Prima mea viziune

[Această viziune a fost dată curând după marea Dezamăgire adventă din 1844 și relatarea ei a fost publicată pentru prima dată în 1846. Numai câteva din evenimentele viitoare au fost văzute la acea dată. Viziuni ulterioare au cuprins mai multe detalii.]

Întrucât Dumnezeu mi-a arătat călătoriile poporului advent către cetatea sfântă și răsplata bogată ce urmează să fie dată celor care așteaptă întoarcerea Domnului lor de la nuntă, ar putea fi datoria mea să le schițez ceea ce mi-a descoperit Dumnezeu. Sfinții cei dragi au de trecut prin multe încercări. Dar întristările noastre ușoare, care nu sunt decât de-o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă — în vreme ce ne uităm nu la lucrurile care se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când lucrurile care nu se văd sunt veșnice. Am încercat să aduc înapoi un raport bun și câțiva struguri din Canaanul ceresc, pentru care mulți m-ar omorî cu pietre, așa cum toată adunarea îndemna la uciderea cu pietre a lui Caleb și Iosua pentru raportul pe care-l aduseseră. (Numeri 14, 10.) Dar declar înaintea voastră, frați și surori în Domnul, că este o țară foarte bună, minunată, și putem “să ne suim și să punem mâna pe ea”.ST 13.3

În timp ce mă rugam la altarul familial, Duhul Sfânt a venit asupra mea și părea că mă înalț din ce în ce mai sus, mult deasupra acestei lumi întunecate. M-am întors să mă uit după poporul advent în lume, dar nu i-am putut găsi, când un glas mi-a spus: “Privește din nou și uită-te puțin mai sus”. Apoi, mi-am ridicat privirile și am văzut o cărare dreaptă și îngustă care se înălța deasupra lumii. Poporul advent călătorea pe această cărare către cetatea care se afla la celălalt capăt al drumului. Ei au avut o lumină puternică, pusă la începutul cărării, în spatele lor, despre care un înger mi-a spus că este strigătul de la miezul nopții. Această lumină strălucea pe toată cărarea și îi ajuta să vadă pe unde merg, ca să nu se poticnească. Dacă își țineau ochii fixați asupra lui Isus, care era exact în fața lor, călăuzindu-i către cetate, erau în siguranță. Curând însă, unii au obosit și au spus că cetatea era departe și că se așteptaseră ca la acea dată să fi intrat deja în ea. Apoi, Isus îi încuraja ridicând brațul Său glorios drept, iar de la acest braț a ieșit o lumină care a cuprins grupul advent și ei au strigat “Aleluia!” Alții au tăgăduit cu nechibzuință lumina din spatele lor și au zis că nu Dumnezeu îi condusese până acolo. Lumina din spatele lor s-a stins, lăsându-le picioarele într-un întuneric desăvârșit, iar ei s-au poticnit și au pierdut din vedere ținta și pe Isus, căzând de pe cărare în lumea rea și întunecată de dedesubt. La scurtă vreme [Vezi și Apendicele. (n. ed.)], am auzit vocea lui Dumnezeu, asemenea unor ape multe, care ne-a spus ziua și ceasul venirii lui Isus. Sfinții care erau în viață, 144 000 la număr, au cunoscut și au deslușit glasul, dar cei răi au crezut că este un tunet și un cutremur. Când Dumnezeu a rostit timpul, a turnat asupra noastră Duhul Sfânt, iar fețele noastre s-au luminat și au început să strălucească de slava lui Dumnezeu, precum fața lui Moise când a coborât de pe Muntele Sinai.ST 14.1

Cei 144 000 erau toți sigilați și perfect uniți. Pe frunțile lor scria: Dumnezeu, Noul Ierusalim, și mai era o stea strălucitoare în care era scris Numele cel nou al lui Isus. Văzând starea noastră fericită, sfântă, cei răi s-au umplut de mânie și s-au repezit cu violență ca să pună mâna pe noi pentru a ne arunca în închisori; dar noi am întins mâna în Numele Domnului și ei au căzut neajutorați la pământ. Apoi, s-a văzut că sinagoga lui Satana știa că Dumnezeu ne iubea pe noi cei care ne puteam spăla unul altuia picioarele și îi salutam pe frați cu o sărutare sfântă, și ei s-au închinat la picioarele noastre.ST 15.1

