„Lazăre, Vino Afară!”

Capitol bazat pe textele din Luca 10:38-42; loan 11:1-44

Lazăr din Betania era unul dintre cei mai statornici ucenici ai lui Hristos, De la prima lor întâlnire, credinţa lui în Hristos fusese puternică, iubirea pentru El era profundă şi, la rândul lui, era foarte iubit de Mântuitorul. Pentru Lazăr a şi fost săvârşită cea mai mare minune a lui Hristos. Mântuitorul i-a binecuvântat pe toţi cei care au căutat ajutorul Său; El iubeşte toată familia omenească, dar faţă de unii este legat prin legături deosebite. Inima Lui era prinsă într-o puternică legătură de iubire faţă de familia din Betania şi pentru unul dintre ei a fost făcută cea mai minunată lucrare. În casa lui Lazăr, Isus găsise de multe ori odihnă. Mântuitorul nu avea o casă proprie; El depindea de ospitalitatea prietenilor şi ucenicilor Săi şi adesea, când era obosit, însetat după o părtăşie omenească sinceră, El găsea adăpost în familia aceasta paşnică, departe de bănuielile şi de invidia fariseilor mânioşi. Aici găsea o primire sinceră şi o prietenie curată şi sfântă. Aici putea să vorbească simplu şi liber, ştiind că vorbele Lui erau înţelese şi păstrate ca o comoară.DCN 69.1

Mântuitorul preţuia o casă liniştită şi nişte ascultători interesaţi. El avea nevoie de duioşia, curtenia şi iubirea oamenilor. Cei care primeau învăţătura cerească, pe care El era gata să o dea, erau mult binecuvântaţi. În timp ce mulţimile Îl urmau pe Hristos prin câmpiile întinse, El le dezvăluia frumuseţile lumii naturale. Căuta să le deschidă ochii minţii, ca să poată vedea cum mâna lui Dumnezeu susţine lumea. Pentru ca oamenii să aprecieze bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, El atrăgea atenţia ascultătorilor Săi la roua delicată, la picurarea liniştită a ploii şi la lumina strălucitoare a soarelui, care erau date deopotrivă şi celor buni, şi celor răi. El dorea ca oamenii să-şi dea seama pe deplin de grija pe care Dumnezeu o arăta faţă de fiinţele omeneşti create de El. Dar mulţimile nu se grăbeau să asculte; în familia din Betania, Hristos găsea odihnă de lupta obositoare a vieţii publice. Aici, în faţa unor ascultători înţelegători, El dezvăluia măreţia Providenţei. În aceste întrevederi particulare, El desfăşura în faţa ascultătorilor Săi lucrurile acelea pe care nu putea să i le spună mulţimii amestecate. Prietenilor Săi nu trebuia să le vorbească în parabole.DCN 69.2

În timp ce Hristos dădea aceste învăţături minunate, Maria stătea la picioarele Lui ca o ascultătoare respectuoasă şi devotată. Într-o ocazie, Marta, foarte ocupată cu pregătirea mesei, a mers la Hristos, zicând: „Doamne, nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute” Aceasta s-a întâmplat cu ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania. Mântuitorul şi ucenicii făcuseră o călătorie obositoare pe jos, de la Ierihon. Marta voia să se îngrijească de ei şi, în frământarea ei, uitase politeţea pe care I-o datora Oaspetelui. Isus i-a răspuns în cuvinte blânde şi pline de răbdare: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Maria îşi îmbogăţea mintea cu preţioasele cuvinte care curgeau de pe buzele Mântuitorului, cuvinte care pentru ea erau mai de preţ decât cele mai scumpe bijuterii.DCN 70.1

Acel „singur lucru” care îi era necesar Martei era un spirit liniştit, de devoţiune, o mai mare preocupare pentru cunoştinţele cu privire la viaţa veşnică şi binecuvântările necesare pentru creşterea spirituală. Ea avea nevoie de mai puţină preocupare pentru cele trecătoare şi mai multă pentru cele care rămân veşnic. Isus voia să-i înveţe pe copiii Săi să prindă orice ocazie de a câştiga acea cunoştinţă care-i face înţelepţi pentru mântuire. Cauza lui Hristos are nevoie de lucrători pricepuţi şi energici. Cei asemenea Martei, cu zelul lor pentru lucrarea religioasă, au un câmp întins în faţa lor. Dar ei trebuie să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Isus. Sârguinţa, promptitudinea şi energia trebuie să fie sfinţite prin harul lui Hristos şi atunci viaţa va fi o putere neînfrântă spre bine.DCN 70.2

