Cu grijă și cutremur ne apropiam de timpul când Mântuitorul nostru trebuia să vină. Cu o seriozitate solemnă, căutam, ca popor, să ne curățim viețile, ca să putem fi gata să ne întâlnim cu El, la venirea Lui. În ciuda opoziției din partea clericilor și a bisericilor, Sala Beethoven, din orașul Portland, era plină seară de seară; în special duminica se țineau adunări mari acolo. Fratele Stockman era un bărbat de o adâncă evlavie. Avea o sănătate șubredă, dar când se ridica în fața oamenilor, părea că este înălțat mai presus de infirmitatea lui fizică și fața îi era luminată de conștiența faptului că predica adevărul sfânt al lui Dumnezeu. 1M 49.1
Cuvintele lui aveau o puterea solemnă, cercetătoare, care atingea multe inimi. Adeseori, își exprima dorința arzătoare de a trăi ca să-L întâmpine pe Mântuitorul venind pe norii cerului. Sub păstorirea lui, Duhul lui Dumnezeu a convins mulți păcătoși și i-a adus în turma lui Hristos. Încă se țineau adunări în case particulare din diferite părți ale orașului, cu cele mai bune rezultate. Credincioșii erau încurajați să lucreze pentru prietenii și pentru rudele lor și convertirile se înmulțeau cu fiecare zi. 1M 49.2
Oameni din toate categoriile sociale se adunau în Sala Beethoven. Bogați și săraci, înălțați și smeriți, clerici și laici, toți erau nerăbdători, din motive diferite, să audă învățătura despre cea de-a Doua Venire. Mulți veneau și, negăsind loc în sală, plecau dezamăgiți. Programul acestor întâlniri era simplu. De obicei, se ținea mai întâi o cuvântare scurtă și la obiect, iar apoi se lăsa timp pentru sfaturi și îndemnuri generale. De regulă, era o liniște desăvârșită pentru o mulțime atât de mare. Domnul ținea în frâu spiritul de împotrivire, în timp ce slujitorii Lui explicau motivele credinței lor. Uneori, instrumentul omenesc era slab, dar Duhul lui Dumnezeu dădea greutate și putere adevărului Său. Prezența îngerilor sfinți se simțea în adunare și mulți se adăugau zi de zi la mica grupă a celor credincioși. 1M 50.1
Într-o ocazie, în timp ce fratele Stockman predica, fratele Brown, un pastor creștin baptist, al cărui nume a mai fost menționat aici, stătea la amvon, ascultând prezentarea cu un mare interes. El a fost profund impresionat și, deodată, fața i s-a făcut palidă ca de mort, s-a clătinat pe scaun și fratele Stockman l-a prins în brațe chiar în timp ce cădea la pământ și l-a întins pe canapeaua din spatele amvonului, unde a zăcut fără putere până când s-a încheiat predica. 1M 50.2
Atunci, el s-a ridicat, cu fața încă palidă, dar strălucind de lumina de la Soarele neprihănirii, și a dat o mărturie impresionantă. Părea că primise ungerea sfântă de sus. De obicei, vorbea slab și avea un stil sobru, lipsit de orice înflăcărare. În acea ocazie, cuvintele lui solemne, chibzuite, purtau cu ele o nouă putere, în timp ce îi avertiza pe păcătoși și pe frații lui pastori să lase deoparte necredința, prejudecățile și formalismul rece și, asemenea nobililor creștini din Bereea, să studieze scrierile sfinte, comparând verset cu verset, ca să vadă dacă acele lucruri erau adevărate sau nu. El i-a rugat fierbinte pe clericii prezenți să nu se simtă jigniți de felul direct și cercetător în care fratele Stockman prezentase acel subiect solemn, care ne interesa pe toți. 1M 50.3
