Capitolul 11 — Înaltul privilegiu al rugăciunii

Dumnezeu ne vorbește prin natură și revelație, prin providența Sa și prin influența Duhului Său Sfânt. Dar toate acestea nu sunt suficiente. Și noi trebuie să deschidem inimile noastre Lui. Pentru a avea o viață spirituală și putere morală, trebuie să avem o continuă și personală legătură cu Tatăl nostru ceresc. Inimile noastre pot fi atrase spre El; putem medita la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările Sale; dar toate acestea nu înseamnă a avea comuniune cu Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, noi trebuie să avem să-I spunem ceva cu privire la viața noastră de fiecare zi.CH 93.1

Rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca unui prieten. Aceasta nu pentru că este necesar să informăm pe Dumnezeu cu privire la persoana noastră, cine suntem noi, ci pentru ca noi să putem fi capabili să-L primim. Rugăciunea nu coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalță pe noi la El.CH 93.2

Când Domnul Hristos a fost pe pământ, El a învățat pe ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să prezinte nevoile lor zilnice înaintea lui Dumnezeu și să așeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care El le-a dat-o, că cererile lor vor fi ascultate, este de asemenea o asigurare pentru noi.CH 93.3

Însuși Domnul Hristos, în timp ce Se afla printre oameni, Se ruga foarte des, Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile și slăbiciunile noastre și, făcând astfel, El a devenit un rugător, un petiționar zelos ce căuta să primească de la Tatăl Său energii noi pentru împlinirea datoriei și pentru a face față încercărilor. În toate lucrurile El este exemplul nostru. În necazurile noastre El este asemenea unui frate “care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi”; dar, fiind fără păcat, ființa Sa se dădea înapoi cu dezgust de la tot ceea ce era rău. Într-o lume plină de păcat, El a trecut prin lupte și chinuri sufletești. Natura Sa omenească făcea ca rugăciunea să devină o necesitate și un privilegiu. El găsea mângâiere și bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simțit nevoia rugăciunii, cu mult mai mult ființele muritoare, slabe și păcătoase trebuie să simtă nevoia de rugăciune continuă și stăruitoare.CH 93.4

Tatăl nostru ceresc așteaptă să-și reverse asupra noastră plinătatea binecuvântărilor Sale. Este privilegiul nostru acela de a bea cu îndestulare din izvorul iubirii nemărginite. Cu toate acestea este de mirare că ne rugăm prea puțin. Dumnezeu este binevoitor și gata să asculte rugăciunea pornită din sinceritatea inimii celui mai umil dintre copiii Săi; cu toate acestea, se dă pe față o mare lipsă de tragere de inimă din partea noastră de a face cunoscut lui Dumnezeu nevoile noastre. Ce vor gândi îngerii cerului despre noi, sărmanele și neajutoratele ființe omenești, care suntem supuși ispitei și care totuși ne rugăm așa de puțin și avem atât de puțină credință, în timp ce inima iubirii infinite a lui Dumnezeu se pleacă spre noi gata să ne dea mai mult decât cerem sau gândim noi? Îngerii găsesc o mare plăcere să se plece înaintea lui Dumnezeu și să stea lângă El. Ei consideră comuniunea cu Dumnezeu ca fiind cea mai mare bucurie a lor; totuși, fiii acestui pământ, care au așa de multă nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate da, se simt parcă mulțumiți să umble în afara luminii Duhului Său și fără însoțirea prezenței Sale.CH 94.1

Întunericul celui rău învăluie pe aceia care neglijează rugăciunea: șoaptele ispititoare ale vrăjmașului îi amăgesc la păcat. Și toate acestea pentru că ei nu folosesc privilegiile rugăciunii pe care Dumnezeu li le-a dat în această rânduială divină. De ce oare fiii și fiicele lui Dumnezeu să fie atât de întârzietori în a se ruga, știind că rugăciunea este cheia în mâna credinței care deschide tezaurul cerului, unde se găsesc depozitate resursele inepuizabile ale Celui Atotputernic? Fără rugăciuni stăruitoare și continuă veghere, noi suntem în primejdia de a deveni din ce în ce mai nepăsători și de a devia de la calea dreaptă. Vrăjmașul mântuirii noastre caută mereu să pună piedici în calea spre tronul milei, pentru ca noi să nu putem obține: prin rugăciuni stăruitoare și credință: harul și puterea de a rezista ispitei.CH 94.2

