Capitol bazat pe textele din Luca 2:1-20
Împăratul slavei S-a umilit nespus pentru a îmbrăca natura omenească. Mediul pământesc în care a trăit era neprielnic şi respingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru ca maiestatea înfăţişării Sale să nu devină un punct de atracţie. El a evitat orice strălucire exterioară. Bogăţiile, onoarea lumească şi mărirea omenească niciodată nu pot să salveze un suflet de la moarte; Isus a avut grijă ca nicio atracţie de natură pământească să nu-i determine pe oameni să se adune în jurul Său. Numai frumuseţea adevărului ceresc trebuia să-i atragă pe cei care aveau să-L urmeze. Caracterul lui Mesia fusese prevestit cu mult timp înainte în profeţie şi El dorea ca oamenii să-L primească pe temeiul mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu. DCN 16.1
Îngerii se minunaseră de măreţul plan al răscumpărării. Ei urmăreau să vadă cum avea să-L primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său, îmbrăcat în haina naturii omeneşti. Îngeri cereşti au coborât în ţara poporului ales. Alte naţiuni se ţineau de legende şi se închinau la dumnezei falşi. În ţara unde se descoperise slava lui Dumnezeu şi unde strălucise lumina profeţiei au venit îngerii. Ei au mers nevăzuţi la Ierusalim, la cei rânduiţi să explice Oracolele sfinte şi la slujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia, preotul, în timp ce slujea la altar, i se vestise apropiata venire a lui Hristos. Deja înainte-mergătorul era născut, iar misiunea sa era dovedită prin minuni şi profeţie. Vestea despre naşterea lui şi despre minunata însemnătate a misiunii lui se răspândise pretutindeni. Cu toate acestea, Ierusalimul nu se pregătea să-şi primească Mântuitorul. DCN 16.2
Îngerii i-au însoţit pe Iosif şi pe Maria în timp ce călătoreau de la căminul lor din Nazaret până la cetatea lui David. Decretul Romei imperiale pentru înscrierea oamenilor din vastul ei cuprins se extindea până la locuitorii de printre dealurile Galileei. După cum, pe vremuri, Cir fusese chemat la tronul imperiului universal ca să-i poată pune în libertate pe captivii Domnului, tot astfel Cezar August a fost făcut mijlocul pentru îndeplinirea planului lui Dumnezeu de a o aduce pe mama lui Isus la Betleem. Ea era din neamul lui David şi Fiul lui David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea profetul, „va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:2). Dar, în cetatea neamului lor împărătesc, Iosif şi Maria nu au fost recunoscuţi sau onoraţi. Obosiţi şi fără adăpost, ei au străbătut tot drumul îngust, de la poarta cetăţii până la extremitatea de răsărit a oraşului, căutând în zadar loc de odihnă pentru noapte. Pentru ei nu s-a găsit nicio cameră în hanul aglomerat. Într-un adăpost rudimentar pentru animale, ei au găsit în cele din urmă refugiu şi aici S-a născut Mântuitorul lumii. DCN 16.3
Oamenii nu ştiau lucrul acesta, dar vestea a umplut cerul de bucurie. Fiinţele sfinte din lumea luminii au fost atrase spre pământ cu un interes şi mai profund, şi mai plin de afecţiune. Lumea întreagă era mai strălucitoare datorită prezenţei Sale. Deasupra dealurilor Betleemului s-a adunat o mulţime imensă de îngeri. Ei aşteptau semnalul de a aduce lumii vestea cea bună. Dacă ar fi fost credincioşi în răspunderea încredinţată lor, conducătorii lui Israel ar fi putut să aibă parte de bucuria de a vesti naşterea lui Isus. Dar acum ei au fost lăsaţi la o parte. Dumnezeu declară: „Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat” (Isaia 44:3). „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric” (Psalmii 112:4). Acelora care caută lumina şi care o acceptă cu bucurie le vor răsări razele strălucitoare de la tronul lui Dumnezeu. DCN 17.1
Pe câmpiile unde tânărul David îşi condusese turma, păstorii încă mai vegheau în timpul nopţii. În orele acelea de linişte, ei vorbeau împreună despre Mântuitorul făgăduit şi se rugau pentru venirea Împăratului pe tronul lui David. „Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.»” DCN 17.2
La cuvintele acestea, privelişti de slavă inundă inimile păstorilor care ascultă. A venit Liberatorul lui Israel! Putere, mărire, triumf sunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i pregătească pentru a-L recunoaşte pe Mântuitorul lor în sărăcie şi umilinţă. „Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” Solul ceresc le liniştise temerile. Le spusese cum să-L găsească pe Isus. Cu delicată consideraţie faţă de slăbiciunea lor omenească, le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea divină. Apoi bucuria şi slava nu mai puteau să fie ascunse. Toată câmpia a fost luminată de puternica strălucire a oştirilor lui Dumnezeu. Pământul era tăcut şi cerul plecat să asculte imnul „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. DCN 18.1
Cerul şi pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul decât atunci când păstorii ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încă tot aşa de mult obiectul grijii cerului ca atunci când oamenii simpli, cu ocupaţii obişnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei şi au vorbit cu solii cereşti prin vii şi pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproape de noi pe drumurile obişnuite ale vieţii. Îngeri din locuri cereşti vor sprijini paşii acelora care vin şi merg la porunca lui Dumnezeu. Faptul petrecut la Betleem este un subiect inepuizabil. În el este ascuns „adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu” (Romani 11:33). DCN 18.2
Admirăm sacrificiul Mântuitorului, care a schimbat tronul cerului cu staulul şi tovărăşia îngerilor sfinţi cu vitele din grajd. Îngâmfarea omenească şi mulţumirea de sine se simt mustrate în prezenţa Sa. Dar acesta n-a fost decât începutul iubirii Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau aceste consecinţe se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta ca să împartă cu noi necazurile şi ispitele şi să ne dea exemplul unei vieţi fără păcat. DCN 18.3
În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât şi mai mult atunci când el însuşi a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe păcătoşi. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi de a pierde veşnicia. Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. El priveşte faţa copilaşului său şi tremură la gândul primejdiei pentru viaţa acestuia. El doreşte din toată inima să-şi ferească scumpa odraslă de puterea lui Satana, să-l ţină departe de ispite şi de luptă. Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu pentru a înfrunta o luptă mult mai înverşunată şi un risc mult mai înfricoşător, pentru ca, în felul acesta, cărarea vieţii să poată fi făcută sigură pentru copilaşii noştri. Aici este iubirea! Minunează-te, cerule, şi rămâi încremenit, pământule! DCN 19.1