El a spus: „Noi vrem să ajungem la oameni; vrem ca cei păcătoși să fie convinși și să se pocăiască în mod autentic înainte de a fi prea târziu pentru ei ca să fie mântuiți, astfel încât să nu ajungă să se plângă: ‘Secerișul a trecut, vara s-a sfârșit și noi tot nu suntem mântuiți.’ Frații noștri clerici spun că săgețile noastre lovesc în ei; nu ar vrea mai bine să se dea deoparte, să nu se mai interpună între noi și popor și să ne lase să ajungem la inimile celor păcătoși? Dacă ei se așază singuri ca țintă a țelului nostru, nu au niciun motiv să se plângă de rănile pe care le primesc. Dați-vă deoparte, fraților, și nu veți mai fi loviți!” 1M 51.1
El și-a relatat experiența cu o asemenea simplitate și sinceritate, încât mulți dintre cei care avuseseră mari prejudecăți au fost impresionați până la lacrimi. Duhul lui Dumnezeu Se simțea în cuvintele lui și Se vedea pe chipul lui. Cu un entuziasm sfânt, el a declarat plin de curaj că luase Cuvântul lui Dumnezeu ca sfătuitor și că, astfel, îndoielile îi fuseseră îndepărtate și credința îi fusese întărită. Cu seriozitate, el i-a invitat pe frații lui, clerici, membri ai bisericii, păcătoși și necredincioși, să cerceteze singuri Biblia și i-a îndemnat să nu lase niciun om să-i abată de la ținta de a se convinge cu privire la adevăr. 1M 51.2
Nici atunci și nici după aceea, fratele Brown nu a rupt legătura sa cu Biserica Creștină Baptistă, ci a fost privit cu mare respect de membrii acesteia. Când a sfârșit de vorbit, cei care doreau ca poporul lui Dumnezeu să se roage pentru ei au fost invitați să se ridice. Sute de persoane au răspuns la acest apel. Duhul Sfânt a coborât asupra adunării. Cerul și pământul păreau aproape unul de celălalt. Întâlnirea a durat până târziu în noapte. Puterea Domnului a fost simțită de tineri, de bătrâni și de cei de vârstă medie. 1M 51.3
În timp ce ne întorceam la casele noastre pe căi diferite, o voce care-L lăuda pe Domnul a ajuns până la noi dintr-o anumită direcție și, ca un răspuns, voci din alte și alte direcții strigau: „Slavă lui Dumnezeu, Domnul domnește!” Oamenii își căutau casele cu laude pe buze și sunetul acela de bucurie răsuna prin atmosfera liniștită a nopții. Nimeni dintre cei care au participat la aceste adunări nu poate uita vreodată acele scene extraordinare. 1M 51.4
Cei care Îl iubesc sincer pe Isus pot aprecia sentimentele acelora care vegheau așteptând cu mult dor venirea Mântuitorului lor. Momentul împlinirii așteptării lor se apropia. Timpul când speram că ne vom întâlni cu El era la ușă. Ne apropiam de acel ceas cu o solemnitate liniștită. Adevărații credincioși se odihneau în dulce comuniune cu Dumnezeu — o pregustare a păcii care urma să le fie dată în viitorul strălucit care-i aștepta. Niciunul dintre cei care au simțit această speranță și care au nutrit această credință nu va putea uita vreodată acele ceasuri prețioase, de așteptare. 1M 52.1
Preocupările lumești au fost lăsate deoparte, de către cei mai mulți, timp de câteva săptămâni. Ne cercetam cu grijă fiecare gând și fiecare emoție a inimii, ca și când ne-am fi aflat pe patul de moarte și în câteva ore aveam să închidem ochii pentru totdeauna din fața scenelor acestui pământ. Nu s-au făcut „haine pentru înălțare”, cu ocazia marelui eveniment; simțeam nevoia dovezii lăuntrice că eram pregătiți să-L întâlnim pe Hristos, iar hainele noastre albe erau curăția sufletului și un caracter spălat de păcat prin sângele ispășitor al Mântuitorului nostru. 1M 52.2