Sunt anumite condiții de îndeplinit, în baza cărora noi putem aștepta ca Dumnezeu să asculte și să răspundă rugăciunilor noastre. Prima din aceste condiții este aceea ca noi să simțim nevoia după ajutorul Său. El ne-a făgăduit că “va turna ape peste pământul însetat și râuri pe pământul uscat”. (Isaia 44, 3.) Aceia care flămânzesc și însetează după neprihănire, care tânjesc după Dumnezeu, pot fi siguri că vor fi săturați. Inima trebuie deschisă influenței Duhului Sfânt, căci altfel binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi primită.CH 95.1

Marea noastră nevoie de ajutor este ea însăși un argument care pledează în modul cel mai elocvent în favoarea noastră. Dar Dumnezeu trebuie căutat și rugat ca El să facă toate aceste lucruri pentru noi. El spune: “Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi”. De asemenea: “El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Matei 7, 7; Romani 8, 32.)CH 95.2

Dacă păstrăm nelegiuire în inimile noastre, dacă stăruim într-un păcat cunoscut, Dumnezeu nu ne va auzi; dar rugăciunea inimii căite și zdrobite va fi totdeauna ascultată. Când am îndreptat tot ceea ce știm că a fost rău, atunci putem avea încredere că Dumnezeu va răspunde cererilor noastre. Propriile noastre merite nu ne vor recomanda niciodată bunăvoinței lui Dumnezeu; ci numai meritele Domnului Hristos, numai acelea ne vor mântui; sângele Său va fi acela care ne va curăți. Totuși, noi avem o lucrare de făcut, și anume aceea de a împlini condițiile ce se cer pentru a fi primiți de Dumnezeu.CH 95.3

Un alt element al rugăciunii cu succes este credința. “Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută”. (Evrei 11, 6.) Domnul Hristos a spus ucenicilor Săi: “... orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit și-l veți avea”. (Marcu 11, 24.) Credem noi oare pe Dumnezeu pe cuvânt?CH 96.1

Asigurarea aceasta este cuprinzătoare și nelimitată, și Cel care a dat-o este credincios în îndeplinirea ei. Dacă nu primim lucrurile pe care le-am cerut chiar atunci când ne-am rugat, trebuie totuși să credem că Dumnezeu aude și că El va răspunde rugăciunilor noastre. Noi suntem așa de greșiți și înguști la vedere, încât uneori cerem lucruri care n-ar fi o binecuvântare pentru noi; dar Tatăl nostru ceresc, pentru că ne iubește, răspunde rugăciunilor noastre dându-ne acele lucruri care sunt în adevăr spre binele nostru și pe care noi înșine am dori să le avem dacă ochii noștri, luminați fiind de Duhul Sfânt, ar putea vedea lucrurile așa cum sunt în realitate. Când ni se pare că nu primim răspuns la rugăciunile noastre, trebuie totuși să ne prindem tare de făgăduințele care ne sunt date, căci timpul răspunsului va veni cu siguranță, și vom primi binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca rugăciunea să fie totdeauna împlinită chiar în felul dorit de noi ar fi o îndrăzneală necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înțelept ca să poată greși și prea bun ca să rețină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu trebuie să ne temem a ne încrede în El, chiar dacă nu vedem imediat un răspuns la rugăciunile noastre. Să ne bizuim pe făgăduința Lui, care este sigură: “Cereți și vi se va da”.CH 96.2

