Capitolul 42 — Adevărata măreție

Capitol bazat pe textele din Daniel 4.

Înălțat pe culmea onoarei lumești și recunoscut chiar de către inspirație ca “împăratul împăraților” (Ezechiel 26, 7), Nebucadnețar a atribuit pentru o vreme favorii lui Iehova slava împărăției și strălucirea domniei lui. Aceasta fusese situația după visul lui cu privire la chipul cel mare. Mintea îi fusese influențată profund de această vedenie și de gândul că imperiul babilonian, oricât de universal era, avea să cadă în cele din urmă, alte împărății aveau să se destrame și ele, până când, la urmă toate puterile pământului urmau să fie dominate de o împărăție întemeiată de Dumnezeul cerului, împărăție care nu avea să fie distrusă niciodată. Concepția nobilă a lui Nebucadnețar despre planul lui Dumnezeu cu privire la popoare, a fost pierdută din vedere în experiența lui de mai târziu; totuși atunci când spiritul lui mândru a fost umilit înaintea mulțimii de pe câmpia Dura, a recunoscut încă o dată că Împărăția lui Dumnezeu este “o împărăție veșnică și domnia Lui este din neam în neam”. Idolatru prin naștere și educație și în fruntea unui popor idolatru, avea totuși un simț înnăscut de dreptate și echitate, și Dumnezeu a putut să-l folosească drept unealtă pentru pedepsirea celor răzvrătiți și pentru împlinirea planului divin. Ca “cel mai asupritor dintre popoare”, i-a fost dat lui Nebucadnețar, după ani de muncă răbdătoare și istovitoare, să cucerească Tirul; și Egiptul a căzut pradă armatelor lui victorioase; și în timp ce adăuga popor după popor la imperiul babilonian, a adăugat și mai mult la faima de cel mai mare conducător al vremii.PR 514.1

Nu este surprinzător că monarhul, plin de succes, atât de ambițios și de mândru, avea să fie ispitit să părăsească drumul umilinței, singurul care duce la măreția adevărată. În intervalele dintre războaiele de cucerire, a dat multă atenție întăririi și înfrumusețării capitalei lui, până acolo încât cetatea Babilonului a devenit slava principală a împărăției lui, “cetatea de aur, lauda întregului pământ”. Pasiunea lui de constructor și reușita lui de a face din Babilon una din minunile lumii au slujit mândriei lui, până când a ajuns în primejdia cea gravă de a distruge mărturia despre el, de conducător înțelept, pe care Dumnezeu să-l poată folosi în continuare ca o unealtă pentru îndeplinirea planului divin.PR 515.1

În mila Sa, Dumnezeu a dat împăratului un nou vis, ca să-l avertizeze față de primejdie și cursa care-i fusese întinsă pentru ruinarea lui. Într-o viziune de noapte, Nebucadnețar a văzut un copac mare, crescând în mijlocul pământului, vârful lui atingea cerul, iar ramurile lui se întindeau până la marginile pământului. Turme și cirezi din munți și de pe dealuri găseau adăpost la umbra lui, iar păsările cerului își clădeau cuiburile în ramurile lui. “Frunzele lui erau frumoase și aveau roade multe; în ele se găsea hrană pentru toți ... și orice făptură vie se hrănea din el.”PR 515.2

Când împăratul se uita la copacul cel înalt, a văzut “un Străjer”, chiar “pe Cel Sfânt”, care S-a apropiat de copac și cu glas puternic, a strigați: “Tăiați copacul, și rupeți ramurile; scuturați-i frunza și risipiți roadele; fugăriți fiarele de sub el și păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui, lăsați-l în pământ, și legați-l cu lanțuri de fier și de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului și să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară, și vor trece șapte vremuri peste el. Hotărârea aceasta a fost luată În sfatul străjerilor și pusă la cale înaintea sfinților, ca să știe cei vii că Cel Prea Înalt stăpânește peste Împărăția oamenilor, că o dă cui Îi place, și înalță pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!”.PR 516.1

Profund tulburat de vis, care era fără îndoială o prezicere a necazului, împăratul l-a repetat vrăjitorilor, cititorilor în stele, haldeilor și ghicitorilor, dar cu toate că visul era foarte clar, nici unul dintre înțelepți nu l-a putut tâlcui.PR 516.2