Dar timpul așteptării a trecut. Aceasta a fost prima încercare grea, venită asupra celor care credeau și sperau că Isus urma să vină pe norii cerului. Dezamăgirea poporului așteptător al lui Dumnezeu a fost mare. Batjocoritorii triumfau, câștigându-i de partea lor pe cei slabi și lași. Unii, care păruseră a avea adevărata credință, arătau că fuseseră influențați doar de frică și acum, odată cu trecerea timpului stabilit, își recăpătaseră curajul și li se alăturau plini de îndrăzneală celor batjocoritori, declarând că ei nu fuseseră niciodată atât de naivi, încât să creadă cu adevărat învățătura lui Miller, care fusese un fanatic nebun. Alții, din fire slabi și șovăitori, au părăsit cauza pe tăcute. M-am gândit: Dacă Hristos ar fi venit cu adevărat, ce s-ar fi ales de cei ezitanți și nestatornici? Ei susțineau că-L iubesc pe Isus și că așteaptă venirea Lui; dar când El nu a venit, ei s-au simțit ușurați și s-au întors la starea lor de nepăsare și de nesocotire a adevăratei religii. 1M 52.3
Eram nedumeriți și dezamăgiți, dar nu am renunțat la credință. Mulți încă se agățau de speranța că Isus nu avea să-Și mai întârzie mult venirea; Cuvântul Domnului era sigur, nu putea da greș. Simțeam că ne făcuserăm datoria, că trăiserăm în armonie cu credința noastră prețioasă; eram dezamăgiți, dar nu descurajați. Semnele timpului arătau că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape; trebuia să veghem și să fim gata în orice clipă pentru venirea Domnului. Trebuia să așteptăm cu speranță și cu încredere, fără a neglija să ne adunăm laolaltă pentru a primi învățătură, încurajare și mângâiere, astfel încât lumina noastră să poată străluci în întunericul lumii. 1M 53.1
Calcularea timpului era atât de simplă și de clară, încât până și copiii o puteau înțelege. De la data decretului împăratului Persiei, care este menționat în Ezra 7 și care a fost dat în anul 457 înainte de Hristos, cei 2300 de ani din Daniel 8,14 trebuiau să se încheie în 1843. Prin urmare, noi așteptam venirea Domnului la sfârșitul acestui an. Am fost foarte dezamăgiți când anul a trecut și Mântuitorul nu a venit. 1M 53.2
La început, nimeni nu și-a dat seama că, dacă decretul nu fusese dat la începutul anului 457 î.Hr., cei 2300 de ani nu s-ar fi încheiat la sfârșitul anului 1843. Dar s-a descoperit apoi că decretul fusese dat aproape de sfârșitul anului 457 î.Hr. și, prin urmare, perioada profetică urma să se încheie în toamna anului 1844. Astfel, viziunea aceasta, în aspectul ei referitor la timp, nu întârziase, deși așa părea. Am învățat să ne bazăm pe ceea ce spusese profetul: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteaptă-o, căci va veni și se va împlini negreșit.” 1M 53.3
Dumnezeu Și-a pus la încercare poporul, când timpul așteptat a trecut și nu s-a întâmplat nimic, în anul 1843. Greșeala făcută în calcularea perioadelor profetice nu a fost descoperită imediat nici măcar de unii bărbați învățați care se împotriviseră concepțiilor acelora care așteptau venirea lui Hristos. Cei care cercetau Biblia declarau că Miller avea dreptate în calculele lui, deși îl contraziceau cu privire la evenimentul care avea să încununeze această perioadă. Dar și ei, și poporul așteptător al lui Dumnezeu greșeau în același fel în privința timpului. 1M 53.4
Noi credem că Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, a hotărât ca poporul Său să treacă printr-o asemenea dezamăgire, menită să scoată la lumină ce se afla în inimă și să formeze un caracter neprihănit în aceia care mărturiseau că așteaptă cu bucurie venirea Domnului. Cei care au primit solia primului înger (vezi Apocalipsa 14,6.7) de teama mâniei judecății lui Dumnezeu, și nu pentru că iubeau adevărul și doreau să moștenească Împărăția cerului, acum au apărut în adevărata lor lumină. Ei au fost printre primii care i-au luat în râs pe cei dezamăgiți, pe aceia care iubeau sincer venirea lui Isus și o așteptau. 1M 54.1