Dacă ne lăsăm călăuziți de îndoielile și temerile noastre, sau dacă încercăm să rezolvăm orice lucru pe care nu-l vedem așa clar înainte de a avea o credință deplină, atunci greutățile și încurcăturile vor crește și se vor înmulți tot mai mult. Dar putem să venim la Dumnezeu, dându-ne seama de neputința și dependența noastră de El, așa cum suntem în adevăr, și în credință plină de umilință și încredere să facem cunoscut lui Dumnezeu dorințele noastre. Și El, a cărui cunoaștere este fără margini, care vede toate în creațiunea Sa și care conduce totul prin voința și cuvântul Său, poate și va asculta strigătele noastre și va face ca lumina să lumineze în inimile noastre. Prin rugăciuni sincere, suntem aduși în legătură cu inima Celui Atotputernic. Poate că nu vom avea: în momentul acela: dovada clară că fața Mântuitorului nostru este aplecată asupra noastră în nespusă milă și dragoste. Totuși lucrurile așa stau. Poate că nu simțim atingerea Sa vizibilă, dar mâna dragostei Sale este asupra noastră plină de bunătate.CH 96.3

Când venim să cerem mila și binecuvântarea lui Dumnezeu, trebuie să avem un spirit iubitor și iertător în inimile noastre. Cum ne putem oare ruga: “și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, și totuși să nutrim un spirit neiertător? (Matei 6, 12.) Dacă dorim ca rugăciunile noastre să fie ascultate, atunci noi trebuie să iertăm pe alții în același fel și în aceeași măsură în care sperăm să fim și noi iertați.CH 97.1

Stăruința în rugăciune este de asemenea o condiție a ascultării ei. Noi trebuie să ne rugăm necurmat, dacă dorim să creștem în credința și experiența creștină. Noi trebuie să fim “stăruitori în rugăciune”, “să stăruim în rugăciune, veghind în ea cu mulțumiri”. (Romani 12, 12; Coloseni 4, 2.) Apostolul Petru sfătuia pe credincioși să fie “înțelepți și să vegheze în vederea rugăciunii”. (1 Petru 4, 7.) Pavel sfătuia astfel: “în orice lucru duceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri”. (Filipeni 4, 6.) “Dar voi, prea iubiților”, spunea apostolul Iuda, “... rugați-vă prin Duhul Sfânt și țineți-vă în dragostea lui Dumnezeu”. (Iuda 20, 21.) Rugăciunea continuă este legătura sufletului cu Dumnezeu, legătură ce nu poate fi ruptă, astfel încât viața de la Dumnezeu se revarsă în viața noastră, apoi din viața noastră curăția și sfințenia se reîntorc la Dumnezeu.CH 97.2

Este necesară silința în rugăciune; nimeni și nimic să nu te împiedice de la aceasta. Trebuie să depui orice efort spre a păstra deschisă comuniunea dintre Domnul Hristos și ființa ta. Caută să folosești orice ocazie de rugăciune, oriunde ți s-ar oferi ea. Aceia care caută cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu vor fi văzuți în adunările de rugăciune, îndeplinindu-și cu credincioșie datoria, fiind plini de zel și dornici să culeagă toate binecuvântările care le sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie pe care o au spre a se așeza în acel loc în care pot primi razele luminii cerești.CH 98.1

Noi trebuie să ne rugăm în cercul familiei și, mai presus de toate nu trebuie să neglijăm rugăciunea în taină, pentru că aceasta este viața sufletului nostru. Este imposibil să creștem în cele spirituale, dacă rugăciunea este neglijată. Rugăciunea înălțată în familie sau numai în public nu este suficientă. În tăcerea singurătății să deschidem întreaga noastră ființă ochiului cercetător al lui Dumnezeu. Rugăciunea înălțată în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu, Cel care ascultă rugăciunile. Nici o ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor astfel de cereri ascultându-le. În rugăciunea în taină întreaga ființă se eliberează de influențele înconjurătoare, se eliberează de orice frământare. Liniștită și totuși fierbinte, rugăciunea se va înălța astfel la Dumnezeu. Plăcută și durabilă va fi influența care pornește de la Cel care vede în ascuns, a Cărui ureche este deschisă să audă rugăciunea care pornește dintr-o astfel de inimă. Printr-o simplă și liniștită credință, sufletul păstrează comuniunea cu Dumnezeu și își adună raze de lumină dumnezeiască ca să-l întărească și să-l susțină în conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetățuia puterii noastre.CH 98.2

