Judecarea lui Hristos

Când au părăsit cerul, îngerii și-au lăsat deoparte, cu tristețe, cununile strălucitoare. Nu le puteau purta în timp ce Comandantul lor suferea și avea să poarte o cunună de spini. În sala de judecată, Satana și îngerii lui erau ocupați cu spulberarea sentimentelor și compasiunii omenești. Însăși atmosfera era grea și stricată de înrâurirea lor. Preoții cei mai de seamă și bătrânii au fost inspirați de ei să-L insulte și să-L maltrateze pe Isus într-un mod care era cel mai greu de suportat pentru natura umană. Satana spera că asemenea batjocură și violență vor provoca vreun murmur sau plângere din partea Fiului lui Dumnezeu, sau că Isus Își va manifesta puterea divină și Se va smulge din strânsoarea mulțimii, iar planul de mântuire va putea astfel eșua în cele din urmă.ST 169.1

Petru L-a urmărit pe Domnul său după ce Acesta a fost trădat. Era nerăbdător să vadă ce se va face cu Isus. Dar când a fost acuzat că este unul dintre ucenicii Lui, teama pentru siguranța proprie l-a împins să declare că nu-l cunoștea pe acel om. Ucenicii erau știuți pentru limbajul lor curat, iar Petru, pentru a-i convinge pe acuzatorii lui că nu era unul dintre discipolii lui Hristos, a tăgăduit acuzația a treia oară, cu blesteme și înjurături. Isus, care Se afla la o oarecare distanță de Petru, i-a aruncat acestuia o privire mustrătoare. Atunci și-a amintit ucenicul cuvintele pe care i le spusese Isus în camera de sus și, de asemenea, afirmația plină de zel, pe care o făcuse chiar el: “Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”. Îl tăgăduise pe Domnul său, ba aceasta chiar cu blesteme și înjurături; dar acea privire a lui Isus i-a topit inima lui Petru și l-a salvat. A plâns amar, s-a căit de marele său păcat și s-a convertit, iar apoi a fost pregătit să-i întărească pe frații lui.ST 169.2

Mulțimea cerea, zgomotoasă, sângele lui Isus. L-au biciuit cu cruzime și L-au acoperit cu o haină veche, împărătească, de purpură și I-au pus pe capul sfânt o cunună de spini. I-au pus o trestie în mână, I s-au închinat și L-au salutat în batjocură: “Plecăciune, Împăratul iudeilor!” Apoi I-au luat trestia din mână și L-au lovit cu ea în cap, făcând ca spinii să-I pătrundă adânc în tâmple și să-I verse sângele, care I s-a scurs pe față și pe barbă.ST 170.1

Îngerilor le era greu să îndure priveliștea. Ei L-ar fi scăpat pe Isus, dar îngerii comandanți le-au interzis aceasta, spunând că era într-adevăr un mare preț de răscumpărare de plătit pentru om, dar că acesta avea să fie complet și să provoace moartea celui care avea puterea morții. Isus știa că îngerii sunt martori la scena umilirii Sale. Cel mai slab dintre îngeri ar fi putut să provoace căderea neputincioasă a mulțimii batjocoritoare și L-ar fi putut izbăvi pe Isus. El știa că, dacă ar fi dorit aceasta de la Tatăl Său, îngerii L-ar fi eliberat într-o clipă. Dar era de folos ca El să suporte silnicia oamenilor nelegiuiți pentru a împlini planul de mântuire.ST 170.2

Isus a stat blând și umil înaintea mulțimii înfuriate, în timp ce Îl tratau în modul cel mai josnic. L-au scuipat în față — acea față de care vor dori să se ascundă într-o zi, care va da lumină cetății lui Dumnezeu și va străluci mai puternic decât soarele. Hristos nu a aruncat celor care-L chinuiau o privire mânioasă. I-au acoperit capul cu o haină veche, ca să nu vadă, Îl loveau în față și strigau: “Prorocește, cine Te-a lovit?” Atunci a fost o mare neliniște printre îngeri. L-ar fi salvat într-o clipită, dar îngerii comandanți i-au oprit.ST 170.3

