Reforma protestantă

În ciuda întregii persecuții îndreptate către cei sfinți, au fost ridicați pretutindeni martori vii în favoarea adevărului lui Dumnezeu. Îngeri ai lui Dumnezeu înfăptuiau lucrarea ce le fusese încredințată. Ei cercetau locurile cele mai întunecate și alegeau din întuneric oameni care aveau o inimă cinstită. Aceștia erau de-a dreptul îngropați în rătăcire. Cu toate acestea, Dumnezeu i-a chemat, așa cum l-a chemat pe Saul, pentru a fi vase alese ca să poarte adevărul Său și să-și înalțe glasurile împotriva păcatelor celor ce mărturiseau că sunt poporul Său. Îngeri ai lui Dumnezeu au mișcat inima lui Martin Luther, a lui Melanchton și a altora din diferite locuri și i-au făcut să înseteze după mărturia vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Vrăjmașul năvălise ca un râu și trebuia ridicat un zăgaz împotriva lui. Luther era cel ales pentru a da piept cu furtuna, pentru a se împotrivi urii unei biserici căzute și a-i întări pe puținii oameni care erau loiali mărturisirii lor de credință. El se temea întotdeauna ca nu cumva să-L jignească pe Dumnezeu. A încercat să-I obțină favoarea prin fapte, dar nu a fost mulțumit până când o rază de lumină din cer nu a risipit întunericul din mintea lui și nu l-a condus să se încreadă nu în fapte, ci în meritele sângelui lui Hristos. Atunci a putut să vină el însuși la Dumnezeu, nu prin intermediul papilor sau al duhovnicilor, ci doar prin Isus Hristos.ST 222.1

O, cât de prețioasă era pentru Luther această lumină nouă și glorioasă care a răsărit peste priceperea lui întunecată și a risipit superstiția! El o prețuia mai mult decât pe cele mai bogate comori pământești. Cuvântul lui Dumnezeu era nou. Totul era schimbat. Cartea de care se temuse pentru că nu putea vedea deloc frumusețe în ea, era acum pentru el viață, viață veșnică. Era bucuria, mângâierea sa, învățătorul lui binecuvântat. Nimic nu-l putea face să-și părăsească studiul. Se temuse de moarte; dar, când a citit Cuvântul lui Dumnezeu, toate lucrurile care-l îngrozeau au dispărut; a admirat caracterul lui Dumnezeu și L-a iubit. A cercetat Biblia singur și s-a delectat cu comorile bogate pe care le conținea aceasta; apoi a cercetat-o pentru biserică. A fost dezgustat de păcatele celor în care se încrezuse pentru mântuire și, pe măsură ce i-a văzut și pe mulți alții cuprinși de același întuneric care-l învăluise și pe el, a căutat cu neliniște o ocazie de a-i îndruma către Mielul lui Dumnezeu, singurul care ridică păcatul lumii.ST 223.1

Ridicându-și glasul împotriva rătăcirilor și păcatelor bisericii papale, el s-a străduit cu seriozitate să rupă lanțurile întunericului care îi țineau legați pe mii de oameni și îi făceau să se încreadă în fapte pentru a fi mântuiți. Își dorea fierbinte să fie făcut în stare să deschidă înaintea minții lor adevăratele bogății ale harului lui Dumnezeu și splendoarea mântuirii obținute prin Isus Hristos. În puterea Duhului Sfânt, el a strigat împotriva păcatelor existente la conducătorii bisericii; și, când a dat piept cu împotrivirea preoților, curajul nu l-a părăsit; căci el se bizuia cu tărie pe brațul puternic al lui Dumnezeu și avea încredere neclintită că va obține biruința prin El. Dezlănțuind tot mai mult conflictul, mânia preoților s-a aprins și mai mult împotriva lui. Ei nu doreau să facă reformă. Au ales să fie lăsați în tihnă, în plăceri imorale și în răutate; și mai doreau ca și biserica să fie păstrată în întuneric.ST 223.2

