala de Sabat, lucrarea misionară în cămin să devină departamente ale Conferinței Generale. Comitetul Conferinței Generale, constituit până atunci din treisprezece persoane, a fost extins la douăzeci și cinci de persoane. În anul 1903, acest comitet a fost extins și mai mult, incluzându-i pe cei implicați în conducerea departamentelor nou organizate în cadrul Conferinței Generale, în câțiva ani, responsabilitățile care, înainte de Conferința Generală din anul 1901, fuseseră purtate de o mână de oameni, au ajuns să fie preluate de un număr de cinci sute de persoane.MP xxxiii.1

Această reorganizare a creat posibilitatea ca deciziile cu privire la desfășurarea lucrării din diferitele zone să fie luate de persoanele aflate la fața locului. Temelia așezată atunci a fost atât de solidă, încât mai târziu, când dezvoltarea bisericii a ajuns într-o nouă etapă, au putut fi înființate diviziunile Conferinței Generale, fără întâmpinarea niciunei opoziții notabile. În virtutea acestui plan, zonele mai extinse ale lucrării au fost asociate într-o structură organizatorică în care erau reunite mai multe uniuni de conferințe într-o diviziune.MP xxxiii.2

Pedepsele lui Dumnezeu asupra instituțiilor din Battle Creek

Din nefericire, nu au fost ascultate chiar toate sfaturile adresate de Ellen White la Conferința Generală din anul 1901, Două dintre instituțiile aflate în Battle Creek nu au făcut schimbările recomandate, în mai puțin de douăsprezece luni, în noaptea de 18 februarie 1902, sanatoriul din Battle Creek a suferit un incendiu distrugător. Apoi, înainte de încheierea anului 1902, casa de editură a ars până la temelii. Această pierdere mare a fost identificată ca reprezentând o pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că oamenii nu au ascultat și nu au respectat sfaturile primite. Deși fuseseră avertizați, îndemnurile au fost ignorate. Iar acum, Dumnezeu le-a vorbit într-o modalitate pe care nimeni nu o mai putea confunda.MP xxxiii.3

Sediul bisericii a fost mutat departe de Battle Creek și de problemele de acolo și, prin Providența divină, a fost înființat un nou sediu la Washington, D. C. De asemenea, în capitala țării s-a înființat o nouă casă de editură, iar conducătorii au hotărât ca echipamentul și lucrătorii să se dedice în exclusivitate publicării învățăturilor bisericii. Sanatoriul a fost reconstruit la Battle Creek, dar, din nefericire, s-a desprins în scurt timp de biserică. Battle Creek a încetat să fie un centru denominațional, iar sediul mondial al bisericii a fost transferat în Takoma Park.MP xxxiv.1

“Ca nu cumva să uităm”

Secțiunea finală a acestui volum este selectată, în principal, din soliile scrise în anii 1907 și 1914. Ellen White a avut ocazia de a revizui lucrarea Principii vitale cu privire la relații și îndeosebi articolul “Iehova este Regele nostru”, pe care l-a prezentat în august 1907, la adunarea de tabără din California de Sud, și articolul “Responsabilitatea individuală și unitatea creștină”, prezentat în ianuarie 1907 la Sesiunea Conferinței Generale din California. Articolele recapitulează punctele esențiale ale principalelor subiecte din acest volumul. Reafirmarea sfaturilor adresate le amintește tuturor că uitarea acestor principii poate pune în pericol biserica.MP xxxiv.2

Istoria poate să se repete, iar făpturile omenești se pot face vinovate de faptul că uită. De-a lungul timpului, s-au făcut eforturi serioase pentru a evita repetarea greșelilor de la Battle Creek, Ellen White scria: “Nu avem a ne teme de nimic cu privire la viitor, cu excepția faptului de a uita modul în care ne-a călăuzit Dumnezeu în trecut”, (pag. 31). Administratorii și cei din activitatea pastorală a bisericii au în permanență la dispoziție aceste solii de avertizare și de mustrare pentru a-i ajuta să evite greșelile anilor de început. Strâns legate de aceste avertizări speciale sunt avertizările cu un caracter general, cu privire la platforma morală și spirituală înaltă a lucrării de păstorire.MP xxxiv.3

Soliile existente în volumul acesta, care se apropie de inima și de sufletul celor ce îndeplinesc rolul de păstori ai turmei și a celor ce poartă responsabilități administrative, pot fi aplicate la timpul prezent, numai dacă se repetă condițiile descrise aici. Nimeni nu trebuie să greșească prin aplicarea acestor mustrări la adresa tuturor pastorilor, din orice perioadă. De asemenea, cunoașterea detaliată a unora dintre problemele și crizele ivite de-a lungul anilor nu trebuie să afecteze niciodată încrederea noastră în triumful glorios al cauzei lui Dumnezeu.MP xxxv.1

Ellen White, căreia Dumnezeu i-a dezvăluit tainele inimii omenești, slăbiciunile și defectele naturii umane, nu și-a pierdut încrederea în lucrătorii aleși de El. Pentru ea, faptul că Dumnezeu le-a trimis solii de mustrare celor care greșeau nu a fost un indiciu că ei erau respinși, ci, mai degrabă, o dovadă a iubirii lui Dumnezeu, “căci Dumnezeu pedepsește pe cine iubește”. Iar retragerile neprevăzute care s-au ivit în lucrare, în miezul bătăliei dintre forțele răului și forțele neprihănirii, nu au făcut-o să cadă în descurajare, deoarece a înțeles că “în calitate de creștini loiali Bibliei, noi vom fi întotdeauna de partea celui biruitor” (Selected Messages 2:397), și că “Dumnezeul lui Israel își călăuzește încă poporul și va continua să fie cu el până la sfârșit”. (Life Sketches of Ellen G. White, 437, 438. [versiunea engleză — n. tr.])MP xxxv.2

Această prefață are scopul de a informa cititorul cu privire la cadrul istoric în care a fost scris materialul conținut în volumul prezent. Există referințe cu privire la experiențe specifice, acțiuni și instituții care pot părea puțin ciudate pentru noi cei care trăim la atâtea decenii după desfășurarea evenimentelor. Pentru a oferi informațiile necesare unei mai bune înțelegeri a acestor referințe, au fost adăugate note suplimentare.MP xxxvi.1

Misiunea celor ce se ocupă de administrarea scrierilor lui Ellen G. White nu este aceea de a explica sau a interpreta sfaturile ei. Este privilegiul și, în același timp, îndatorirea lor de a descrie cadrul istoric al unor situații specifice și de a prezenta în contextul corespunzător alte solii care pot ajuta cititorul să înțeleagă mai bine și să interpreteze corect scrierile. Realizarea acestei intenții și înaintarea triumfătoare a bisericii sub conducerea unor oameni temători de Dumnezeu, până la încheierea lucrării prețioase a lui Dumnezeu, constituie dorința sinceră aMP xxxvi.2

Consiliul de administrație al fundației Ellen G. White

Washington, D. C.

10 mai 1962