La scurt timp, privirile ne-au fost atrase către răsărit, căci se ivise un mic nor negru, cam de o jumătate de palmă, pe care toți îl știam ca fiind semnul Fiului omului. Ne aflam toți într-o tăcere solemnă, cu ochii țintă la norul care se apropia și devenea mai strălucitor, din ce în ce mai slăvit, până când a ajuns un nor mare, alb. Partea de jos a acestuia părea ca de foc; deasupra norului era un curcubeu, în timp ce în jurul lui erau zece mii de îngeri, care intonau cel mai plăcut cântec; pe acest nor stătea Fiul omului. Părul Său era alb și ondulat și I se cobora pe umeri; pe capul Său erau multe cununi. Picioarele Îi păreau ca de foc. În mâna Sa dreaptă era o seceră ascuțită, în cea stângă, o trâmbiță de argint. Ochii Săi, ca niște flăcări, îi cercetau neîncetat pe copiii Lui. Apoi toate fețele s-au îngălbenit, iar ale celor pe care Dumnezeu îi respinsese s-au înnegrit. Atunci am strigat cu toții: “Cine va putea sta în picioare? Este haina mea nepătată?” Și îngerii au încetat să cânte și a urmat un timp de tăcere înspăimântătoare, după care Isus a vorbit: “Cei care au mâini curate și inimi neîntinate vor putea sta în picioare; harul Meu vă este de ajuns”. La auzirea acestor cuvinte, fețele noastre s-au luminat și bucuria a inundat fiecare inimă. Și îngerii au urcat un ton și au cântat din nou, în timp ce norul se apropia și mai mult de pământ.ST 15.2

Apoi trâmbița de argint a sunat, în timp ce El cobora pe acel nor, învăluit în limbi de foc. A privit asupra mormintelor sfinților adormiți, și-a ridicat ochii și mâinile către cer și a strigat: “Treziți-vă! Treziți-vă! Treziți-vă, voi care dormiți în țărâna pământului, și ridicați-vă.” Apoi a fost un cutremur puternic. Mormintele s-au deschis și cei morți au ieșit îmbrăcați în nemurire. Cei 144 000 au strigat “Aleluia!” când și-au recunoscut prietenii care fuseseră smulși dintre ei prin moarte, și în același moment am fost preschimbați și luați alături de ei pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh.ST 16.1

Am intrat împreună în nor și am urcat timp de șapte zile până la marea de cristal, când Isus ne-a adus cununile și ni le-a pus pe frunte cu mâna Sa dreaptă. Ne-a dat harpe de aur și frunzele de palmier ale biruinței. Aici, pe marea de cristal, cei 144 000 stăteau în picioare într-un careu perfect. Unii dintre ei aveau niște cununi foarte strălucitoare, alții nu atât de luminoase. Unele cununi se vedeau încărcate de stele, în timp ce altele nu aveau decât câteva. Toți erau mulțumiți de cununile lor. Și erau cu toții înveșmântați într-un mantou alb strălucitor, care îi acoperea de la tălpi până la umeri. Îngerii erau de jur împrejurul nostru în timp ce mergeam pe marea de cristal către porțile cetății. Isus și-a ridicat brațul puternic și slăvit, a apucat poarta de mărgăritar, a mișcat-o în balamalele ei strălucitoare, deschizând-o și ne-a spus: “Voi v-ați spălat hainele în sângele Meu, ați stat fermi de partea adevărului Meu, intrați”. Am intrat cu toții și am simțit că aveam tot dreptul să fim în cetate.ST 16.2

Acolo am văzut pomul vieții și scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Din scaunul de domnie curge un izvor cu apă curată, iar pomul vieții se afla pe ambele maluri ale râului. Pe un mal al râului era un trunchi al pomului, iar pe celălalt mal un alt trunchi, amândouă fiind dintr-un aur curat, transparent. La început, am crezut că văd doi pomi. M-am uitat din nou și am văzut că se uneau la vârf într-un singur pom. Așa era pomul vieții, pe fiecare mal al râului vieții. Ramurile lui erau plecate către locul în care stăteam noi, iar fructele erau minunate; păreau de aur amestecat cu argint.ST 17.1

