Capitol bazat pe textele din Luca 2:39,40
Isus Şi-a petrecut copilăria şi tinereţea într-un sătuleţ de munte. Nu exista loc pe pământ care nu ar fi fost onorat prin prezenţa Sa. Palatele regilor s-ar fi bucurat de privilegiul de a-L primi ca oaspete. Dar El a trecut pe lângă casele bogate, curţile împărăteşti şi vestitele lăcaşuri ale ştiinţei, ca să-Şi stabilească locuinţa în modestul şi dispreţuitul Nazaret. DCN 20.1
Minunat în semnificaţia lui este scurtul raport biblic cu privire la copilăria şi tinereţea Sa: „Iar Pruncul creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El.” În lumina strălucitoare a înfăţişării Tatălui Său, „Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52). Mintea Sa era activă şi pătrunzătoare, cu o gândire şi o înţelepciune care Îi depăşeau vârsta. Pe lângă acestea, caracterul Său era armonios. Puterile minţii şi ale corpului se dezvoltau treptat, urmând legile naturale ale copilăriei. DCN 20.2
În copilărie, Isus a dat dovadă de o drăgălăşenie deosebită în purtare. Mâinile Sale binevoitoare erau totdeauna gata să-i ajute pe alţii. Manifesta o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura şi o credincioşie care niciodată nu sacrifica integritatea. Neclintit ca o stâncă în privinţa principiilor, viaţa Sa demonstra gingăşia amabilităţii altruiste. Mama Domnului Isus urmărea cu multă seriozitate dezvoltarea puterilor Sale şi vedea în caracterul Său chipul desăvârşirii. Cu mare bucurie căuta să încurajeze mintea Sa ageră şi receptivă. Prin Duhul Sfânt, ea primea înţelepciune ca să conlucreze cu fiinţele cereşti la creşterea acestui Copil, care putea recunoaşte numai pe Dumnezeu ca Tată al Său. DCN 20.3
În zilele Domnului Hristos, oraşul sau cetatea care nu se îngrijea de educaţia religioasă a tinerilor era socotită ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, învăţătura se ocupa mai mult de forme. Tradiţia înlocuise în mare parte Sfintele Scripturi. Adevărata educaţie i-ar fi determinat pe tineri „să-L caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind” (Faptele apostolilor 17:27), dar învăţătorii iudei acordau atenţie lucrurilor care priveau ceremoniile. Mintea era încărcată de învăţături care nu-i erau de folos celui care le învăţa şi care nu vor fi recunoscute de şcoala mai înaltă din curţile cereşti. Experienţa care se obţine printr-o acceptare personală a Cuvântului lui Dumnezeu nu avea loc în sistemul lor de educaţie. Absorbiţi de cele din afară, elevii nu găseau momente de linişte pe care să le trăiască singuri cu Dumnezeu. Ei nu auzeau glasul Lui vorbindu-le în inimă. În căutarea lor după cunoştinţă, s-au îndepărtat de Izvorul înţelepciunii. Lucrurile de seamă ale slujirii lui Dumnezeu erau neglijate. Principiile Legii erau întunecate. Ceea ce se considera a fi educaţie superioară era cea mai mare piedică în calea realei dezvoltări. Sub educaţia dată de rabini, puterile tinerilor erau înăbuşite. Minţile lor deveneau confuze şi înguste. DCN 21.1
Copilul Isus nu a învăţat la şcolile sinagogilor. Mama Lui i-a fost primul învăţător omenesc. Din gura ei şi din scrierile profeţilor, El a învăţat despre lucrurile cereşti. Chiar cuvintele pe care El Însuşi i le spusese lui Moise pentru Israel le învăţa acum de pe genunchii mamei Sale. Trecând de la vârsta copilăriei la aceea a tinereţii, El nu a studiat la şcolile rabinilor; nu avea nevoie să obţină educaţia din astfel de izvoare, deoarece Dumnezeu era învăţătorul Său. Întrebarea pusă în timpul lucrării Mântuitorului: „Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” nu arată că Isus nu ştia să citească, ci numai faptul că El nu primise o educaţie rabinică (Ioan 7:15). DCN 21.2
Deoarece El Şi-a obţinut cunoştinţa aşa cum o putem obţine şi noi, cunoaşterea profundă a Sfintelor Scripturi arată cu câtă stăruinţă Şi-a dedicat anii tinereţii studierii Cuvântului lui Dumnezeu. În faţa Lui se desfăşura şi marea bibliotecă a lucrurilor create de Dumnezeu. El, care făcuse toate lucrurile, studia acum învăţăturile pe care mâna Sa le scrisese pe pământ, pe apă şi pe bolta cerului. Departe de căile nesfinte ale lumii, El a adunat comori de ştiinţă din natură. A studiat viaţa plantelor, a animalelor şi viaţa omului. Chiar din anii tinereţii Sale, a fost stăpânit de o singură ţintă: să trăiască pentru a-i face pe alţii fericiţi. Pentru lucrul acesta, El a găsit resurse în natură; în timp ce studia viaţa plantelor şi a animalelor, noi căi şi mijloace Îi veneau în minte. El putea mereu să scoată ilustraţii din lucrurile văzute, prin care să prezinte Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Parabolele prin care, în timpul slujirii Sale, Îi plăcea să-Şi predea lecţiile despre adevăr arată cât de deschisă Îi era mintea faţă de influenţele naturii şi cu cât interes adunase El învăţăturile spirituale din lucrurile vieţii de toate zilele. DCN 21.3