Roagă-te în cămăruța ta și, mergând la lucrul tău zilnic, lasă ca inima să fie mereu înălțată la Dumnezeu. Astfel a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni în taină se înalță la tronul harului asemenea mirosului prețios al jertfei de tămâie. Satana nu poate să înfrângă pe acela a cărui inimă se sprijină astfel pe Dumnezeu. Nu există timp sau loc care să fie nepotrivit a înălța rugăciuni lui Dumnezeu.CH 98.3

Nu există nimic care să ne poată împiedica a înălța inimile noastre în rugăciuni stăruitoare. În învălmășeala străzii, în mijlocul ocupațiilor zilnice, noi putem aduce cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca Acesta să ne acorde călăuzirea divină, așa cum a făcut Neemia atunci când a adresat cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Trebuie să avem totdeauna ușa inimii deschisă, adresând mereu invitația ca Domnul Hristos să vină și să locuiască în inima noastră ca un oaspete ceresc.CH 99.1

Deși în jurul nostru s-ar putea să fie o atmosferă infectată, coruptă, noi nu trebuie să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să trăim respirând aerul curat al cerului. Putem închide orice intrare închipuirilor necurate și gândurilor nesfinte, înălțând inima, ființa noastră în prezența lui Dumnezeu prin rugăciuni sincere. Cei ale căror inimi sunt deschise ca să primească sprijinul și binecuvântarea lui Dumnezeu vor umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a pământului și vor avea o continuă comuniune cu cerul.CH 99.2

Noi trebuie să ajungem să avem convingeri mai clare despre Domnul Hristos și o înțelegere mai bună a valorii realităților veșnice. Frumusețea sfințeniei trebuie să umple inimile copiilor lui Dumnezeu; iar ca lucrul acesta să se realizeze, trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne descopere lucrurile cerești.CH 99.3

Să ne înălțăm ființa spre cer, pentru ca Dumnezeu să ne poată da posibilitatea să respirăm atmosfera cerului. Ne putem ține așa de aproape de Dumnezeu încât în fiecare din încercările neașteptate, cugetele noastre se vor întoarce spre El tot așa de natural după cum se întorc florile spre soare.CH 99.4

Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile tale, bucuriile, necazurile, grijile și temerile tale. Poverile tale nu-L vor împovăra și nici nu-L vor obosi. El, care ține socoteala până și de perii capului tău, nu rămâne indiferent față de nevoile copiilor Săi. “Domnul este plin de milă și de îndurare”. (Iacov 5, 11.) Inima Sa iubitoare este mișcată de necazurile noastre și chiar de strigătul nostru de durere. Să aducem înaintea Lui tot ceea ce ne apasă. Nimic nu este prea greu pentru El, pentru că este Cel care ține lumile și guvernează întregul Univers. Nimic din ceea ce, într-un fel oarecare, are legătură cu pacea noastră nu este prea neînsemnat pentru ca El să nu-l ia în seamă. În experiența noastră nu există un capitol prea întunecat pentru ca El să nu-l poată citi și nici încurcături așa de dificile pe care El să nu le poată rezolva. Nici o nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nici o îngrijorare nu-i poate chinui sufletul, nici o bucurie nu-l poate încânta și nici o rugăciune sinceră nu-i iese de pe buze fără ca Tatăl nostru ceresc să nu observe, fără ca El să nu manifeste un interes viu pentru toate acestea. Căci El “tămăduiește pe cei cu inima zdrobită, și le leagă rănile”. (Psalmii 147, 3.) Legăturile dintre Dumnezeu și fiecare ființă sunt așa de intime și profunde ca și când n-ar mai fi alt om pe pământ de care El să Se îngrijească și pentru care El să fi dat pe Fiul Său mult iubit.CH 100.1