Am mers cu toții sub pom și am stat jos pentru a contempla slava acelui loc, când frații Fitch și Stockman [Vezi Apendice. (n. ed.)], care predicaseră Evanghelia Împărăției și pe care Dumnezeu îi pusese în mormânt pentru a-i mântui, au venit la noi și ne-au întrebat ce se mai întâmplase în timp ce ei dormeau. Am încercat să ne amintim cele mai mari încercări ale noastre, dar ele păreau atât de mărunte în comparație cu slava nespus de mare, eternă, care ne înconjura, încât nu am putut să le rostim și am strigat cu toții “Aleluia, cerul este destul de ieftin!” Și ne-am atins harpele minunate, făcând să răsune bolțile cerești.ST 17.2

Cu Isus în frunte, am coborât cu toții din cetate înapoi pe acest pământ, pe un munte mare și maiestuos, care nu L-a putut susține pe Isus și s-a sfărâmat în două, transformându-se într-un câmp minunat. Apoi, am privit în sus și am văzut cetatea cea mare, care avea douăsprezece temelii și douăsprezece porți, câte trei pe fiecare latură, și un înger la fiecare poartă. Am strigat cu toții: “Cetatea, cetatea cea mare coboară, coboară de la Dumnezeu din cer” și ea a venit și s-a așezat pe locul în care stăteam noi. Apoi am început să privim lucrurile minunate din afara cetății. Am văzut acolo case desăvârșit de frumoase care aveau sclipirea argintului, fiind sprijinite de patru stâlpi împodobiți cu mărgăritare, încântătoare la privit. Acestea urmau să fie locuite de către sfinți. În fiecare dintre ele era o poliță de aur. I-am văzut pe mulți sfinți intrând în case, scoțându-și cununile strălucitoare și așezându-le pe poliță, ieșind apoi în câmpul de lângă case pentru a lucra pământul; nu așa cum suntem nevoiți să lucrăm aici; nu, nu. O lumină strălucitoare se vedea în jurul capetelor lor și ei strigau neîncetat și dădeau slavă lui Dumnezeu.ST 17.3

Am văzut un alt câmp plin de tot felul de flori și, culegându-le, am strigat: “Nu se vor ofili niciodată”. Alături am văzut un câmp cu o iarbă înaltă, splendidă la privit; era de un verde crud și avea reflexii argintii și aurii, așa cum se unduia cu mândrie spre slava Regelui Isus. Apoi am intrat într-un câmp plin de tot felul de animale — leul, mielul, leopardul și lupul stând toate împreună, în perfectă armonie. Am trecut printre ele și acestea ne-au urmat pașnice. Am intrat într-o pădure care nu era ca pădurile întunecoase pe care le avem aici; nu, nu; ci luminată și plină de strălucire în orice loc; ramurile copacilor se legănau încoace și încolo și noi toți am strigat: “Vom locui în siguranță în locuri sălbatice și vom dormi în păduri”. Am trecut prin păduri, căci ne îndreptam către Muntele Sionului.ST 18.1

În timp ce călătoream, am întâlnit un grup de persoane care contemplau lucrurile minunate ale acelor locuri. Am observat ceva roșu, ca o margine a veșmintelor lor; cununile lor erau strălucitoare; îmbrăcămintea le era de un alb curat. În timp ce-i salutam, L-am întrebat pe Isus cine erau. Mi-a răspuns că erau martirii care fuseseră uciși din pricina Lui. Împreună cu ei era un foarte mare număr de copilași; și ei aveau un tiv roșu la veșmintele lor. Muntele Sion se afla chiar înaintea noastră și pe el era un templu strălucitor, în jurul acestuia fiind alți șapte munți pe care creșteau trandafiri și crini. Și i-am văzut pe micuți urcând sau, dacă voiau, folosindu-și aripile mici și zburând către vârfurile munților și culegând florile care nu se ofileau niciodată. Erau tot felul de copaci în jurul templului pentru a înfrumuseța locul: cimișirul, pinul, bradul, măslinul, mirtul, rodiul și smochinul, aplecat sub greutatea smochinelor sale coapte — toate acestea făceau ca locurile să fie peste măsură de atrăgătoare. Iar când eram pe punctul să intrăm în templul cel sfânt, Isus și-a ridicat minunatu-I glas și a spus “numai cei 144 000 intră în acest loc”, iar noi am strigat “Aleluia”.ST 18.2