Cei care au fost dezamăgiți nu au fost lăsați multă vreme în întuneric; studiind cu rugăciune stăruitoare perioadele profetice, ei au descoperit greșeala și au urmat pana profetică prin acel timp de aparentă întârziere. În bucuria așteptării venirii lui Hristos, aparenta întârziere a împlinirii viziunii nu fusese luată în calcul, astfel că ea reprezentase pentru ei o surpriză tristă și neașteptată. Totuși, această încercare a fost necesară pentru dezvoltarea și întărirea în adevăr a credincioșilor sinceri. 1M 54.2
Speranțele noastre se îndreptau acum către venirea Domnului în 1844. Acum era, totodată, timpul pentru solia celui de-al doilea înger care, zburând prin mijlocul cerului, striga: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare.” Solia aceasta a fost proclamată pentru prima dată de slujitorii lui Dumnezeu în vara anului 1844. Drept urmare, mulți au părăsit bisericile decăzute. În legătură cu această solie a avut loc strigătul de la miezul nopții [vezi Matei 25,1-13): „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare.” În orice parte a țării a fost dusă lumina cu privire la această solie și chemarea a trezit mii de oameni. A mers din oraș în oraș, din sat în sat și până în regiunile cele mai îndepărtate ale țării. A ajuns la cei învățați și talentați, ca și la cei neștiutori și umili. 1M 54.3
Acesta a fost cel mai fericit an din viața mea. Inima îmi era plină de bucuria așteptării, dar îmi era milă și eram frământată pentru cei care erau descurajați și nu aveau nicio speranță în Isus. 1M 55.1
Ne-am unit, ca popor, în rugăciune stăruitoare pentru o experiență autentică și pentru o dovadă de netăgăduit că Dumnezeu ne acceptase. 1M 55.2
Aveam nevoie de multă răbdare, deoarece erau mulți batjocoritori. Adeseori eram întâmpinați cu aluzii ironice la dezamăgirea noastră de dinainte. „Încă nu v-ați înălțat la cer? Când așteptați să plecați?” și alte aluzii similare ne erau adresate frecvent de către cei necredincioși și chiar de către unii care se declarau a fi creștini, care acceptaseră Biblia, dar nu învățaseră marile și importantele ei adevăruri. Ochii lor orbiți păreau să nu vadă decât o semnificație confuză și îndepărtată în solemna avertizare că Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea” și în asigurarea că sfinții vor fi înălțați împreună, ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh. 1M 55.3
Bisericile tradiționale foloseau toate mijloacele pentru a împiedica răspândirea credinței în revenirea în curând a lui Hristos. În adunările lor, celor care îndrăzneau să menționeze vreo speranță cu privire la revenirea lui Hristos în curând nu le era garantată nicio libertate. Cei care pretindeau că-L iubesc pe Isus respingeau, batjocoritori, vestea bună că Acela despre care ei spuneau că este cel mai bun prieten al lor avea să-i viziteze în curând. Erau agitați și plini de mânie împotriva celor care proclamau vestea venirii Sale și care se bucurau că aveau să-L vadă în curând, în slava Sa. 1M 55.4
Fiecare clipă mi se părea de cea mai solemnă importanță. Simțeam că făceam o lucrare pentru veșnicie și că cei nepăsători și indiferenți erau în cel mai mare pericol. Credința mea era neumbrită și mă încredeam în prețioasele făgăduințe ale lui Isus. El le spusese ucenicilor: „Cereți, și veți căpăta.” Credeam cu tărie că tot ceea ce ceream în armonie cu voia lui Dumnezeu avea să-mi fie dat. M-am plecat în umilință la picioarele lui Isus, cu inima în armonie cu voința Sa. 1M 56.1
