Ore de rugăciune și de binecuvântare

De trei ori pe zi, aveam ore speciale de rugăciune, cerând ca Domnul să-i restabilească sănătatea soțului meu și să ne susțină în suferință, prin harul Său special. Acele ore de rugăciune au fost deosebit de prețioase pentru noi. Deseori, inima ne era plină de o mulțumire de nedescris, deoarece aveam un Tată ceresc în care puteam să ne încredem fără teamă, în vreme de necaz.SVM 170.1

În data de 4 decembrie 1865, soțul meu a avut o noapte agitată de suferință. Eu m-am rugat, ca de obicei, lângă patul lui, dar Domnul nu a dorit să-i aline durerea. El era profund tulburat și credea că va coborî în mormânt. A spus că moartea nu îl înspăimântă cu nimic.SVM 170.2

Eu am fost foarte afectată de această situație. Nu am crezut nici o clipă că soțul meu va muri. Dar nu știam cum să-i inspir credință. M-am rugat lui Dumnezeu să mă îndrume și să nu-mi îngăduie să fac un pas greșit, ci să-mi dea înțelepciunea de a alege o cale corectă. Cu cât mă rugam mai stăruitor, cu atât mai puternică era convingerea că trebuia să îl duc pe soțul meu în mijlocul fraților, chiar dacă aceasta însemna să plecăm de la Dansville.SVM 170.3

A doua zi dimineața, când ne-a chemat doctorul Lay, eu i-am spus că, dacă în cel mult două sau trei săptămâni nu va avea loc nici o îmbunătățire evidentă a stării soțului meu, îl voi lua acasă. El a răspuns: “Nu puteți să-l luați acasă, pentru că nu este în stare să suporte o asemenea călătorie”. Eu i-am răspuns: “Trebuie să merg. Îl voi duce pe soțul meu prin credință, bazându-mă pe Dumnezeu. Mă voi opri mai întâi la Rochester, unde vom rămâne câteva zile, apoi vom continua călătoria spre Detroit și, dacă va fi necesar, vom sta și acolo câteva zile pentru a se odihni, iar după aceea vom merge la Battle Creek”.SVM 170.4

Aceasta a fost prima dată când soțul meu a aflat de intențiile mele. Nu a rostit nici un cuvânt. În acea seară, ne-am împachetat bagajele, iar, în dimineața următoare, am plecat. Soțul meu a călătorit foarte confortabil.SVM 171.1

În cele trei săptămâni cât am rămas în Rochester, am petrecut cea mai mare parte a timpului în rugăciune. Soțul meu a propus să trimitem vorbă la Maine, ca să-l chemăm pe fratele J. N. Andrews la Olcott, unde erau fratele și sora Lindsey, și la Roosevelt, cerându-le celor care aveau credință în Dumnezeu și care considerau că este de datoria lor, să vină și să se roage pentru el. Prietenii noștri au venit ca răspuns la cererea lui și, timp de zece zile, am avut adunări de rugăciune speciale și stăruitoare. Toți cei care au participat la aceste adunări de rugăciune au fost deosebit de binecuvântați. Adesea am fost atât de înviorați de revărsarea torentelor de har ceresc, încât am putut spune: “Paharul meu este plin de dă peste el”. Am plâns și L-am lăudat pe Dumnezeu pentru mântuirea Sa minunată.SVM 171.2

Cei din Roosevelt au fost nevoiți să se întoarcă acasă la scurt timp după aceea. Fratele Andrews, fratele și sora Lindsey au rămas cu noi și am continuat să înălțăm spre cer cererile noastre fierbinți. Parcă era o luptă cu puterile întunericului. Uneori, credința șovăitoare a soțului meu reușea să se prindă de făgăduințele lui Dumnezeu, iar biruința de care se bucura după aceea era plăcută și prețioasă.SVM 171.3

În seara de Crăciun, pe când ne umileam inima înaintea lui Dumnezeu, cerând cu ardoare eliberarea, am avut sentimentul că lumina cerului strălucește asupra noastră și am fost răpită într-o viziune a slavei lui Dumnezeu. Mi se părea că am fost transportată cu rapiditate în cer, unde domnea sănătatea, frumusețea și slava. Am auzit o muzică plăcută, melodioasă și încântătoare. Mi s-a îngăduit să mă bucur puțin timp de această scenă și, după aceea, atenția mi-a fost atrasă spre lumea întunecată, spre evenimentele care aveau loc pe pământ. [Un fragment al instrucțiunilor date în timpul acestei viziuni memorabile, care îndemna la înființarea unei instituții de sănătate de către denominațiunea Adventistă de Ziua a șaptea, este redat în Mărturii pentru comunitate 1:485-495, 553-564.] A fost o viziune încurajatoare cu privire la situația soțului meu.SVM 171.4

Condițiile nu păreau în favoarea plecării noastre spre Battle Creek, dar în mintea mea stăruia gândul că trebuie să mergem. Călătoria s-a încheiat cu bine. La sosirea trenului în Battle Creek, am fost așteptați de mai mulți dintre frații noștri credincioși, care ne-au întâmpinat cu bucurie. Soțul meu s-a odihnit bine pe parcursul nopții. În Sabatul următor, deși era slăbit, a mers la casa de adunare și a vorbit aproape trei sferturi de oră. De asemenea, am participat la ora de rugăciune de seara. El înainta prin credință, iar Domnul îl întărea.SVM 172.1

Boala îndelungată a soțului meu însemnase o grea lovitură, nu numai pentru mine și copiii mei, ci și pentru lucrarea lui Dumnezeu. Bisericile au fost lipsite atât de contribuția soțului meu, cât și de a mea. Satana a triumfat, văzând că lucrarea adevărului este împiedicată în felul acesta, dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, că nu i-a îngăduit să ne distrugă. După ce am fost rupți de orice activitate timp de cincisprezece luni, am îndrăznit încă o dată să lucrăm împreună în mijlocul bisericilor.SVM 172.2