În casa paşnică în care Se odihnea Isus a intrat întristarea. Lazăr s-a îmbolnăvit dintr-odată şi surorile lui au trimis la Mântuitorul să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Ele au văzut gravitatea bolii fratelui lor, dar ştiau că Hristos Se dovedise în stare să vindece tot felul de boli. Credeau că El va simţi împreună cu ele în durere, de aceea n-au stăruit ca El să vină numaidecât, ci au trimis numai vestea care arăta cât de mult se încredeau în El. „Acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Ele credeau că Domnul va răspunde îndată la înştiinţarea lor şi că va veni în cel mai scurt timp la Betania.DCN 70.3

Pline de nerăbdare, aşteptau veşti de la Isus. Câtă vreme scânteia de viaţă mai era încă vie în fratele lor, ele s-au rugat şi au tot aşteptat venirea lui Isus. Dar trimisul s-a întors fără El. Totuşi a adus solia: „Boala aceasta nu este spre moarte”, şi ele s-au agăţat de nădejdea că Lazăr va trăi. Cu duioşie, au încercat să-i spună cuvinte de mângâiere şi de încurajare suferindului aproape inconştient. Când Lazăr a murit, ele au fost amar dezamăgite, dar au simţit harul întăritor al lui Hristos şi acesta le-a ferit să gândească rău despre Mântuitorul.DCN 71.1

Când Isus a auzit înştiinţarea, ucenicii au avut impresia că El a primit-o cu răceală. N-a manifestat întristarea la care se aşteptau. Privind la ei, El a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” Timp de două zile a rămas acolo unde Se afla. Întârzierea aceasta era o taină pentru ucenici. Ce mângâiere ar fi fost prezenţa Lui pentru familia întristată! gândeau ei. Marea Lui iubire pentru familia din Betania era bine cunoscută de ucenici şi ei erau surprinşi că nu a răspuns imediat la vestea tristă: „Acela pe care-l iubeşti este bolnav.”DCN 71.2

În timpul celor două zile, părea că Hristos nici nu Se mai gândea la vestea adusă, deoarece nu vorbea despre Lazăr. Ucenicii s-au gândit la Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Isus. Ei se miraseră că Isus, care avea atât de mare putere de a săvârşi minuni, îngăduise ca Ioan să zacă în închisoare şi să moară de o moarte năprasnică. Dacă avea o astfel de putere, pentru ce nu salvase Hristos viaţa lui Ioan? Deseori fariseii puseseră întrebarea aceasta, ca să aducă un argument de necombătut împotriva susţinerii lui Hristos că El este Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul îi avertizase pe ucenici că vor avea de suferit încercări, pierderi şi persecuţii. Îi va uita El oare şi pe ei în vreme de încercare? Unii se întrebau dacă nu cumva s-au înşelat în ce priveşte misiunea Lui. Toţi erau profund tulburaţi.DCN 71.3

După o aşteptare de două zile, Isus le-a spus ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea”. Ucenicii se întrebau de ce aşteptase două zile, dacă şi aşa urma să meargă în Iudeea. Dar îngrijorarea pentru Isus şi chiar pentru ei îi frământa mai mult. În hotărârea luată de El acum, ei nu vedeau decât pericolul care îi pândea.„Învăţătorule”, au zis ei, „acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudeea?” Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?” Eu sunt sub conducerea Tatălui Meu; câtă vreme fac voia Lui, viaţa Mea este în siguranţă. Cele douăsprezece ore ale zilei Mele încă nu s-au sfârşit. Am trecut în ultima parte a zilei, dar cât mai rămâne ceva, Mă aflu în siguranţă.„Dacă umblă cineva ziua”, a spus El mai departe, „nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia.” Acela care face voia lui Dumnezeu, care umblă pe drumurile prescrise de Dumnezeu nu poate să se împiedice şi să cadă. Lumina, Spiritul călăuzitor al lui Dumnezeu, îi dă o clară înţelegere a datoriei sale şi-l călăuzeşte pe drumul cel drept până la capătul lucrării sale. „Dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumină în el.” Acela care merge pe o cărare aleasă de el şi unde nu l-a chemat Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se schimbă în noapte şi, oriunde s-ar afla, nu este sigur.DCN 71.4

