Nu la mult timp după încheierea anului 1844, mi-a fost dată prima viziune. Eram în vizită la o iubită soră în Hristos, a cărei inimă era strâns legată de a mea; eram cinci surori și toate eram îngenuncheate, în tăcere, la altarul familial. În timp ce ne rugam, puterea lui Dumnezeu a venit peste mine așa cum nu o mai simțisem niciodată până atunci. Mi se părea că eram înconjurată de lumină și că mă înălțam tot mai mult, tot mai departe de pământ. M-am întors să văd poporul advent în lume, dar n-am putut să-l găsesc, și o voce mi-a spus: „Privește din nou, dar uită-te mai sus.” Atunci, mi-am ridicat ochii și am văzut o cărare dreaptă și îngustă, suspendată pe deasupra pământului. Pe această cărare călătoreau către cetate cei din poporul advent. În spatele lor, la începutul cărării, era o lumină strălucitoare, despre care un înger mi-a spus că era strigătul de la miezul nopții. Această lumină strălucea pe cărare, astfel încât să nu li se poticnească picioarele. Isus Însuși mergea în fața poporului Său ca să-l conducă și, atâta timp cât ei își țineau privirea ațintită asupra Lui, erau în siguranță. Dar, în scurt timp, unii au obosit și au început să spună că cetatea era prea departe și că ei se așteptaseră să intre în ea mai curând. Atunci, Isus i-a încurajat ridicându-Și brațul drept, plin de slavă, de la care venea o lumină care unduia peste grupul advent; și ei strigau: „Aleluia!” Alții au respins în grabă lumina din spatele lor și spuneau că nu Dumnezeu îi condusese până acolo. Lumina din spatele lor s-a stins, lăsându-i în întuneric complet, iar ei s-au poticnit și au pierdut din vedere punctele de reper și pe Isus și au căzut de pe cărare, în lumea întunecată și nelegiuită de dedesubt. 1M 60.1
În curând, am auzit glasul lui Dumnezeu, ca vuietul unor ape multe, care ne-a spus ziua și ceasul venirii lui Isus. Sfinții în viață, 144 000 la număr, au cunoscut și au înțeles glasul, în timp ce cei nelegiuiți au crezut că este un tunet și un cutremur de pământ. Atunci când a spus timpul, Dumnezeu a revărsat peste noi Duhul Sfânt, și fețele noastre au început să strălucească de slava lui Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat cu Moise, atunci când a coborât de pe Muntele Sinai. 1M 61.1
Cei 144 000 erau toți sigilați și într-o unitate desăvârșită. Pe frunțile lor erau cuvintele „Dumnezeu” și „Noul Ierusalim” și o stea plină de slavă, pe care era scris Numele cel nou al lui Isus. La vederea stării noastre de fericire și de sfințenie, cei nelegiuiți s-au umplut de furie și s-au năpustit asupra noastră, ca să pună mâinile pe noi și să ne arunce în temniță. Noi am întins mâna în Numele Domnului și ei au căzut fără putere la pământ. Atunci, cei din sinagoga lui Satana au înțeles că Dumnezeu ne iubea, pe noi, cei care am putut să ne spălăm picioarele unul altuia și să îi salutăm pe frați cu o sărutare sfântă, și s-au plecat în închinare la picioarele noastre. 1M 61.2
În curând, privirile ne-au fost atrase către răsărit, unde apăruse un mic nor negru, cam cât o jumătate de palmă, despre care toți știam că era semnul Fiului omului. Într-o liniște solemnă, toți ne uitam țintă la norul acela, care se apropia și devenea tot mai luminos, mai glorios și tot mai glorios, până când a ajuns un mare nor alb. Partea de jos părea ca de foc; un curcubeu se întindea peste nor, în timp ce în jurul lui erau zeci de mii de îngeri, cântând cel mai minunat imn; și pe el stătea Fiul omului. Părul Lui era alb și ondulat, căzându-I pe umeri, iar pe cap avea multe coroane. Picioarele Îi păreau ca de foc; în mâna dreaptă avea o seceră ascuțită, iar în mâna stângă, o trâmbiță de argint. Ochii Îi erau ca o flacără, care îi căuta mereu pe copiii Săi. 1M 62.1