În felul acesta, în timp ce Se străduia să înţeleagă cauza lucrurilor, lui Isus I se descoperea importanţa Cuvântului şi a lucrărilor lui Dumnezeu. El era ajutat de fiinţe cereşti şi cultiva gânduri şi legături sfinte. De la prima scânteiere de inteligenţă, El creştea necontenit în har spiritual şi în cunoaşterea adevărului. Fiecare copil poate dobândi cunoştinţe aşa cum a dobândit Isus. Atunci când căutăm să-L cunoaştem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de noi, mintea ne va fi întărită, iar caracterul nostru va fi înălţat şi înnobilat. Trebuie să ne asemănăm tot mai mult cu Mântuitorul nostru. Iar când privim frumuseţea şi măreţia din natură, inima noastră începe să-L caute pe Dumnezeu. În timp ce spiritul este umplut de respect, sufletul este reînviorat prin intrarea în legătură cu Cel Veşnic, prin lucrările Sale. Comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune dezvoltă facultăţile intelectuale şi morale, iar puterile spirituale se întăresc atunci când cultivăm gânduri legate de lucrurile spirituale. DCN 22.1
Viaţa Domnului Isus a fost trăită în deplină armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil, El a gândit şi a vorbit ca un copil, dar nicio urmă de păcat nu a întinat chipul lui Dumnezeu din El. Cu toate acestea, n-a fost scutit de ispite. Locuitorii din Nazaret erau proverbiali din cauza stricăciunii lor. Proasta reputaţie, pentru care erau în general cunoscuţi, se vede din întrebarea lui Natanael: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Isus a fost pus în locuri unde caracterul Său avea să fie probat. Era necesar ca El să vegheze necontenit pentru a-Şi păstra curăţia. A fost supus la toate luptele pe care trebuie să le ducem şi noi, ca să ne fie o pildă în copilărie, tinereţe şi maturitate. DCN 22.2
Părinţii lui Isus erau săraci şi depindeau de truda lor zilnică. El era obişnuit cu sărăcia, cu sacrificiul de sine şi cu lipsurile. Experienţa aceasta I-a fost de folos. În viaţa Sa de muncă nu existau clipe de lenevie, care să invite ispita. Nu au existat ore lipsite de o preocupare, care să deschidă calea pentru legături corupătoare. Pe cât a fost cu putinţă, El a închis uşa în faţa ispititorului. Nici câştigul, nici plăcerea, nici laudele, nici mustrările nu L-au putut determina să consimtă la o faptă rea. Era înţelept în a discerne răul şi puternic în a-i rezista. Hristos a fost singurul om fără păcat care a locuit vreodată pe pământ, cu toate că aproape treizeci de ani El a trăit printre locuitorii stricaţi din Nazaret. Faptul acesta este o mustrare pentru cei care consideră că, pentru a trăi o viaţă curată, ei depind de loc, de avere sau de belşug. Ispita, sărăcia şi greutăţile sunt adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea curăţiei şi a tăriei de caracter. DCN 23.1
Isus a trăit într-o casă ţărănească şi, cu credincioşie şi voioşie, Şi-a îndeplinit partea în purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul cerului şi îngerii se desfâtaseră în împlinirea cuvântului Său; acum, era un lucrător harnic, un Fiu ascultător şi iubitor. El a învăţat o meserie şi lucra cu mâinile Lui în atelierul de dulgherie, împreună cu Iosif. În îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obişnuit, El mergea pe străzile târguşorului, ducându-Se şi venind de la lucrul Său umil. El nu Şi-a folosit puterea dumnezeiască pentru a-Şi micşora poverile sau pentru a-Şi uşura munca. DCN 23.2
În timp ce Isus a muncit în copilărie şi tinereţe, mintea şi corpul Său s-au dezvoltat. El nu Şi-a folosit puterile fizice cu nepăsare, ci în aşa fel încât să fie păstrate în sănătate, pentru ca El să fie capabil să facă cea mai bună lucrare în orice privinţă. El nu voia să fie imperfect nici chiar în mânuirea uneltelor. Era desăvârşit atât ca lucrător, cât şi în caracter. Prin exemplul Său, ne-a învăţat că avem datoria să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu precizie şi perfecţiune şi că o astfel de lucrare este onorabilă. Exerciţiul, care învaţă mâinile să fie folositoare şi-i formează pe tineri să-şi ducă partea din poverile vieţii, dă putere fizică şi dezvoltă orice abilitate. Toţi trebuie să găsească ceva de făcut, care să fie de folos pentru ei înşişi şi de ajutor pentru alţii. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare şi numai muncitorul harnic găseşte adevărata glorie şi bucurie a vieţii. Aprobarea lui Dumnezeu rămâne cu o iubitoare asigurare asupra copiilor şi tinerilor care îşi îndeplinesc partea cu bucurie, împărtăşind poverile tatălui şi ale mamei. Astfel de copii vor intra în viaţă ca membri folositori ai societăţii. DCN 23.3