Adesea vizitam familii și mă rugam stăruitor pentru aceia care erau copleșiți de temeri și de descurajare. Credința mea era atât de puternică, încât nu mă îndoiam nicio clipă că Dumnezeu avea să răspundă rugăciunilor mele și, fără nicio excepție, binecuvântarea și pacea lui Isus coborau asupra noastră, ca răspuns la umilele noastre cereri, iar inimile celor deznădăjduiți erau înseninate de lumină și de speranță. 1M 56.2
Cu o stăruitoare cercetare a inimii și cu mărturisiri pline de umilință, ne apropiam, rugându-ne, de timpul așteptării noastre. În fiecare dimineață, simțeam că cea dintâi lucrare a noastră era aceea de a ne asigura că viețile noastre erau neprihănite înaintea lui Dumnezeu. Interesul nostru unul față de celălalt a crescut; ne rugam mult împreună și unul pentru altul. Ne adunam în livezi și în crânguri pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu și pentru a ne înălța cererile la El în rugăciune, simțindu-ne mai aproape de El atunci când eram înconjurați de lucrările Sale din natură. Bucuriile mântuirii ne erau mai necesare decât hrana și apa. Dacă norii ne întunecau mintea, nu îndrăzneam să ne odihnim sau să dormim până când aceștia nu erau alungați de siguranța acceptării noastre de către Domnul. 1M 56.3
Sănătatea mea era foarte slăbită, plămânii îmi erau serios afectați și vocea îmi cedase. Duhul lui Dumnezeu Se odihnea adesea asupra mea cu o mare putere, iar trupul meu firav de-abia putea suporta slava care îmi inunda sufletul. Mi se părea că respir chiar atmosfera cerului și mă bucuram așteptând revenirea în curând a Mântuitorului și viața veșnică în lumina feței Sale. 1M 56.4
Poporul așteptător al lui Dumnezeu se apropia de ceasul când spera din toată inima că bucuria avea să îi fie împlinită prin venirea Mântuitorului. Dar timpul acela a trecut din nou, fără ca Isus să fi venit. A fost greu să ne reluăm grijile vieții, pe care credeam că le-am lăsat pentru totdeauna. Aceasta a fost o amară dezamăgire, care a căzut peste mica turmă a cărei credință fusese atât de puternică și a cărei speranță fusese atât de înaltă. Însă am fost surprinși că ne simțeam atât de liberi în Domnul și că eram atât de puternic susținuți de puterea și de harul Lui. 1M 56.5
Cu toate acestea, experiența anului trecut a fost repetată într-o măsură mai mare. Mulți au renunțat la credința lor. Unii, care fuseseră foarte încrezători, au fost atât de adânc răniți în mândria lor, încât ar fi vrut să fugă de lume. Ca și Iona, ei se plângeau de Dumnezeu și ar fi ales mai degrabă moartea, decât să mai trăiască. Cei care își clădiseră credința pe dovezile altora, și nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-și schimbe din nou opiniile. Fățarnicii, care speraseră să-L înșele și pe Domnul, așa cum se înșelau pe ei înșiși cu falsa lor pocăință și cu evlavia prefăcută, acum se simțeau scăpați din pericolul care-i amenința și începeau să se opună pe față cauzei pe care, până de curând, susținuseră că o iubesc. 1M 57.1
Cei slabi și cei nelegiuiți s-au unit în a declara că acum nu mai putea fi vorba de temeri sau de așteptări. Timpul trecuse, Domnul nu venise și lumea avea să rămână la fel pentru mii de ani. Această a doua mare încercare a scos la iveală o masă de oameni de nimic, care fuseseră atrași de valul puternic al credinței advente și fuseseră purtați o vreme alături de adevărații credincioși și de lucrătorii serioși. 1M 57.2
Eram dezamăgiți, dar nu disperați. Am hotărât să ne supunem cu răbdare procesului de curățire pe care Dumnezeu îl considera necesar pentru noi și să așteptăm, răbdători și plini de speranță, ca Mântuitorul să-i răscumpere pe cei încercați și credincioși ai Săi. 1M 57.3