Unii dintre ucenici prinseseră curaj să intre unde era Isus și să fie martori la judecarea Sa. Ei se așteptau ca El să-și facă simțită puterea divină, să Se salveze din mâinile vrăjmașilor Săi și să-i pedepsească pentru cruzimea pe care I-o arătaseră. Speranțele lor sporeau și se prăbușeau după cum se desfășurau scenele din fața lor. Uneori se îndoiau și se temeau că fuseseră amăgiți. Dar glasul pe care-l auziseră pe muntele schimbării la față și slava pe care o priviseră acolo le-au întărit credința că El era Fiul lui Dumnezeu. Și-au rememorat scenele la care fuseseră martori, miracolele făcute de Isus, pe care le văzuseră — vindecarea celor bolnavi, deschiderea ochilor celor orbi, redarea auzului urechilor surde, mustrarea și alungarea duhurilor de demoni, învierea morților și chiar calmarea vântului și a mării. Nu le venea să creadă că avea să moară. Sperau că mai era timp încă să Se ridice în putere și, cu glasul cu care poruncea, să risipească mulțimea însetată de sânge — ca atunci când a intrat în Templu și i-a alungat pe cei care făcuseră din casa lui Dumnezeu un loc de negoț, când au fugit dinaintea Sa ca și cum erau urmăriți de o companie de soldați înarmați. Ucenicii sperau că Isus Își va manifesta puterea și îi va convinge pe toți că El era Împăratul lui Israel.ST 171.1

Iuda era frământat de remușcări amare și rușine din pricina trădării lui Isus. Iar când a văzut maltratarea pe care a suportat-o Mântuitorul, a fost copleșit. Îl iubise pe Isus, dar iubise mai mult banii. Nu se gândise că Isus Se va lăsa prins de gloata pe care o condusese el. Se așteptase să facă o minune și să scape de ei. Dar când a văzut mulțimea înfuriată în sala de judecată, însetând după sânge, și-a simțit adânc vina; și, în timp ce mulți Îl acuzau cu vehemență pe Isus, Iuda umbla prin mulțime mărturisind că păcătuise vânzând sânge nevinovat. Le-a dat preoților banii cu care îl plătiseră și i-a implorat să-L elibereze pe Isus, declarând că Acesta era cu totul și cu totul nevinovat.ST 171.2

Pentru scurt timp, supărarea și încurcarea i-a amuțit pe preoți. Ei nu doreau ca poporul să știe că îl angajaseră pe unul dintre cei ce spuneau că sunt ucenici ai lui Isus pentru a-L da în mâinile lor. Doreau să ascundă faptul că-L vânaseră pe Isus ca pe un hoț și Îl prinseseră în secret. Dar mărturisirea lui Iuda și înfățișarea lui vinovată și răvășită i-a dat pe față pe preoți înaintea mulțimii, arătând că ura era aceea care îi împinsese să-L prindă pe Isus. Când Iuda a declarat sus și tare că Isus este nevinovat, preoții au răspuns: “Ce ne pasă nouă? Treaba ta.” Îl aveau pe Isus în puterea lor și erau hotărâți să nu-L scape. Iuda, copleșit de durere, a aruncat banii pe care-i disprețuia acum la picioarele celor care-l tocmiseră și, cuprins de suferință și groază, s-a dus și s-a spânzurat.ST 172.1

Isus avea mulți simpatizanți în grupul care-L înconjura și faptul că nu a răspuns în nici un fel multor întrebări ce-I fuseseră puse umpluse de uimire mulțimea. Sub toată batjocura și silnicia gloatelor, nici măcar o încruntare, nici o expresie de tulburare nu se așternuse pe chipul Său. Era demn și stăpân pe Sine. Cei de față Îl priveau, minunându-se. Au făcut comparație între fizicul Său desăvârșit și postura fermă, plină de demnitate cu înfățișarea celor care stăteau înaintea Lui pentru a-L judeca și și-au zis, unii către alții, că El părea mai degrabă un împărat față de oricare dintre mai marii lor. Nu purta nici o trăsătură a unuia care să fie vinovat de crimă. Ochii Lui erau blânzi, limpezi și netulburați, iar fruntea înaltă și largă. Fiecare aspect al Său era marcat de bunăvoință și principii nobile. Îndelunga Sa răbdare era atât de neomenească, încât mulți tremurau. Chiar Irod și Pilat au fost extrem de tulburați văzând ținuta Lui nobilă, dumnezeiască.ST 172.2

