Capitolul 30 — Călătoria pe calea îngustă

În luna august, 1868, în timp ce ne aflam în Battle Creek, am visat că eram în mijlocul unui grup numeros de oameni. Câțiva dintre ei erau pregătiți și au plecat într-o călătorie. Căruțele noastre erau foarte încărcate. În timp ce mergeam, drumul părea că începe să urce. Pe o parte a drumului era o prăpastie adâncă, pe partea cealaltă se afla un zid înalt, neted și alb, asemenea pereților tencuiți și finisați ai încăperilor unei case.SVM 190.1

În timp ce ne continuam călătoria, drumul devenea tot mai îngust și mai abrupt. În unele locuri părea atât de îngust, încât am ajuns la concluzia că nu vom mai putea duce cu noi căruțele încărcate. În cele din urmă, am dezhămat caii, am luat o parte dintre bagajele aflate în căruțe, le-am așezat pe cai și am pornit mai departe călare.SVM 190.2

Pe măsură ce înaintam, calea continua să devină tot mai îngustă. Eram nevoiți să mergem foarte aproape de zid, ca să nu cădem de pe drumul îngust, în prăpastia adâncă. Bagajele de pe cai atingeau zidul, împingându-ne foarte aproape de prăpastie. Ne-a fost teamă să nu cădem și să fim zdrobiți de stânci. Atunci, am dat jos bagajele de pe cai, iar acestea au căzut în prăpastie. Am continuat să mergem călare, ajungând în locuri în care drumul era atât de îngust încât, uneori, ne era foarte teamă că ne vom dezechilibra și vom cădea. În asemenea momente, se părea că o mână invizibilă lua hățurile și ne conducea pe drumul periculos.SVM 190.3

Deoarece calea devenise mai îngustă, am hotărât că nu vom mai fi în siguranță mergând călare, așa că am lăsat caii și am mers pe jos, unul după altul, în șir, călcând fiecare pe urmele celuilalt. În acel moment, de pe vârful zidului alb și neted, au fost coborâte niște funii subțiri. Noi ne-am prins imediat de ele pentru a ne ajuta să ne păstrăm echilibrul pe cale. Pe măsură ce ne continuam călătoria, funiile se deplasau o dată cu noi. În cele din urmă, cărarea a devenit atât de îngustă, încât am ajuns la concluzia că vom putea să mergem cu mai multă siguranță, dacă vom renunța la încălțăminte. Așa că ne-am descălțat și am continuat să mergem așa o anumită parte a drumului. În curând, ne-am dat seama că am putea merge cu mai multă siguranță fără șosete și am renunțat și la acestea, continuând călătoria desculți.SVM 190.4

Atunci, ne-am gândit la cei care nu se obișnuiseră cu lipsurile și cu greutățile. Oare unde erau ei acum? Am observat că nu se aflau în grup. La fiecare schimbare, unii erau lăsați în urmă, și rămâneau doar cei care se obișnuiseră să suporte greutățile. Dificultățile drumului nu făceau decât să-i determine să fie mai nerăbdători să ajungă la capăt.SVM 191.1

Pericolul de a cădea de pe cale a devenit tot mai mare. Deși mergeam lipiți de zidul alb, nu mai aveam unde să punem piciorul, deoarece drumul era prea îngust. Atunci, ne-am prins aproape cu toată greutatea de funii, exclamând: “Suntem susținuți de sus! Suntem susținuți de sus!” Aceste cuvinte au fost rostite de toți cei care se aflau încă pe calea îngustă. Când am auzit glasurile și strigătele de veselie și de petrecere, care păreau să vină din prăpastia de jos, ne-am cutremurat. Am auzit cuvinte profanatoare, glume vulgare și josnice și cântece ordinare. Am auzit cântece de război și cântece de dans. Am auzit muzică de orchestre și râsete zgomotoase, amestecate cu blesteme, strigăte de groază și proteste amare și am fost mai atenți ca oricând, ca să nu cădem de pe calea îngustă și grea. Cea mai mare parte a timpului am fost nevoiți să ne agățăm cu toată greutatea de funiile care, pe măsură ce înaintam, deveneau tot mai groase.SVM 191.2

Am observat că zidul alb, frumos era pătat cu sânge. Petele de pe zid mi-au provocat un simțământ de părere de rău. Totuși acest simțământ a durat doar o clipă, deoarece imediat m-am gândit că așa trebuia să fie. Cei care vor veni după noi, vor ști că și alții au trecut înaintea lor pe calea îngustă și dificilă și se vor gândi că, dacă alții au fost în stare să meargă înainte, vor fi și ei în stare să facă la fel. Iar când sângele va țâșni din picioarele lor rănite, nu vor cădea în descurajare, ci, văzând sângele de pe zid, vor ști că și alții au suportat aceeași durere.SVM 192.1

În cele din urmă, am ajuns în pragul unei prăpastii adânci, la care drumul se termina. De data aceasta, nu mai era nici un semn de orientare, nici un loc în care să ne oprim pentru odihnă. Singurul nostru sprijin erau funiile care crescuseră în grosime, ajungând tot atât de groase ca trupurile noastre. În acest punct, pentru un timp, am fost cuprinși de confuzie și tulburare. Ne întrebam cu șoapte pline de teamă: “De ce este prinsă funia?” Soțul meu se afla chiar în fața mea. De pe fruntea lui curgeau broboane mari de sudoare, venele de la gât și de la tâmple deveniseră de două ori mai proeminente decât erau de obicei și auzeam ieșind de pe buzele lui gemete înăbușite de durere cumplită. Pe fața mea curgeau stropi mari de sudoare și simțeam o teamă atât de înfiorătoare, cum nu mai simțisem vreodată. Urma un efort teribil. Dacă am fi căzut aici, toate greutățile pe care le-am îndurat de-a lungul călătoriei ar fi fost zadarnice.SVM 192.2

În fața noastră, pe partea cealaltă a prăpastiei, era o pajiște frumoasă, cu iarbă verde de vreo cincisprezece centimetri. Nu am putut vedea Soarele, dar pajiștea era luminată de raze plăcute, care străluceau asemenea aurului și argintului curat. Nimic din ce văzusem pe pământ nu se putea compara în frumusețe cu slava acestei pajiști. “Dar oare vom reuși să ajungem acolo?”, ne întrebam plini de teamă. Dacă funiile se rupeau, eram pierduți.SVM 192.3

Din nou ne-am întrebat în șoaptă, plini de teamă: “Ce susține funia?” Pentru o clipă, am ezitat să ne aventurăm. Apoi am exclamat: “Singura noastră speranță este să credem pe deplin că funia ne va susține. Ea a fost unica noastră susținere pe tot drumul acesta greu. Nu ne va dezamăgi tocmai acum”. Continuam totuși să ezităm și să fim tulburați. Atunci am auzit cuvintele: “Dumnezeu susține funia. Nu trebuie să ne temem”. Aceste cuvinte au fost repetate de cei care se aflau înapoia noastră în grup, care au adăugat: “El nu ne va părăsi acum. El ne-a condus până aici în siguranță”.SVM 193.1

Atunci, soțul meu și-a luat avânt și a sărit peste prăpastia înspăimântătoare, ajungând pe pajiștea aceea frumoasă. Eu l-am urmat îndată. Și, oh, ce eliberare și ce mulțumire față de Dumnezeu am simțit! Am auzit multe voci care înălțau laude triumfătoare la adresa lui Dumnezeu. Am fost fericită, pe deplin fericită.SVM 193.2