„După aceste vorbe le-a zis: «Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn.»”„Lazăr, prietenul nostru, doarme.” Cât de mişcătoare sunt cuvintele acestea! Cât de pline de simpatie! Cu gândul la Ierusalim, ucenicii aproape uitaseră de familia îndurerată din Betania. Dar Hristos nu uitase. Ucenicii s-au simţit mustraţi. Fuseseră dezamăgiţi pentru că Hristos nu răspunsese mai grabnic la înştiinţare. Fuseseră ispitiţi să creadă că El n-avea acea călduroasă iubire pentru Lazăr şi surorile lui cum crezuseră ei, căci altfel S-ar fi grăbit să meargă cu cel care adusese vestea. Dar cuvintele: „Lazăr, prietenul nostru, doarme” au trezit în mintea lor sentimente mai bune. Erau convinşi că Hristos nu-i uitase pe prietenii Lui în suferinţă. „Ucenicii I-au zis: «Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.» Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.” Hristos le prezintă copiilor Săi credincioşi moartea ca fiind un somn. Viaţa lor e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi, până va suna ultima trâmbiţă, cei care mor vor dormi în El.DCN 72.1

Atunci, Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit. Şi Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum haidem să mergem la el.” Toma nu vedea pentru Învăţătorul lui nimic altceva decât că-L aştepta moartea, dacă Se ducea în Iudeea, dar şi-a făcut curaj şi le-a spus celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!” El ştia cât de mult Îl urau iudeii pe Hristos. Scopul lor era să-L omoare, dar planul acesta nu izbutise pentru că nu venise încă vremea. În acest timp, Isus era păzit de garda îngerilor cereşti şi chiar în părţile Iudeei, unde rabinii unelteau să pună mâna pe El şi să-L omoare, nu I se putea face niciun rău.DCN 72.2

Ucenicii s-au mirat de cuvintele lui Hristos, când a zis: „Lazăr a murit. Şi Mă bucur că n-am fost acolo.” Din propria alegere stătuse Mântuitorul departe de familia prietenilor în suferinţă? Aparent, Maria, Marta şi muribundul Lazăr fuseseră lăsaţi singuri. Dar nu erau singuri. Hristos a urmărit toată scena şi, după moartea lui Lazăr, surorile întristate au fost susţinute de harul Său. Isus a fost martor la întristarea inimilor lor, când fratele lor se lupta cu vrăjmaşul cel puternic — moartea. El a simţit toată durerea lor grozavă, când le-a spus ucenicilor: „Lazăr a murit.” Dar Hristos trebuia să Se mai gândească şi la alţii, afară de cei iubiţi din Betania; El trebuia să ţină seama de educaţia ucenicilor. Ei trebuiau să fie reprezentanţii Lui în lume, pentru ca binecuvântarea Tatălui să-i poată cuprinde pe toţi oamenii. Pentru binele lor a îngăduit El ca Lazăr să moară. Dacă l-ar fi vindecat de boala lui, minunea, care era cea mai puternică dovadă a naturii Sale divine, nu s-ar fi putut săvârşi.DCN 73.1

