“Nevoiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă.” — Luca 13, 24.

Drumețul întârziat, care se grăbea să ajungă la poarta cetății, la apusul soarelui, nu putea să se oprească în drum pentru vreun lucru care l-ar fi putut atrage. Mintea lui era stăpânită de un singur gând — să intre pe poarta cetății. Același gând puternic, zicea Isus, se cere și de la un creștin. Eu v-am descoperit strălucirea caracterului, care este adevărata strălucire a Împărăției Mele. Ea nu vă oferă nici o făgăduință de stăpânire pământească; totuși merită cea mai mare dorință și străduință. Eu nu vă chem să luptați pentru stăpânirea marilor împărății ale lumii acesteia; cu toate acestea nu trebuie să credeți că nu este nici o luptă de dat sau nici o biruință de câștigat. Vă îndemn să vă străduiți, să vă luptați cu disperare, ca să intrați în Împărăția Mea spirituală.CMF 141.1

Viața creștinului este o bătălie și o alergare. Dar biruința despre care e vorba aici nu poate fi câștigată de puterea omenească. Câmpul de bătaie este inima omenească. Bătălia pe care trebuie s-o dăm — cea mai mare bătălie care a fost dată vreodată de om — este predarea eului personal în fața voinței lui Dumnezeu, predarea inimii în fața iubirii suverane. Omul cel vechi, născut din sânge și prin voința firii pământești, nu poate să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Înclinațiile moștenite, obiceiurile vechi trebuie să fie lepădate.CMF 141.2

Acela care se hotărăște să intre în Împărăția spirituală va constata că toate puterile unei firi nerenăscute, sprijinite de forțele împărăției întunericului, se ridică împotriva lui. Egoismul și mândria vor lua poziție împotriva oricărei încercări de a le arăta că sunt păcătoase. Prin noi înșine, nu suntem în stare să ne înfrângem dorințele și obiceiurile rele, care se luptă pentru supremație. Nu putem avea biruință asupra puternicului dușman care ne ține în sclavia sa. Numai Dumnezeu poate să ne dea această biruință. El dorește să avem stăpânire asupra noastră înșine, asupra voinței și căilor noastre. Dar nu poate lucra în noi, fără consimțământul și conlucrarea noastră. Duhul Sfânt lucrează prin facultățile și puterile date omului. Puterile noastre trebuie să lucreze împreună cu Dumnezeu.CMF 141.3

Biruința nu este câștigată fără multă rugăciune stăruitoare, fără îngenuncherea eului la fiecare pas. Voința noastră nu trebuie să fie silită să conlucreze cu uneltele divine, ci trebuie să se supună de bună voie. Dacă ar fi cu putință ca influența Duhului lui Dumnezeu să vă forțeze cu o putere de o sută de ori mai mare, aceasta n-ar face din voi adevărați creștini, niște buni cetățeni ai cerului. Reduta Satanei n-ar fi sfărâmată în felul acesta. Voința noastră trebuie să fie așezată de partea voinței lui Dumnezeu. Prin voi înșivă nu sunteți în stare să vă aduceți planurile, dorințele și înclinațiile în ascultare de voința lui Dumnezeu; dar, dacă vreți să aveți voință, Dumnezeu va lucra pentru voi “răsturnând izvodirile minții și orice înălțime, care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; și orice gând îl face rob ascultării de Hristos”. (2 Corinteni 10, 5.) Atunci veți duce “până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” (Filipeni 2, 12-13.)CMF 142.1

Mulți sunt atrași de frumusețea lui Hristos și de strălucirea cerului, dar dau înapoi când este vorba de condițiile prin care pot să și le însușească. Sunt mulți oameni pe calea cea largă, nemulțumiți de drumul pe care merg. Ei doresc să se smulgă din sclavia păcatului și caută, în propria lor putere, să se împotrivească obiceiurilor păcătoase. Privesc spre calea cea strâmtă și spre poarta cea îngustă, dar plăcerile egoiste, iubirea de lume, mândria și ambiția nesfințită pun un zid de despărțire între ei și Mântuitorul. Dacă ar fi să renunțe la propria lor voință, la pasiunile sau la idealurile lor, li s-ar cere un sacrificiu în fața căruia ei șovăie, se clatină și dau înapoi. Mulți “vor căuta să intre și nu vor putea.” (Luca 13, 24.) Ei doresc binele și se ostenesc să-l facă; dar nu se lipesc de el cu toată inima; nu sunt hotărâți să și-l asigure cu orice preț.CMF 143.1

Dacă dorim să biruim, singura nădejde pentru noi este să unim voința noastră cu voința lui Dumnezeu și să lucrăm împreună cu El, oră de oră și zi de zi. Nu putem să păstrăm eul personal și totuși să nădăjduim a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă vom ajunge vreodată la sfințenie, aceasta va fi cu putință numai prin renunțarea la eul personal și prin primirea gândului lui Hristos. Mândria și îngâmfarea trebuie să fie răstignite. Suntem noi gata să plătim prețul care ni se cere? Suntem noi gata să aducem voința noastră în perfectă armonie cu Dumnezeu? Până când nu vom fi dispuși la aceasta, harul transformator al lui Dumnezeu nu va putea face nici o schimbare în noi.CMF 143.2

Lupta pe care trebuie s-o purtăm este “lupta cea bună a credinței”. “Iată la ce lucrez eu”, zicea sfântul apostol Pavel, “și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” (Coloseni 1, 29.)CMF 143.3

Iacov, în timpul marii strâmtorări a vieții sale, s-a îndreptat spre rugăciune. El avea o țintă covârșitoare — să ajungă la transformarea caracterului. Dar, în timp ce se ruga stăruitor lui Dumnezeu, un vrăjmaș, cum își închipuia el, a pus mâna pe el și, toată noaptea, Iacov s-a luptat să-și scape viața. Dar nici chiar primejdia care-i amenința viața nu l-a făcut să se abată de la ținta pe care și-o pusese în sufletul lui. Când puterea îi era pe sfârșite, Îngerul s-a folosit de puterea Sa divină și, printr-o singură atingere, Iacov și-a dat seama cu cine se luptase. Rănit și fără ajutor, el a căzut pe pieptul Mântuitorului și I-a cerut binecuvântarea. El nu voia să-L lase să plece, nici să înceteze cu ruga sa și Domnul a împlinit cererea acestui suflet pocăit și fără ajutor, potrivit cu făgăduința Sa: “Să caute ocrotirea Mea și să facă pace cu Mine; da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27, 5.) Iacov s-a rugat cu o inimă hotărâtă: “Nu te voi lăsa, până nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32, 26.) Duhul stăruinței fusese inspirat de Acela care Se luptase cu patriarhul. El a fost Cel care i-a dat biruința și i-a schimbat numele din Iacov în Israel, zicând: “Ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor.” (Geneza 32, 28.) Lucrul pentru care Iacov se luptase în zadar, prin propriile sale puteri, a fost câștigat prin predarea eului și prin credință stăruitoare. “Și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră.” (1 Ioan 5, 4.)CMF 144.1