Eram neclintiți în convingerea că predicarea unui timp precis fusese de la Dumnezeu. Lucrul acesta îi condusese pe oameni să cerceteze Biblia cu stăruință și să descopere adevăruri pe care înainte nu le înțeleseseră. Iona fusese trimis de Dumnezeu să predice pe străzile cetății Ninive că, peste patruzeci de zile, cetatea avea să fie distrusă; dar Dumnezeu acceptase umilința locuitorilor din Ninive și le prelungise timpul de har. Cu toate acestea, solia pe care Iona o transmisese fusese de la Dumnezeu, iar Ninive a fost pusă la probă potrivit cu voința Sa. Lumea privea la speranța noastră ca la o amăgire și la dezamăgirea noastră ca la un eșec care era de așteptat să urmeze. 1M 57.4
Cuvintele Mântuitorului, din parabola robului necredincios, se aplică pe deplin acelora care iau în râs apropiata venire a Fiului omului: „Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: ‘Stăpânul meu zăbovește să vină!’ Dacă va începe să-i bată pe tovarășii lui de slujbă și să mănânce și să bea cu bețivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l știe, îl va tăia în două și soarta lui va fi soarta fățarnicilor.” 1M 58.1
Întâlneam pretutindeni batjocoritorii despre care Petru spunea că vor veni în zilele din urmă, umblând după poftele lor și spunând: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!” Dar cei care așteptaseră venirea Domnului nu erau fără mângâiere. Cercetând Cuvântul, ei obținuseră cunoștințe prețioase. Planul de Mântuire era acum mai clar pentru înțelegerea lor. În fiecare zi, descopereau noi frumuseți pe paginile sfinte și o minunată armonie străbătea totul, un pasaj explicându-l pe altul și niciun cuvânt nefiind folosit fără rost. 1M 58.2
Dezamăgirea noastră nu era atât de mare pe cât fusese cea a ucenicilor. Când Fiul omului a intrat triumfător, călare pe un măgăruș, în Ierusalim, ei se așteptau ca El să fie încoronat ca rege. Oamenii se adunau din toate părțile în jurul Lui, strigând: „Osana, Fiul lui David!” Iar când preoții și bătrânii poporului I-au cerut să liniștească mulțimea, Isus a declarat că, dacă ei aveau să tacă, pietrele aveau să strige, pentru că profeția trebuia să se împlinească. Și totuși, doar peste câteva zile, tot acești ucenici L-au văzut pe Domnul lor, pe Cel despre care crezuseră că avea să domnească pe tronul lui David, întins pe cruce în fața fariseilor batjocoritori și ironici. Speranțele lor cele mari erau dezamăgite și întunericul morții îi împresura. 1M 58.3
Cu toate acestea, Hristos a fost credincios făgăduințelor făcute. Cât de dulce a fost consolarea pe care El a dat-o poporului Său, cât de bogată răsplătirea celor sinceri și credincioși! 1M 59.1
Domnul Miller și cei care au fost alături de el au crezut că acea curățire a Sanctuarului, despre care se vorbește în Daniel 8,14, însemna curățirea pământului prin foc, înainte ca acesta să devină locuința sfinților. Aceasta urma să aibă loc la revenirea lui Hristos; de aceea, noi așteptam acest eveniment la sfârșitul celor 2300 de zile, sau ani. Dar, după dezamăgire, Scripturile au fost cercetate cu grijă, cu rugăciune și cu multă stăruință și, după o perioadă de nesiguranță, lumina s-a revărsat peste întunericul nostru; îndoiala și incertitudinea au fost îndepărtate. 1M 59.2
Era clar acum că profeția din Daniel 8,14 nu făcea referire la curățirea pământului, ci arăta către lucrarea finală a Marelui nostru Preot din cer, către încheierea ispășirii și pregătirea poporului pentru a sta în picioare în ziua venirii Sale. 1M 59.3