Dacă Hristos ar fi fost în camera bolnavului, Lazăr n-ar fi murit, deoarece Satana n-ar fi avut putere asupra lui. Moartea n-ar fi putut să-şi îndrepte săgeata spre Lazăr în prezenţa Dătătorului vieţii. De aceea Hristos a stat departe. El a îngăduit exercitarea puterii vrăjmaşului, ca apoi să-l poată izgoni ca pe un duşman înfrânt. El a îngăduit ca Lazăr să treacă sub stăpânirea morţii şi surorile îndurerate l-au văzut pe fratele lor pus în mormânt. Hristos ştia că, atunci când ele aveau să privească faţa neînsufleţită a fratelui lor, credinţa în Răscumpărătorul lor avea să fie greu încercată. Dar ştia că, datorită luptei prin care treceau acum, credinţa lor urma să strălucească şi mai puternic. El a suferit toate chinurile întristării pe care ele le-au îndurat. El nu-i iubea mai puţin acum pentru că zăbovise, dar ştia că, pentru ele, pentru Lazăr, pentru Sine şi pentru ucenici, urma să fie câştigată o biruinţă. „Pentru voi, ca să credeţi.” Pentru toţi aceia care caută să simtă mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu, clipa celei mai mari descurajări este timpul când ajutorul divin este cel mai aproape. Ei vor privi înapoi cu recunoştinţă la partea cea mai întunecată a căii lor. „Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii temători de Dumnezeu” (2 Petru 2:9). Din orice ispită şi din orice încercare, El îi va scoate cu o credinţă mai tare şi cu o experienţă mai bogată.DCN 73.2

Întârziind să meargă la Lazăr, Hristos avea un plan de îndurare faţă de cei care nu-L primiseră. El a zăbovit pentru ca, prin învierea lui Lazăr din morţi, să poată da poporului Său încăpăţânat şi necredincios o nouă dovadă că El era într-adevăr „Învierea şi Viaţa”. Se cutremura la gândul că astfel nu mai era nicio speranţă pentru acest popor — aceste sărmane şi rătăcite oi ale casei lui Israel. Inima Lui era zdrobită din cauza nepocăinţei lor. În harul Său, intenţiona să le mai dea o dovadă că El era Vindecătorul, Acela care singur putea să aducă la lumină viaţa şi nemurirea. Aceasta trebuia să fie o dovadă pe care preoţii nu o puteau răstălmăci. Iată motivul pentru care a întârziat să meargă la Betania. Această minune culminantă, învierea lui Lazăr, trebuia să pună sigiliul lui Dumnezeu asupra lucrării şi afirmaţiilor Sale cu privire la originea Sa divină.DCN 74.1

În călătoria Sa către Betania, după obiceiul Său, Isus i-a ajutat pe cei bolnavi şi pe cei lipsiţi. Apropiindu-Se de oraş, a trimis la surori un sol cu vestea sosirii Lui. Hristos n-a intrat îndată în casă, ci S-a oprit într-un loc retras, de lângă drum. Marile ceremonii pe care iudeii obişnuiau să le îndeplinească la moartea prietenilor şi rudelor nu se potriveau cu spiritul lui Hristos. El a auzit vaietele bocitorilor plătiţi şi nu dorea să le întâlnească pe surori în mijlocul zgomotului. Printre prietenii care luau parte la doliu erau şi rude ale familiei, dintre care unii deţineau posturi de răspundere în Ierusalim. Printre aceştia erau chiar vrăjmaşi foarte înverşunaţi ai lui Hristos. El le cunoştea planurile şi de aceea nu S-a făcut imediat cunoscut. Vestea i-a fost dusă Martei atât de tainic, încât ceilalţi din încăpere n-au ştiut. Copleşită de durere, Maria n-a auzit nimic. Ridicându-se îndată, Marta s-a dus să-L întâmpine pe Domnul ei, dar Maria, crezând că merge la locul unde era înmormântat Lazăr, a rămas acolo unde se afla, fără a mai spune ceva.DCN 74.2

Marta a mers grăbită să-L întâmpine pe Isus, având inima frământată de emoţii contradictorii. Pe faţa Lui expresivă a citit aceeaşi duioşie şi iubire ca şi mai înainte. Încrederea ei în El era nezdruncinată, dar se gândea la preaiubitul ei frate pe care-l iubise şi Isus. Cu mare durere în inimă pentru faptul că Hristos nu venise mai înainte, totuşi cu nădejdea că şi acum putea să facă ceva pentru mângâierea lor, ea a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Iarăşi şi iarăşi repetaseră surorile aceste cuvinte printre strigătele bocitorilor.DCN 74.3