Încă o dată în acest popor idolatru avea să fie dată mărturia cu privire la faptul că numai aceia care iubesc și se tem de Dumnezeu pot înțelege tainele împărăției cerului. Împăratul, în încurcătura în care se găsea, a trimis după Daniel, robul lui, un bărbat apreciat pentru integritatea și hotărârea lui, cât și pentru înțelepciunea lui fără egal.PR 516.3

Când Daniel, ca răspuns la chemarea imperială, a venit înaintea împăratului, Nebucadnețar i-a zis: “Beltșațare, căpetenia vrăjitorilor, știu că ai în tine duhul dumnezeilor celor sfinți și că pentru tine nici o taină nu este grea; deci tâlcuiește-mi vedeniile, pe care le-am avut în vis”. După ce a relatat visul, Nebucadnețar a adăugat: “Belșațar, tâlcuiește-l, fiindcă toți înțelepții din împărăția mea nu pot să-l tâlcuiască; tu însă poți, căci ai în tine duhul dumnezeilor sfinți”.PR 517.1

Însemnătatea visului era lămurită pentru Daniel, iar înțelesul l-a șocat. Văzând ezitarea și tulburarea lui Daniel, împăratul și-a exprimat simpatia față de slujitorul lui. “Belșațare, a zis el, să nu te tulbure visul și tâlcuirea lui!”PR 517.2

“Domnul meu”, a răspuns Daniel, “visul acesta să fie pentru vrăjmașii tăi și tâlcuirea lui să fie pentru potrivnicii tăi”. Proorocul și-a dat seama că Dumnezeu pusese asupra lui datoria solemnă de a-i descoperi lui Nebucadnețar judecata care era gata să cadă peste el datorită mândriei și aroganței lui. Daniel a trebuit să interpreteze visul în limbajul pe care împăratul îl putea înțelege; și deși conținutul lui îngrozitor l-a făcut să ezite mult de uimire, a trebuit să declare adevărul, oricare ar fi fost urmările pentru el.PR 517.3

Apoi Daniel a făcut cunoscut mandatul Celui Atotputernic: “Copacul pe care l-ai văzut”, a zis el, “care se făcuse atât de mare și puternic, încât i se înălța vârful până la ceruri și se vedea de la toate capetele pământului; copacul acesta, a cărui frunză era așa de frumoasă și care avea roade atât de multe și în care era hrană pentru toți, sub care se adăposteau fiarele câmpului, și în ramurile căruia își făceau cuiburile păsările cerului, ești tu, împărate, care ai ajuns mare și puternic, a cărui mărime a crescut și s-a înălțat până la ceruri, și a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului.PR 517.4

Împăratul a văzut pe un Străjer și pe Cel Prea Înalt pogorându-se și zicând: ‘Tăiați copacul, și nimiciți-l; dar trunchiul cu rădăcinile lăsați-l în pământ, și legați-l cu lanțuri de fier și de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului și să stea la un loc cu fiarele câmpului, până vor trece șapte vremi peste el’. Iată tâlcuirea acestui fapt, împărate, iată hotărârea Celui Prea Înalt, care se va împlini asupra domnului meu împăratul. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului și îți vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului și șapte vremi vor trece peste tine, până vei cunoaște că cel Prea Înalt stăpânește împărăția oamenilor și o dă cui vrea. Porunca să se lase trunchiul cu rădăcinile copacului înseamnă că împărăția ta îți va rămâne ție îndată ce vei recunoaște stăpânirea Celui ce este în ceruri”.PR 518.1

După ce a interpretat cu credincioșie visul, Daniel l-a îndemnat pe monarhul cel îngâmfat să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu ca printr-o viață curată să îndepărteze nenorocirea care-l amenința. “De aceea, împărate”, l-a rugat proorocul, “placă-ți sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale, și trăiește în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, și ai milă de cei nenorociți, și poate că ți se va prelungi fericirea!”PR 518.2

