Natura omenească a Domnului Hristos

Natura Sa [a lui Hristos] a fost una creată; El nu avea nici măcar puterea îngerilor. Era umană, la fel cu a noastră, identică. — Selected Messages 3:129.AÎ 156.1

În slăbiciunea naturii umane, Domnul Hristos avea de întâmpinat ispitele unuia care deținea puterea naturii mai înalte pe care Dumnezeu o acordase familiei îngerești. — The Review and Herald, 28 ianuarie, 1909.AÎ 156.2

Ceea ce s-a petrecut la Betleem constituie o temă inepuizabilă. În ea este ascunsă “adâncimea bogăției înțelepciunii și științei lui Dumnezeu”. Romani 11, 33. Ne minunăm de sacrificiul Mântuitorului care a schimbat tronul cerului pentru o iesle și compania îngerilor care Îl adorau cu vitele din grajd. Mândria și trufia omenească se simt mustrate în prezența Lui. Și totuși, acesta nu a fost decât începutul minunatei Sale iubiri. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilință aproape infinită și dacă ar fi luat natura omului chiar atunci când Adam se afla inocent în grădina Edenului. Însă Domnul Isus a acceptat umanitatea în momentul când neamul omenesc fusese slăbit de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El a suferit urmările legii eredității. Care au fost aceste urmări se vede în istoria strămoșilor Săi pământești. Cu o astfel de ereditate a venit El ca să împărtășească necazurile și ispitele noastre și să ne dea un exemplu de viață fără de păcat. — The Desire of Ages, 48, 49.AÎ 156.3

Ca Dumnezeu, Domnul Hristos nu a putut fi ispitit mai mult decât atunci când a avut de făcut acea alegere în ceruri. Însă, umilindu-Se și luând asupra Lui natura omului, El putea fi ispitit. El nu a luat asupra Lui nici măcar natura îngerilor, ci pe cea umană, cu totul identică naturii noastre, cu excepția faptului că El nu a fost întinat de păcat. Un trup omenesc, o minte omenească, cu proprietățile ei specifice; El a fost oase, creier și mușchi. Om ca și noi, El a fost limitat la slăbiciunea omenească. Împrejurările în care a trăit au fost de o astfel de natură, încât El a fost expus la toate necazurile de care au parte oamenii, nu a fost bogat, nu a dus o viață de tihnă, ci de lipsuri, sărăcie și umilință. El a respirat aerul pe care omul îl are de respirat. El a umblat pe acest pământ, ca om. El a avut rațiune, conștiință, memorie, voință și sentimente, ca orice suflet omenesc, care erau unite cu natura Lui divină. — Manuscript Releases 16:181, 182.AÎ 157.1

În copilul din Betleem era ascunsă slava în fața căreia îngerii se pleacă. Acest prunc neajutorat era sămânța promisă, spre care arăta primul altar de la poarta Edenului. — The Desire of Ages, 52.AÎ 157.2