Cu milă omenească şi dumnezeiască, Isus a privit faţa ei întristată şi îngrijorată. Marta nu dorea să povestească cele petrecute; totul era adunat în aceste cuvinte mişcătoare: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Dar, privind faţa Sa plină de iubire, a adăugat: „Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu.” Isus i-a îmbărbătat credinţa, zicând: „Fratele tău va învia.” Răspunsul Lui nu urmărea să-i dea speranţa unei schimbări apropiate. El a dus gândurile Martei dincolo de apropiata înviere a fratelui ei şi le-a aţintit asupra învierii drepţilor. A făcut lucrul acesta pentru ca ea să vadă în învierea lui Lazăr o garanţie pentru învierea tuturor neprihăniţilor morţi şi o asigurare că lucrul acesta se va face prin puterea Mântuitorului.DCN 75.1

Marta a răspuns: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi.” Căutând să dea şi mai departe o bună îndrumare credinţei ei, Isus a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”. În Hristos e viaţa originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuşi. „Cine are pe Fiul are viaţă” (1 Ioan 5:12). Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va avea viaţa veşnică. „Cine crede în Mine”, a zis Isus, „chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Hristos privea acum la a doua Sa venire. Atunci, drepţii cei morţi vor învia în corp nesupus putrezirii, iar drepţii cei vii vor fi duşi în cer fără să vadă moartea. Minunea pe care Hristos era gata să o săvârşească, prin învierea lui Lazăr din morţi, urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniţi. Prin cuvântul şi lucrările Sale, El S-a declarat ca Autor al învierii. Acela care în curând trebuia să moară pe cruce avea cheile morţii, ca biruitor asupra mormântului, şi a afirmat dreptul şi puterea Sa de a da viaţă veşnică.DCN 75.2

La cuvintele Mântuitorului: „Crezi lucrul acesta?”, Marta răspunse: „Da, Doamne, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume!” Ea nu înţelesese toată însemnătatea cuvintelor lui Hristos, dar şi-a mărturisit credinţa în divinitatea Lui şi încrederea că El putea să facă tot ce dorea. „După ce a spus aceste vorbe, s-a dus şi a chemat în taină pe soră-sa, Maria, şi i-a zis: «A venit Învăţătorul şi te cheamă.»” Ea a spus lucrul acesta cât mai discret, deoarece preoţii şi conducătorii erau pregătiţi să pună mâna pe Isus, când li s-ar fi oferit ocazia. Strigătele bocitorilor au făcut ca să nu fie auzite cuvintele ei.DCN 75.3

Aflând vestea aceasta, Maria s-a ridicat în grabă şi, cu nerăbdarea zugrăvită pe faţă, a părăsit camera. Crezând că s-a dus la mormânt să plângă, bocitorii au urmat-o. Când ea a ajuns la locul unde aştepta Isus, a îngenuncheat la picioarele Lui şi a spus cu buzele tremurânde: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Plânsetul bocitorilor o tulburau, deoarece ea ar fi dorit să vorbească în linişte câteva cuvinte cu Isus. Dar cunoştea invidia şi pizma unora dintre cei de faţă împotriva lui Hristos şi lucrul acesta o împiedica să-şi exprime durerea. „Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat.” El citea inimile celor adunaţi. Vedea la mulţi că ceea ce trece drept durere era numai făţărnicie. Ştia că unii dintre cei de faţă, care acum dovedeau o făţarnică întristare, vor plănui în curând să omoare nu numai pe puternicul Făcător de minuni, dar şi pe cel care trebuia să fie înviat din morţi.DCN 76.1

Hristos ar fi putut să le smulgă haina de pretinsă întristare. Dar Şi-a înfrânat indignarea îndreptăţită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, pe bună dreptate, nu le-a rostit din cauza celor iubiţi, îngenuncheaţi la picioarele Lui cu întristare, care credeau cu adevărat în El. „Unde l-aţi pus?” a întrebat El. „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi.” Au pornit împreună spre mormânt. Era o scenă plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit şi surorile lui plângeau pentru el cu inima zdrobită, pe când cei care îi fuseseră prieteni îşi amestecau lacrimile cu ale surorilor îndurerate. Din cauza suferinţei omeneşti şi văzând că prietenii îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, „Isus plângea”. Deşi era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuşi natura omenească şi era mişcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă şi miloasă e întotdeauna mişcată de iubire faţă de cel aflat în suferinţă. El plânge cu cei ce plâng şi Se bucură cu cei care se bucură.DCN 76.2

