Capitolul 14 — Lupta cu sărăcia

Primul nostru fiu, Henry Nichols White, s-a născut la Gorham, Maine, în 26 august 1847. În luna octombrie, fratele și sora Howland, din Topsham, au avut bunăvoința de a ne pune la dispoziție o parte a casei lor, iar noi am acceptat cu bucurie și am început să amenajăm locuința cu mobilă împrumutată. Eram săraci și prevedeam timpuri grele, dar ne-am hotărât să nu depindem de alții, ci să ne întreținem singuri și să avem ceva pentru a-i ajuta și pe alții. Dar nu prosperam. Soțul meu muncea din greu, cărând piatră pentru construcția căii ferate, însă nu câștiga pe măsura muncii lui. Fratele și sora Howland ne dăruiau cu mărinimie din tot ce aveau, dar și ei erau într-o situație financiară dificilă. Ei fuseseră pe deplin convinși, atât de prima, cât și de a doua solie îngerească și oferiseră cu generozitate din avutul lor pentru înaintarea lucrării, până când au ajuns să depindă de munca lor zilnică.SVM 105.1

Soțul meu a încetat să care piatră și a început să lucreze la tăiat lemne pentru cherestea. Muncea de dimineața devreme și până seara târziu, suferind o durere de spate continuă, dar nu câștiga decât vreo cincizeci de cenți pe zi. În ciuda acestei situații, am hotărât să ne păstrăm curajul și să ne încredem în Domnul. Eu nu am murmurat. Dimineața mă simțeam mulțumitoare față de Dumnezeu, pentru că ne ocrotise încă o noapte, iar seara Îi mulțumeam că ne-a păzit încă o zi.SVM 105.2

Într-o zi, când proviziile noastre s-au terminat, soțul meu s-a dus la patronul său pentru a-i cere bani sau alimente. Era o zi furtunoasă și el a mers pe jos trei mile și înapoi prin ploaie. La întoarcere, a fost nevoit să treacă prin satul Brunswick, unde predicase adesea, iar oamenii l-au văzut cărând în spate sacul plin cu alimente distribuite în diferite compartimente. Când a intrat în casă foarte obosit, nervii mei au cedat de supărare. Primul meu gând a fost acela că Dumnezeu ne uitase. I-am spus soțului meu: “Cum am ajuns în starea aceasta? Oare ne-a părăsit Dumnezeu?” Nu mi-am putut reține lacrimile și am plâns cu glas tare mai multe ore, până am căzut în leșin. Cei din casă au înălțat rugăciuni pentru mine. Curând am simțit puterea înviorătoare a Duhului lui Dumnezeu și am regretat faptul că mă lăsasem copleșită de descurajare. Noi dorim să-L urmăm pe Hristos și să fim asemenea Lui, dar uneori cădem sub presiunea încercărilor și rămânem departe de El. Suferințele și încercările ne aduc mai aproape de Domnul Isus. Cuptorul arde impuritățile și face aurul curat și strălucitor.SVM 105.3

În acea vreme, mi-a fost descoperit că Domnul ne încercase pentru binele nostru, în scopul de a ne pregăti să lucrăm pentru alții. El ne scutura cuibul, ca nu cumva să ne obișnuim cu comoditatea. Misiunea noastră era aceea de a lucra pentru suflete, iar dacă am fi prosperat, căminul ar fi devenit un loc atât de plăcut, încât nu am mai fi fost dispuși să îl părăsim. Încercările au fost îngăduite pentru a ne pregăti în vederea unor greutăți și mai mari, cu care urma să ne confruntăm în călătoriile noastre. La scurt timp după aceea, am primit scrisori de la frați din diferite state, care ne invitau să îi vizităm, dar noi nu aveam bani să călătorim în afara statului. Am răspuns că nu avem posibilitatea de a-i vizita. Eu consideram că îmi va fi imposibil să călătoresc, din cauza copilului. Nu voiam să depindem de nimeni și eram atenți să nu cheltuim mai mult decât reușeam să câștigăm. Eram hotărâți mai degrabă să suferim, decât să facem datorii.SVM 106.1

Nu a trecut mult timp și micul Henry s-a îmbolnăvit foarte grav, iar starea lui se înrăutățea atât de rapid, încât ne-am alarmat foarte tare. Zăcea într-o stare de inconștiență, respira greu și repede. I-am administrat medicamente, dar fără nici un efect. Apoi am chemat o persoană cu experiență în domeniul medical, care ne-a spus că vindecarea lui era nesigură. Ne-am rugat pentru el, dar nu s-a produs nici o schimbare. Noi făcuserăm din copil o scuză pentru a nu călători și pentru a nu lucra pentru binele altora și ne temeam că Domnul intenționa să-l îndepărteze de noi. Ne-am adresat pentru a doua oară Domnului, rugându-L să aibă milă de noi și să cruțe viața copilului și ne-am hotărât solemn să mergem înainte, cu credință în Dumnezeu, oriunde ar dori El să ne trimită.SVM 106.2

Rugăciunile noastre erau fierbinți și pline de durere. Am apelat prin credință la făgăduințele lui Dumnezeu și am avut încrederea că El ne ascultă strigătele. Lumina cerului a străpuns norii, strălucind asupra noastră. Rugăciunile ne-au fost ascultate cu bunăvoință. Din acel moment, starea de sănătate a copilului a început să se îmbunătățească.SVM 107.1