Am văzut că Luther era zelos și înflăcărat, cutezător și neînfricat în mustrarea pe care o dădea păcatului și în apărarea adevărului. Nu-i păsa de dușmănia oamenilor răi sau a demonilor; știa că are alături pe Cineva care era mai puternic decât toți aceștia la un loc. Luther avea zel, curaj și cutezanță și se afla uneori în primejdia de a merge în extreme. Dar Dumnezeu l-a ridicat pe Melanchton, care era tocmai opusul lui ca temperament, pentru a-l ajuta să ducă mai departe lucrarea de reformare. Melanchton era timid, temător, prudent și avea o mare răbdare. Era foarte mult iubit de Dumnezeu. Avea o profundă cunoaștere a Scripturilor, iar judecata și înțelepciunea sa erau excelente. Iubea cauza lui Dumnezeu tot atât de mult ca și Luther. Dumnezeu a întrețesut inimile acestor bărbați; erau prieteni nedespărțiți. Luther era un mare ajutor pentru Melanchton când acesta se afla în primejdia de a fi fricos și încet, iar Melanchton, la rândul lui, îi era de mare ajutor lui Luther când acesta se afla în primejdia de a se mișca prea repede. Prudența vizionară a lui Melanchton evita adesea necazuri care ar fi putut veni asupra cauzei, dacă lucrarea ar fi fost lăsată exclusiv în mâinile lui Luther; și adesea lucrarea nu ar fi putut înainta, dacă ar fi fost lăsată doar în seama lui Melanchton. Am văzut înțelepciunea lui Dumnezeu în alegerea pe care a făcut-o — ca acești doi bărbați să ducă mai departe lucrarea de reformă.ST 224.1

Apoi mi s-a arătat ce s-a întâmplat în zilele apostolilor și am văzut că Dumnezeu a ales să întovărășească un Petru zelos și înflăcărat cu un Ioan blând și răbdător. Petru era uneori impetuos și adesea, când se întâmpla aceasta, ucenicul preaiubit îl tempera. Totuși, aceasta nu l-a făcut să se schimbe. Însă după ce s-a lepădat de Domnul lui, după ce s-a pocăit și s-a convertit, nu mai avea nevoie decât de o ușoară atenționare din partea lui Ioan pentru a-și stăpâni zelul și impetuozitatea. Cauza lui Hristos ar fi suferit adesea dacă ar fi fost lăsată doar în seama lui Ioan. Era nevoie de zelul lui Petru. Cutezanța și energia lui îl scotea adesea, din dificultăți și îi reducea la tăcere pe vrăjmașii lor. Ioan era cuceritor. Îi câștigase pe mulți la cauza lui Hristos prin îndelunga lui răbdare și prin devotamentul lui profund.ST 224.2

Dumnezeu a ridicat bărbați pentru a striga împotriva păcatelor existente ale bisericii papale și a duce mai departe Reforma. Satana a căutat să-i nimicească pe acești martori vii; dar Domnul a ridicat un zid în jurul lor. Unora, pentru slava Numelui Său, li s-a îngăduit să-și pecetluiască cu sângele propriu mărturia pe care o dăduseră; dar erau alți oameni puternici, ca Luther și Melanchton, care-L puteau slăvi cel mai bine pe Dumnezeu trăind și dezvăluind păcatele preoților, papilor și împăraților. Aceștia tremurau la vocea lui Luther și a tovarășilor lui de lucrare. Prin acești oameni aleși, razele de lumină au început să risipească întunericul și foarte mulți au primit cu bucurie lumina și au umblat în ea. Iar când un martor era ucis, doi sau mai mulți erau ridicați să-i ia locul.ST 225.1

Dar Satana nu era satisfăcut. Nu avea putere decât asupra trupului. Nu-i putea face pe cei credincioși să renunțe la nădejdea și la credința lor. Și aceștia au triumfat chiar și în moarte, însuflețiți de o luminoasă nădejde a nemuririi la învierea celor drepți. Ei aveau mai mult decât o energie a celor muritori. Nu îndrăzneau să adoarmă nici pentru o clipă, ci se încingeau cu armătura creștină, pregătiți pentru o luptă nu doar cu dușmani nevăzuți, ci chiar cu Satana în trupurile oamenilor al căror strigăt neîncetat era: “Renunță la credința ta sau mori”. Acești câțiva creștini erau puternici în Dumnezeu și mai prețioși în ochii Lui decât jumătate din lumea care poartă Numele lui Hristos dar, cu toate acestea, sunt niște lași în cauza Sa. În timpul în care biserica era prigonită, membrii ei erau uniți și plini de dragoste; erau puternici în Dumnezeu. Păcătoșilor nu li se îngăduia să se unească cu biserica. Numai cei care sunt dispuși să lase totul de dragul lui Hristos pot fi ucenicii Lui. Acestora le plăcea să fie săraci, umili și asemenea lui Hristos.ST 225.2