Dar Isus nu a plâns numai din cauza simpatiei Lui faţă de Maria şi Marta. In lacrimile Sale era o întristare tot aşa de adâncă faţă de întristarea omenească, pe cât e cerul de înalt faţă de pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din mormânt. El plângea pentru că mulţi dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era Învierea şi Viaţa. Dar cât de neînstare erau iudeii necredincioşi să înţeleagă ce însemnau lacrimile Lui! Câţiva, care nu puteau să vadă decât partea din afară a scenei din faţa lor drept cauză a întristării Lui, au spus în şoaptă: „Iată cât de mult îl iubea.” Alţii, căutând să arunce sămânţa îndoielii în inima celor prezenţi, au spus în batjocură: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Dacă Hristos ar fi putut să-l salveze pe Lazăr, atunci de ce a îngăduit să moară?DCN 76.3

Cu ochi profetic, Hristos a văzut vrăjmăşia fariseilor şi a saducheilor. Ştia că ei plănuiesc să-L omoare. Ştia că unii dintre aceia care se arătau acum pe dinafară atât de iubitori aveau să-şi închidă curând uşa speranţei şi porţile cetăţii lui Dumnezeu. Umilirea şi crucificarea Sa, care urmau să aibă loc în curând, aveau să ducă la distrugerea Ierusalimului şi atunci nimeni nu mai avea să bocească pe cei morţi. Pedeapsa care trebuia să vină asupra Ierusalimului se zugrăvea foarte limpede în faţa Sa. El vedea Ierusalimul înconjurat de legiunile romane. Ştia că mulţi dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să moară în timpul asedierii cetăţii, şi pentru moartea lor nu mai era nădejde.DCN 77.1

Isus plângea nu numai din cauza scenei din faţa Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele urmări ale călcării Legii lui Dum-nezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu moartea lui Abel, lupta dintre bine şi rău nu încetase nicio clipă. Privind prin anii care urmau să vină, vedea suferinţa şi întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile şi din toate ţările pământului. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său şi, în timp ce dorea să aline toate suferinţele lor, ochii Săi erau plini de lacrimi.DCN 77.2

„Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt.” Lazăr fusese aşezat într-o peşteră, în stâncă, şi o piatră grea era aşezată la intrare. „Daţi piatra la o parte”, a zis Hristos. Crezând că doreşte numai să vadă mortul, Marta s-a opus, spunând că trupul fusese înmormântat de patru zile şi intrase deja în descompunere. Declaraţia aceasta, făcută înainte de învierea lui Lazăr, nu le mai îngăduia vrăjmaşilor lui Hristos să spună că totul nu fusese decât o înşelăciune. Mai înainte, fariseii îşi spuseseră feluritele lor păreri cu privire la atât de minunata descoperire a puterii lui Dumnezeu. Când o readusese la viaţă pe fiica lui Iair, Hristos spusese: „Fata n-a murit, ci doarme” (Marcu 5:39). Întrucât ea fusese bolnavă numai pentru scurt timp şi fusese înviată imediat după moarte, fariseii declaraseră că fata nu fusese moartă, pentru că Hristos Însuşi spusese că ea numai doarme. Ei încercaseră să arate că Hristos nu putea să vindece boala, că ceea ce se spunea despre minunile Lui era numai o poveste. Dar, în cazul acesta, nimeni nu putea să susţină că Lazăr nu era mort.DCN 77.3

Când Domnul este gata să facă un lucru, Satana ridică pe cineva care să I se opună. „Daţi piatra la o parte”, a spus Hristos. Pe cât vă este cu putinţă, pregătiţi calea pentru lucrarea Mea. Dar natura hotărâtă şi ambiţioasă a Martei s-a arătat şi acum. Ea nu voia ca trupul în descompunere să fie scos la lumină. Inima omenească e greoaie în a înţelege cuvintele lui Hristos şi credinţa Martei nu prinsese adevăratul înţeles al făgăduinţei Lui. Hristos a mustrat-o pe Marta, dar cuvintele Lui erau rostite cu cea mai mare duioşie:„Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Pentru ce te îndoieşti de puterea Mea? De ce te împotriveşti cererilor Mele? Ai cuvântul Meu. Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu. Piedicile naturale nu pot să oprească lucrarea Celui Atotputernic. Îndoiala şi necredinţa nu sunt umilinţă. Credinţa neclintită în cuvântul lui Hristos - iată adevărata umilinţă, adevărata predare de sine.DCN 78.1