Pentru o vreme impresia avertizării și sfatul proorocului au fost puternice asupra lui Nebucadnețar; dar inima care nu este schimbată prin harul lui Dumnezeu pierde repede impresiile Duhului Sfânt. Îngăduința de sine și ambiția nu fuseseră eradicate din inima împăratului, iar mai târziu aceste trăsături au apărut iarăși. În ciuda îndrumărilor date cu atâta îndurare și a avertizărilor cu privire la experiența trecută, Nebucadnețar a îngăduit iarăși ca spiritul de invidie împotriva împărățiilor care aveau să urmeze, să-l ia în stăpânire. Conducerea lui, care până atunci fusese într-o mare măsură dreaptă și îngăduitoare, a devenit apăsătoare. Împietrindu-și inima, a folosit capacitățile date de Dumnezeu pentru proslăvirea de sine înălțându-se mai presus de Dumnezeu care-i dăduse viața și puterea.PR 519.1

Timp de luni de zile judecata lui Dumnezeu a întârziat. Dar în loc să fie condus la pocăință prin această îngăduință, împăratul a dat frâu liber mândriei până acolo încât a pierdut încrederea în interpretarea visului și și-a disprețuit anii lui de mai înainte.PR 519.2

La un an după ce a primit avertizarea, Nebucadnețar, plimbându-se în palatul lui și cugetând cu mândrie la puterea lui de conducător, cât și la reușitele lui de constructor, a exclamat: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?”PR 519.3

Chiar când trufia îngâmfată era încă pe buzele împăratului, un glas din cer a făcut cunoscut că timpul de judecată rânduit de Dumnezeu venise. În auzul lui s-a auzit hotărârea lui Iehova: “Află, împărate Nebucadnețar, că ți s-a luat împărăția! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, și vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îți vor da să mănânci iarbă ca la boi, și vor trece peste tine șapte vremi, până vei recunoaște că Cel Prea Înalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea”.PR 519.4

Într-o clipă rațiunea pe care Dumnezeu i-o dăduse i-a fost luată; judecata pe care împăratul o socotea desăvârșită, înțelepciunea cu care se mândrea i-au fost luate, iar acela care odinioară fusese un conducător puternic, a devenit un maniac. Mâna lui nu mai putea ține sceptrul. Soliile de avertizare nu fuseseră luate în seamă; acum, lipsit de puterea pe care Creatorul i-o dăduse și alungat dintre oameni, Nebucadnețar “a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat cu roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului și unghiile ca ghearele păsărilor”.PR 520.1

Timp de șapte ani, Nebucadnețar a fost o uimire pentru supușii lui; timp de șapte ani a fost umilit înaintea lumii întregi. Apoi judecata i-a fost reabilitată, și ridicându-și ochii în umilință către Dumnezeul cerului a recunoscut mâna divină în pedepsirea lui. Într-o proclamație publică și-a recunoscut vinovăția și mila cea mare a lui Dumnezeu în vindecarea lui. “După trecerea vremii sorocite”, a declarat el, “eu, Nebucadnețar, am ridicat ochii spre cer, și mi-a venit iarăși mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică, și a cărui împărăție dăinuiește din neam în neam. Toți locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-l zică: ‘Ce faci?’PR 520.2

În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; și slava împărăției mele, măreția și strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii și mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăși peste împărăția mea, și puterea mea a crescut”.PR 521.1

Monarhul atât de mândru odinioară a devenit copilul umil al lui Dumnezeu; conducătorul tiran și arogant a devenit un împărat înțelept și îndurător. Acela care sfidase și hulise pe Dumnezeul cerului, a recunoscut acum puterea Celui Prea Înalt și cu seriozitate a căutat să promoveze temerea de Iehova și fericirea supușilor lui. Sub mustrarea Aceluia care este Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Nebucadnețar a învățat în cele din urmă, lecția pe care toți conducătorii trebuie să o învețe, și anume că adevărata măreție constă într-o bunătate adevărată. L-a recunoscut pe Iehova ca Dumnezeul cel viu, zicând: “Acum eu, Nebucadnețar, laud, înalț și slăvesc pe împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, și El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie”.PR 521.2

Planul lui Dumnezeu ca cea mai mare împărăție a lumii să dea pe față lauda Sa a fost împlinit. Această proclamație publică în care Nebucadnețar a recunoscut mila, bunătatea și autoritatea lui Dumnezeu a fost ultimul act al vieții lui raportat în istoria sfântă.PR 521.3