Acest templu era sprijinit de șapte stâlpi, toți dintr-un aur transparent, împodobiți cu pietre prețioase. Nu pot să descriu lucrurile minunate pe care le-am văzut acolo. Ah, dacă aș putea vorbi limba Canaanului, abia atunci aș putea să descriu într-o mică măsură slava acelei lumi mai bune. Am văzut acolo table de piatră pe care erau gravate numele celor 144 000 cu litere de aur. După ce am privit slava templului, am ieșit și Isus ne-a lăsat acolo și a mers la cetate. După puțin timp, i-am auzit din nou glasul minunat care spunea: “Veniți poporul Meu, voi ați ieșit din necazul cel mare și ați făcut voia Mea; ați suferit pentru Mine; veniți la cină, căci Mă voi încinge și vă voi sluji”. Noi am strigat “Aleluia! Slavă!” și am intrat în cetate. Și am văzut o masă de argint curat; era lungă de mai mulți kilometri și, cu toate acestea, ochii noștri o puteau vedea pe toată. Am văzut roadele pomului vieții, mana, migdalele, smochinele, rodiile, strugurii și multe alte feluri de fructe. L-am rugat pe Isus să-mi permită să mănânc din fructe. El a spus: “Nu acum. Cei care mănâncă din fructele acestei țări nu se mai întorc pe pământ. Însă după puțină vreme, dacă vei fi credincioasă, vei putea să mănânci și din pomul vieții, și să bei apă din râul vieții.” Și a mai spus: “Trebuie să te întorci pe pământ și să le spui și altora ce ți-am descoperit”. Apoi un înger m-a purtat cu delicatețe înapoi în această lume întunecată. Uneori, cred că nu mai pot sta aici; toate lucrurile pământului arată atât de sumbru. Mă simt foarte singură aici, căci am văzut o țară mai bună. Ah, dacă aș avea aripi ca un porumbel, aș zbura atunci de aici și mi-aș găsi liniștea!ST 19.1

*****

După ce am ieșit din viziune, totul părea schimbat; o atmosferă mohorâtă învăluia toate lucrurile la care priveam. O, cât de întunecată părea această lume! Am plâns când m-am trezit aici și mi-a fost teribil de dor de acasă. Văzusem o lume mai bună, iar reîntoarcerea îmi răpise orice bucurie. Am relatat viziunea micului nostru grup din Portland care au crezut apoi pe deplin ca fiind de la Dumnezeu. Acea vreme a fost plină de putere. Solemnitatea veșniciei ne cuprinsese pe toți. La aproape o săptămână după aceasta, Domnul mi-a dat o altă viziune și mi-a arătat încercările prin care trebuie să trec și că trebuie să merg și să spun și altora ceea ce îmi descoperise și, de asemenea, că voi întâmpina multă împotrivire și voi avea o mare suferință sufletească mergând la aceștia. Dar îngerul a spus: “Harul lui Dumnezeu îți este de ajuns; El te va sprijini”.ST 20.1

După ce am ieșit din viziune, am fost foarte tulburată. Sănătatea mea era foarte proastă și nu aveam decât șaptesprezece ani. Știam că mulți căzuseră prin înălțare de sine și mai știam că, dacă, în vreun fel anume, m-aș fi înălțat, Dumnezeu avea să mă părăsească și aș fi fost cu siguranță pierdută. M-am dus înaintea Domnului în rugăciune și L-am rugat să pună povara aceasta asupra altcuiva. Simțeam că nu pot s-o duc. Am stat cu fața la pământ multă vreme și toată lumina pe care am putut-o primi a fost: “Fă cunoscut și altora ceea ce ți-am descoperit”.ST 20.2