Tot timpul cât a trăit printre oameni, Mântuitorul nostru a împărtăşit soarta celor săraci. Din propria viaţă cunoştea grijile şi poverile lor şi putea să-i mângâie şi să-i încurajeze pe toţi lucrătorii umili. Aceia care au o concepţie corectă despre învăţătura pe care ne-o dă viaţa Sa nu vor considera niciodată că trebuie să se facă deosebire între clasele sociale, că bogaţii trebuie să fie onoraţi mai mult decât săracii demni şi respectabili. DCN 24.1
Isus a pus tact şi voie bună în lucrarea Sa. Se cer multă răbdare şi spiritualitate pentru a introduce religia Bibliei în viaţa de familie şi în activitatea zilnică, pentru ca în ocupaţiile vremelnice ochiul să poată rămâne aţintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Şi în această privinţă Hristos a fost un ajutor. El niciodată n-a fost atât de împovărat de griji lumeşti, încât să nu aibă timp sau preocupare pentru lucrurile cereşti. Deseori Îşi exprima bucuria inimii, cântând psalmi şi melodii cereşti. Deseori locuitorii din Nazaret Îi auzeau vocea înălţându-se în laude şi mulţumiri către Dumnezeu. El întreţinea legătura cu cerul prin cântec, iar când tovarăşii Săi se plângeau de oboseala muncii, erau învioraţi de sublimele melodii ieşite de pe buzele Sale. Imnurile Sale de laudă păreau că izgonesc îngerii răi şi, asemenea fumului de tămâie, umpleau locul cu mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era transportată din exilul ei pământesc spre căminul ceresc. DCN 24.2
Isus a fost izvorul harului vindecător pentru lume şi, în toţi acei ani pe care i-a petrecut retras la Nazaret, viaţa Lui s-a revărsat în râuri de iubire şi de bunătate. Bătrânii, oamenii întristaţi şi împovăraţi de păcat, copiii la joacă, în bucuria lor nevinovată, micile creaturi din crânguri, animalele răbdătoare, purtătoare de poveri - toată suflarea era mai fericită datorită prezenţei Sale. El, al cărui cuvânt puternic susţinea lumile, Se apleca să aline o pasăre rănită. Nu rămânea nimic neobservat de El, nimeni căruia să nu fie gata să îi slujească. Astfel, în timp ce creştea în înţelepciune şi în statură, Isus Se făcea tot mai plăcut şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor, arătându-Se în stare să-i iubească pe toţi. Atmosfera de nădejde şi de curaj care-L înconjura Îl fâcea o binecuvântare în orice casă. Adesea, în sinagogă, în ziua de Sabat, El era invitat să citească învăţătura din profeţi, iar inimile ascultătorilor tresăltau atunci când o nouă lumină strălucea cu putere din cuvintele binecunoscute ale textului sacru. DCN 24.3
Cu toate acestea, Isus Se ferea de îngâmfare. În toţi anii cât a stat la Nazaret, El n-a manifestat nimic din puterea Sa făcătoare de minuni. N-a căutat poziţii şi nu Şi-a atribuit titluri. Viaţa Sa liniştită şi simplă şi chiar tăcerea Sfintelor Scripturi cu privire la prima parte a vieţii Sale ne învaţă o lecţie importantă. Cu cât viaţa copilului este mai liniştită şi mai simplă, cu cât este mai liberă de emoţii artificiale şi mai în armonie cu natura, cu atât mai favorabilă este dezvoltării fizice şi mintale, precum şi tăriei spirituale. DCN 25.1
Isus este exemplul nostru. Sunt mulţi care se ocupă cu interes de perioada slujirii Sale publice, în timp ce trec cu vederea învăţăturile care decurg din primii Săi ani. Dar tocmai în viaţa Sa de familie El este un model pentru toţi copiii şi tinerii. Mântuitorul a consimţit să Se coboare în sărăcie, ca să ne înveţe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar şi atunci când avem de dus o viaţă umilă. El a trăit pentru a mulţumi, onora şi proslăvi pe Tatăl Său în lucrurile obişnuite ale vieţii. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului umil al meseriaşilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului ca şi atunci când făcea minuni pentru mulţime. Şi fiecare tânăr care urmează exemplul lui Hristos de credincioşie şi de ascultare în familia Sa umilă îşi poate însuşi aceleaşi cuvinte spuse despre El de Tatăl, prin Duhul Sfânt: „Iată robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu.” DCN 25.2