Atunci toate fețele s-au făcut palide, iar ale celor pe care Dumnezeu îi respinsese s-au înnegrit. Noi toți am strigat: „Cine va putea să stea în picioare? Este haina mea fără pată?” Îngerii au încetat să cânte și, într-o liniște înfricoșătoare, Isus a spus: „Cei care au mâini curate și inimi curate vor putea sta în picioare; harul Meu vă este de ajuns.” Auzind aceasta, fețele noastre s-au luminat și bucuria a umplut fiecare inimă. Îngerii au atins o notă mai înaltă și au început din nou să cânte, în timp ce norul s-a apropiat și mai mult de pământ. Atunci trâmbița lui Isus a răsunat, în timp ce El cobora pe nor, învăluit în flăcări de foc. S-a uitat la mormintele sfinților adormiți, apoi Și-a ridicat ochii și mâinile către cer și a strigat: „Treziți-vă! Treziți-vă! Treziți-vă, voi, care dormiți în țărână, și înviați!” Atunci s-a produs un mare cutremur de pământ. Mormintele s-au deschis și cei morți au ieșit din ele îmbrăcați în nemurire. Cei 144 000 strigau: „Aleluia!” în timp ce își recunoșteau prietenii care le fuseseră răpiți de moarte și, în aceeași clipă, au fost schimbați și luați împreună cu ei, ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh. 1M 62.2
Toți am intrat împreună în nor și, timp de șapte zile, am urcat către marea de cristal. Acolo, Isus a adus coroanele și, cu mâna Sa dreaptă, le-a așezat pe capetele noastre. El ne-a dat harpe de aur și laurii victoriei. Aici, pe marea de cristal, cei 144 000 stăteau într-un careu perfect. Unii aveau coroane foarte strălucitoare, alții, mai puțin strălucitoare. Unele coroane erau pline de stele, în timp ce altele aveau doar câteva. Fiecare era cât se poate de mulțumit cu coroana lui. Și toți erau îmbrăcați cu mantii albe, de slavă, care îi înveșmântau de la umeri, până la picioare. Peste tot în jur erau îngeri, în timp ce noi mergeam pe marea de cristal, către poarta cetății. Isus Și-a ridicat brațul puternic și plin de slavă, a împins poarta de mărgăritar și a deschis-o, făcând-o să alunece în balamalele ei strălucitoare, și ne-a spus: „Voi v-ați spălat hainele în sângele Meu și ați stat neclintiți în adevărul Meu, intrați!” Noi toți am intrat, simțind că aveam tot dreptul să fim acolo. 1M 62.3
În cetate, am văzut pomul vieții și tronul lui Dumnezeu. Din tron ieșea un râu cu apă curată și pe fiecare mal al râului era pomul vieții. Pe un mal era un trunchi al pomului și un alt trunchi pe celălalt mal, amândouă din aur curat, transparent. La început, am crezut că erau doi pomi; m-am uitat din nou și am văzut că în vârf se uneau într-unul singur. Așadar, acesta era pomul vieții, de ambele părți ale râului vieții. Ramurile lui se plecau până în locul unde mă aflam eu, iar fructele lui erau minunate, păreau ca aurul amestecat cu argint. 1M 63.1
Toți ne-am dus și ne-am așezat sub pom, ca să privim slava acelui loc, când frații Fitch și Stockman, care predicaseră Evanghelia Împărăției și pe care Dumnezeu îi coborâse în mormânt ca să-i cruțe, au venit la noi și ne-au întrebat ce se mai întâmplase cu noi, cât timp ei dormiseră în mormânt. Am încercat să ne aducem aminte de cele mai mari încercări prin care trecuserăm, dar ele păreau acum atât de mici, în comparație cu imensa greutate veșnică de slavă care ne înconjura, încât nu am putut să le menționăm, ci am strigat toți: „Aleluia! Cerul este destul de ieftin”, și am atins corzile harpelor de aur, făcând ca bolțile cerului să răsune. 1M 63.2