Domnul Hristos a spus: “În ziua aceea, veți cere în Numele Meu, și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl însuși vă iubește, pentru că M-ați iubit și ați crezut că am ieșit de la Dumnezeu”. “... Eu v-am ales pe voi ... pentru ca orice veți cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea”. (Ioan 16, 26.27; 16, 16.) Dar a te ruga în numele Domnului Hristos înseamnă ceva mai mult decât simpla rostire a numelui Său la începutul unei rugăciuni. A te ruga în numele Domnului Hristos înseamnă a te ruga în spiritul și puterea lui Hristos, ca unii care credem în făgăduințele Sale, ne bizuim pe harul Său și înfăptuim lucrările Sale.CH 100.2

Dumnezeu nu dorește ca vreunul dintre noi să se facă pustnic sau călugăr și să se retragă din lume pentru a face numai rugăciuni. Viața noastră trebuie să se asemene vieții Domnului Hristos, și anume pe munte în rugăciune și apoi în mijlocul mulțimii. Cel care nu va face altceva decât să se roage va înceta curând să se mai roage, sau rugăciunile lui vor deveni o simplă formă. Când oamenii se retrag din viața socială, departe de sfera îndatoririlor creștine și de purtarea crucii, când încetează să mai lucreze cu zel pentru Domnul, care a lucrat cu zel pentru ei, atunci nu mai au pentru ce să se roage și pierd simțământul nevoii de rugăciune. Rugăciunile lor devin personale și egoiste. Ei nu se pot ruga pentru nevoile omenirii sau pentru înălțarea edificiului împărăției lui Dumnezeu, cerând putere pentru această lucrare.CH 101.1

Noi suferim pierderi atunci când neglijăm privilegiul de a ne aduna laolaltă spre a ne întări și încuraja unul pe altul și a sluji lui Dumnezeu. Adevărurile Cuvântului Său își pierd atunci din însuflețire și importanță pentru noiembrie Inimile noastre încetează să mai fie iluminate și trezite prin influența lor sfințitoare și puterea noastră spirituală scade. În legăturile noastre, ca creștini, noi pierdem foarte mult prin lipsa de simpatie unul față de altul. Cine se închide în sine ca să trăiască numai pentru el nu se află în poziția pe care Dumnezeu a dorit ca el s-o ocupe. Cultivarea simțămintelor sociale din ființa noastră ne face în stare să simțim cu alții și constituie mijlocul de dezvoltare și de întărire a noastră în serviciul lui Dumnezeu.CH 101.2

Dacă creștinii s-ar aduna unii cu alții, vorbind unul altuia despre iubirea lui Dumnezeu și despre prețioasele adevăruri ale mântuirii, atunci inimile lor s-ar reînviora și ei s-ar întări unul pe altul. Noi putem zilnic să învățăm din ce în ce mai mult despre Tatăl nostru ceresc, căpătând o nouă experiență a harului Său; atunci vom dori să vorbim despre iubirea Lui și făcând astfel inimile noastre vor fi încălzite și încurajate.CH 101.3

Dacă vom gândi și vom vorbi mai mult despre Domnul Hristos și mai puțin despre noi înșine, vom simți mai mult prezența Sa. Dacă ne-am gândi la Dumnezeu ori de câte ori vedem dovezile grijii Sale pentru noi, L-am păstra totdeauna în cugetele noastre și am simți o plăcere deosebită să-I vorbim și să-I aducem laudă. Noi vorbim despre lucrurile trecătoare, pentru că ne interesează. Vorbim despre prietenii noștri, pentru că îi iubim și împărțim bucuriile și necazurile cu ei. Totuși avem infinit mai multe și mai mari motive să iubim pe Domnul Dumnezeu decât pe prietenii noștri pământești. Trebuie să fie lucrul cel mai natural din lume acela de a-L face pe El obiectul principal al gândurilor noastre, de a vorbi despre bunătatea Lui și de a spune altora despre puterea Sa. Darurile Sale bogate pe care le-a revărsat asupra noastră n-au fost date cu scopul de a absorbi atât de mult gândurile și iubirea noastră încât să nu mai rămână nimic pentru Dumnezeu; dimpotrivă, ele ar trebui să ne reamintească totdeauna de El și să ne lege cu legăturile iubirii și mulțumirii de Binefăcătorul nostru ceresc. Noi ne ocupăm prea mult de cele de jos. Să ne ridicăm ochii spre ușa deschisă a Sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu strălucește pe fața Domnului Hristos care “poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El”. (Evrei 7, 25.)CH 102.1