„Daţi voi piatra la o parte.” Hristos ar fi putut să poruncească pietrei să se dea singură la o parte şi ea ar fi ascultat de glasul Lui. Ar fi putut să le poruncească îngerilor de lângă El să facă lucrul acesta. La porunca Sa, mâini nevăzute ar fi îndepărtat piatra. Dar trebuia să fie dată la o parte de mâini omeneşti. În felul acesta, Hristos a vrut să arate că natura omenească trebuie să colaboreze cu Divinitatea. Puterea divină nu este chemată să facă ce poate puterea omenească. Dumnezeu nu Se lipseşte de ajutorul omului. El îl întăreşte, lucrând împreună cu acela care foloseşte puterile şi însuşirile date lui de Dumnezeu.DCN 78.2

Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut pe faţă şi pe îndelete. Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică înşelăciunea. Corpul lui Lazăr zăcea în mormântul lui din stâncă, rece şi tăcut. Strigătele bocitorilor amuţiră. Surprinşi şi plini de nerăbdare, toţi stăteau în jurul mormântului, aşteptând să vadă ce va urma. Hristos stătea liniştit în faţa mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toţi cei prezenţi. Hristos Se apropie de mormânt. Înălţând privirea spre cer, zise:„Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.” Nu demult, vrăjmaşii lui Hristos Îl acuzaseră de hulă şi luaseră pietre să dea în El pentru că pretinsese că este Fiul lui Dumnezeu. Îl acuzau că face minunile cu puterea lui Satana. Dar acum, Hristos pretindea că Dumnezeu e Tatăl Său şi, cu o încredere desăvârşită, Se declara drept Fiu al lui Dumnezeu.DCN 78.3

În tot ce făcea, Hristos conlucra cu Tatăl Său. Totdeauna El avusese grijă să dea dovadă că nu lucrează independent. El săvârşise minunile prin credinţă şi rugăciune. Hristos dorea ca toţi să cunoască legătura Sa cu Tatăl. „Tată”, spuse El, „Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejurul Meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia să se dea poporului şi ucenicilor cea mai convingătoare dovadă cu privire la legătura care există între Hristos şi Dumnezeu. Trebuia să li se arate că susţinerile lui Hristos nu erau false.„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas care: «Lazăre, vino afară!»” Glasul Lui clar şi pătrunzător străbătu urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea străfulgeră prin natura omenească. Pe faţa Sa, luminată de slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea. Fiecare ochi era aţintit spre intrarea peşterii. Fiecare ureche era atentă să prindă şi cel mai slab sunet. Plini de interes şi încordaţi până la durere, toţi aşteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susţină pretenţiile Lui că e Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru totdeauna.DCN 79.1

În mormântul tăcut se făcu mişcare şi cel care fusese mort apăru la intrarea peşterii. Mişcările lui erau împiedicate de îmbrăcămintea cu care fusese înmormântat, iar Isus le-a spus spectatorilor înmărmuriţi: „Dezlegaţi-I şi lăsaţi-l să meargă.” Din nou li s-a arătat că omul trebuie să colaboreze cu Dumnezeu. Oamenii trebuie să lucreze pentru oameni. Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunaţi nu ca un om ros de boală, cu membrele slabe şi tremurânde, ci ca un om în floarea vieţii şi în puterea unei bărbăţii nobile. Ochii lui străluceau de inteligenţă şi de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el s-a aruncat la picioarele lui Isus. La început, privitorii au rămas muţi de mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie şi de recunoştinţă care nu se poate exprima. Surorile l-au primit pe fratele lor înviat ca pe un dar de la Dumnezeu şi, cu lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulţumiri faţă de Mântuitorul. Dar, în timp ce fratele, surorile şi prietenii se bucurau de această întâlnire, Isus S-a retras. Când L-au căutat pe Dătătorul vieţii, nu L-au mai găsit.DCN 79.2