Pilat a fost convins de la început că Isus nu era un om de rând. Credea că are un caracter de excepție și că era cu totul nevinovat de acuzațiile aduse împotriva Lui. Îngerii care erau martori la această scenă au văzut convingerea guvernatorului roman și, pentru a-l salva de la angajarea în actul îngrozitor, de a-L da pe Hristos să fie crucificat, un înger a fost trimis la soția lui Pilat și a informat-o printr-un vis că Acela pe care-L judeca soțul ei era Fiul lui Dumnezeu și că suferea pe nedrept. Ea i-a trimis de îndată o înștiințare lui Pilat, declarând că a suferit mult într-un vis din pricina lui Isus și avertizându-L să nu aibă nimic de-a face cu acel Om sfânt. Solul, făcându-și drum grăbit prin mulțime, a pus scrisoarea în mâinile lui Pilat. Citind, a început să tremure, s-a îngălbenit la față și s-a hotărât dintr-o dată să nu aibă nimic de-a face cu condamnarea la moarte a lui Hristos. Dacă iudeii doreau sângele lui Isus, el n-o să-și folosească autoritatea pentru acest lucru, ci o să se străduiască să-L salveze.ST 173.1

Când Pilat a auzit că Irod este în Ierusalim, a fost extrem de ușurat; căci nădăjduia să se elibereze de toată responsabilitatea pe care o avea în judecarea și sentința ce trebuia dată în privința lui Isus. L-a trimis de îndată, împreună cu acuzatorii Lui, la Irod. Acest cârmuitor se împietrise în păcat. Crima comisă asupra lui Ioan Botezătorul lăsase asupra conștiinței lui o pată de care nu se putea elibera. Când a auzit de Isus și de lucrările puternice făcute de El, s-a înfricoșat și a tremurat, crezând că El era Ioan Botezătorul înviat din morți. Când Isus a fost pus în mâinile lui de către Pilat, Irod a privit acest act ca o recunoaștere a puterii, autorității și judecății lui. Aceasta a avut efectul de a împrieteni doi cârmuitori care fuseseră mai înainte dușmani. Irod a fost încântat să-L vadă pe Isus, așteptându-se ca El să facă vreo minune puternică pentru satisfacția lui. Dar lucrarea lui Isus nu era aceea de a satisface curiozitatea sau de căuta să-și asigure propria persoană. Puterea Sa divină, miraculoasă, trebuia exercitată pentru salvarea altora, nu spre avantajul propriu.ST 173.2

Isus nu a răspuns nimic la multele întrebări ce I-au fost puse de Irod; și nu a replicat nici dușmanilor Săi, care Îl acuzau cu vehemență. Irod era mânios pentru că Isus nu dădea semne că S-ar teme de puterea lui și împreună cu războinicii săi L-au luat în râs, L-au batjocorit și L-au maltratat pe Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, era uimit de înfățișarea nobilă, dumnezeiască a lui Isus când L-au umilit fără rușine și, temându-se să-L condamne, L-a trimis înapoi la Pilat.ST 174.1

Satana și îngerii lui îl ispiteau pe Pilat și încercau să-l ducă la ruină. I-au sugerat că, dacă nu lua parte la condamnarea lui Isus, alții aveau s-o facă; că mulțimea înseta după sângele Lui; și că, dacă nu-L dădea să fie răstignit, își va pierde puterea și onorurile lumești și va fi denunțat ca unul care crede în impostor. De frica de a nu-și pierde puterea și autoritatea, Pilat a consimțit la moartea lui Isus. Și cu toate că a pus sângele lui Isus asupra acuzatorilor Lui și mulțimea a acceptat, strigând: “Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”, Pilat nu era curat; era vinovat de sângele lui Hristos. El trimisese un om nevinovat la moarte din cauza interesului său egoist, din cauza iubirii de a fi onorat de marii oameni ai pământului. Dacă Pilat și-ar fi urmat propriile convingeri, n-ar fi avut nimic de-a face cu condamnarea la moarte a lui Isus.ST 174.2

Ținuta și cuvintele lui Isus din timpul judecării Sale au făcut o impresie profundă asupra minții multora care erau de față cu acea ocazie. Rezultatul influenței exercitate în acest mod a devenit evident după învierea Sa. Printre cei care au fost adăugați bisericii erau mulți a căror convingere se formase în timpul judecării lui Isus.ST 174.3

Mânia lui Satana a fost mare când a văzut că toată cruzimea pe care o dezlănțuise asupra lui Isus prin iudei nu avusese ca rezultat nici cel mai mic murmur din partea Lui. Deși luase asupra Sa natura omenească, El era sprijinit de o putere dumnezeiască și nu Se îndepărtase cu absolut nimic de voia Tatălui Său.ST 175.1