În următoarea mea viziune, L-am rugat cu sinceritate pe Domnul ca, dacă trebuie să mă duc și să relatez ceea ce îmi arătase, să mă păzească de înălțare de sine. Atunci mi-a arătat că rugăciunea îmi fusese ascultată și că, dacă m-aș afla în primejdia de înălțare a eului, mâna Sa va fi asupra mea și voi fi afectată de boală. Îngerul a spus: “Dacă vei transmite cu credincioșie soliile și vei suferi până la sfârșit, vei mânca din fructele pomului vieții și vei bea din apa râului vieții”.ST 21.1

După scurt timp, s-a spus peste tot că viziunile erau rezultatul mesmerismului. [Vezi Apendice. (n. ed.)] Și mulți adventiști au fost gata să creadă și să transmită mai departe aceste păreri. Un doctor, care era un faimos hipnotizator, mi-a spus că viziunile mele erau mesmerism, că eram o persoană ușor de influențat și că el poate să mă hipnotizeze și să-mi dea o viziune. I-am spus că Domnul mi-a arătat în viziune că mesmerismul era de la diavol, din Fântâna Adâncului, și că această practică avea să meargă în curând acolo, împreună cu toți cei care continuau să o folosească. I-am dat apoi voie să mă hipnotizeze, dacă putea. A încercat timp de mai bine de jumătate de ceas, recurgând la diferite procedee, și apoi a renunțat. Prin credința în Dumnezeu, am putut să rezist influenței sale așa că nu am fost afectată deloc.ST 21.2

Dacă aveam o viziune în adunare, mulți spuneau că era un entuziasm nefiresc și că cineva mă hipnotizase. Atunci mă duceam singură în pădure, unde nu mă putea vedea nici un ochi și nu mă putea auzi nici o ureche în afară de Dumnezeu, și mă rugam Lui, iar El îmi dădea uneori o viziune acolo. Mă bucuram atunci și le spuneam ce îmi descoperise Dumnezeu în singurătate, acolo unde nici un muritor nu mă putea influența. Dar unii mi-au spus că m-am hipnotizat singură. Ah, m-am gândit eu, la aceasta s-a ajuns, ca aceia care merg cu sinceritate la Dumnezeu, în singurătate, pentru a-I cere împlinirea făgăduințelor Sale și pentru a-I cere mântuirea, să fie acuzați că s-au aflat sub influența murdară a mesmerismului, influență care aduce blestem asupra sufletului? Îi cerem noi bunului nostru Tată ceresc pâine, aceasta numai pentru a primi de la El o piatră sau un scorpion? Aceste lucruri mi-au rănit duhul și mi-au sfâșiat sufletul, aducându-mă aproape la disperare, în timp ce mulți doreau să mă facă să cred că nu exista nici un Duh Sfânt și că toate experiențele prin care trecuseră oameni sfinți ai lui Dumnezeu nu erau decât mesmerism sau amăgiri de-ale lui Satana.ST 21.3

În acest timp, era un curent de fanatism în Maine. Unii se abțineau complet de la muncă și îi excludeau pe toți aceia care nu voiau să primească părerile lor legate de acest punct și alte lucruri pe care ei le susțineau ca fiind îndatoriri religioase. Dumnezeu mi-a descoperit în viziune aceste erori și m-a trimis la copiii Săi greșiți pentru a le dezvălui; dar mulți dintre ei au respins cu totul solia și m-au acuzat de conformare la standardele lumii. Pe de altă parte, adventiștii nominali m-au acuzat de fanatism și s-a spus în mod fals, și unii au făcut-o cu răutate, că sunt conducătoarea fanatismului, pe care, de fapt, făceam eforturi să-l corijez. Au fost fixate în mod repetat date pentru venirea Domnului și au fost impuse fraților; dar Domnul mi-a arătat că acestea aveau să treacă toate, pentru că timpul de strâmtorare trebuie să vină înaintea întoarcerii lui Hristos și că fiecare dată care era fixată și trecea neîmplinită nu făcea decât să slăbească credința poporului lui Dumnezeu. Pentru aceasta am fost acuzată că sunt robul cel rău, care spune în inima lui: “Domnul meu întârzie să vină”.ST 22.1