Noi trebuie să lăudăm mai mult pe Dumnezeu pentru “bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor” (Psalmii 107, 8.) Rugăciunile noastre să nu constea numai în a cere și a primi. Să nu ne gândim numai la nevoile noastre și niciodată la binecuvântările pe care le primim. Niciodată nu putem spune că ne-am rugat prea mult, dar suntem prea zgârciți atunci când trebuie să mulțumim. Noi suntem continuu primitori ai darului lui Dumnezeu și, cu toate acestea, cât de puțină recunoștință îi arătăm, cât de puțin îi aducem laudă pentru ceea ce a făcut și face pentru noiembrieCH 102.2

În vremurile de demult, Dumnezeu a poruncit poporului Israel atunci când se aduna pentru serviciul divin: “Să mâncați înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, și să vă bucurați împreună cu familiile voastre de toate lucrurile cu care vă va fi binecuvântat Domnul Dumnezeul vostru”. (Deuteronomul 12, 7.) Ceea ce este făcut pentru slava lui Dumnezeu trebuie făcut cu bucurie, cu cântece de laudă și mulțumire și nu cu tristețe și posomorâre.CH 103.1

Dumnezeul nostru este un Tată bun și milostiv; serviciul pe care I-l aducem să nu fie privit ca o activitate împovărătoare și chinuitoare. Trebuie să fie o plăcere să ne închinăm lui Dumnezeu și să luăm parte la lucrarea Sa. Dumnezeu nu dorește ca poporul Său, pentru care a lucrat o mântuire atât de mare, să se comporte ca și când El ar fi un supraveghetor aspru și neînduplecat. El este cel mai bun prieten al lor și când ei se închină înaintea Lui, El vrea ca să fie cu el, să-i binecuvânteze și să-i mângâie, umplându-le inimile cu bucurie și dragoste. Dumnezeu dorește ca fiii și fiicele Sale să găsească mângâiere în serviciul Său, ca ei să aibă mai mult bucurii decât necazuri în lucrarea Sa. El dorește ca aceia care vin să I se închine să aducă cu ei gândurile prețioase ale Iubirii și purtării Sale de grijă, pentru ca să fie astfel întăriți în toate problemele vieții de fiecare zi, pentru ca să primească har și să îndeplinească în mod cinstit și cu credincioșie toate lucrurile.CH 103.2

Trebuie să venim la crucea Domnului Hristos. Domnul Hristos, și El răstignit, să fie obiectul cugetării, al conversației și al simțămintelor celor mai pline de o sfântă bucurie. Noi trebuie să păstrăm aducerea aminte a fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu și atunci când vom ajunge conștienți de marea Lui iubire față de noi, vom fi gata să ne încredem cu totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noiembrieCH 103.3

Ființa noastră poate fi mai aproape de cer pe aripile imnurilor de laudă. În curțile cerești, Dumnezeu este adorat cu cântări de laudă, și atunci când îi aducem mulțumirile noastre, serviciul nostru divin se aseamănă cu adorarea oștilor cerești. “Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela proslăvește pe Dumnezeu”. (Psalmii 50, 23.) Să venim deci înaintea Creatorului nostru cu bucurie și adâncă închinare, cu “mulțumiri și cântări de laudă”. (Isaia 51, 3.)CH 104.1