Toate aceste lucruri au apăsat greu asupra spiritului meu și, în confuzia creată, eram uneori ispitită să mă îndoiesc de propria-mi experiență. Într-o dimineață, când mă rugam cu familia, puterea lui Dumnezeu a început să vină asupra mea și mi-a trecut prin minte gândul că aceasta era mesmerism și m-am împotrivit. Am rămas îndată fără grai, și câteva clipe nu am fost conștientă de nimic din tot ce se întâmpla în jurul meu. Mi-am văzut apoi păcatul, acela că mă îndoisem de puterea lui Dumnezeu, și că pentru aceasta rămăsesem mută, și de asemenea, că limba avea să-mi fie dezlegată în mai puțin de douăzeci și patru de ore. Înaintea mea a fost ținută o planșă, pe care erau scrise cu litere de aur capitolele și versetele a cincizeci de texte biblice. [Aceste texte sunt date la încheierea capitolului de față (n. ed.).] După ce am ieșit din viziune, am făcut semn că vreau plăcuța de scris și am scris pe ea că sunt mută, ce văzusem și că doream Biblia cea mare. Am luat Biblia și am deschis cu ușurință la toate textele pe care le văzusem pe planșă. Nu am putut vorbi toată ziua. Sufletul meu a fost umplut de bucurie în dimineața următoare, devreme, iar limba mi-a fost dezlegată pentru a striga laude la adresa lui Dumnezeu. După aceasta, nu am mai îndrăznit să mă îndoiesc sau să mă împotrivesc fie și pentru o clipă puterii lui Dumnezeu, orice ar fi putut gândi alții despre mine.ST 22.2

În 1846, când eram în Fairhaven, Massachusetts, sora mea (care mă însoțea de obicei în acea vreme), sora A., fratele G. și cu mine am pornit într-o ambarcațiune cu pânze cu scopul de a vizita o familie din West's Island. Aproape că se înserase când am plecat. Nu ne îndepărtaserăm prea mult, când a început dintr-o dată o furtună. Tuna și fulgera, iar ploaia cădea în torente peste noi. Părea un lucru clar că va trebui să pierim, dacă Dumnezeu nu intervenea să ne izbăvească.ST 23.1

Am îngenuncheat în acel vas și am început să strig către Dumnezeu pentru a ne izbăvi. Și acolo, în valurile agitate, în timp ce apa se prăvălea peste noi în barcă, am fost luată în viziune și am văzut că va seca mai degrabă oceanul, până la ultima picătură, decât să pierim, căci lucrarea mea abia începuse. După ce am ieșit din viziune, toate temerile mele dispăruseră, iar noi am cântat și I-am dat laudă lui Dumnezeu și mica noastră ambarcațiune ne părea un Betel plutitor. Editorul publicației The Advent Herald a spus că viziunile mele erau cunoscute ca fiind “rezultatul manipulărilor hipnotice”. Dar, întreb eu, ce ocazie s-a creat pentru manipulări hipnotice într-un moment ca acela? Fratele G. era ocupat până peste cap cu navigarea. A încercat să ancoreze, dar ancora se târa pe fundul apei. Mica noastră ambarcațiune era aruncată de valuri încoace și încolo și purtată de vânt, în timp ce era atât de întuneric, încât nu puteam vedea dintr-un capăt al bărcii în celălalt. După puțin timp, ancora s-a prins, iar fratele G. a strigat după ajutor. Nu erau decât două case pe insulă și s-a dovedit că eram în apropierea uneia dintre ele, dar nu cea la care voiam să ajungem. Toată familia se retrăsese pentru a se odihni cu excepția unei fetițe, care auzise în mod providențial strigătul după ajutor venit dintre valuri. Tatăl ei a venit în scurtă vreme pentru a ne salva și ne-a adus la țărm într-o barcă mică. Am petrecut cea mai mare parte din acea seară mulțumindu-I lui Dumnezeu și lăudându-L pentru minunata Sa bunătate față de noi.ST 23.2