În locuri stâncoase

“Sămânța căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, și-l primește îndată cu bucurie, dar n-are rădăcină în el, ci ține până la o vreme, și, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” Matei 13, 20-21.PDH 46.2

Sămânța căzută în loc stâncos găsește puțin pământ. Planta răsare repede, dar rădăcina nu poate pătrunde în stâncă pentru a găsi hrana necesară creșterii și se usucă repede. Mulți dintre cei care mărturisesc a fi creștini sunt astfel de ascultători stâncoși. Ca și stânca de sub stratul de pământ, egoismul inimii firești stă ca o piatră dedesubtul dorințelor și aspirațiilor lor bune. Iubirea de sine nu a ajuns încă să fie supusă. Ei n-au ajuns încă să vadă grozăvia nespusă a păcatului, și nu și-au umilit inima sub povara vinovăției. Această categorie de oameni poate fi convinsă ușor, și par a fi cu adevărat convertiți, dar ei au numai o religie superficială.PDH 46.3

Unii cad de la credință nu pentru că primesc imediat Cuvântul și nici pentru că se bucură de el. Căci de îndată ce Matei a auzit chemarea Mântuitorului, el s-a sculat imediat, a lăsat totul, și L-a urmat. Dumnezeu dorește ca îndată ce am auzit Cuvântul divin, să-L primim, și este numai drept ca să-L primim cu bucurie. Căci, “va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește.” Luca 15, 7. În sufletul care crede în Domnul Hristos, este, în adevăr, bucurie. Dar aceia despre care se spune în parabolă că primesc “de îndată” Cuvântul lui Dumnezeu, n-au ajuns să aprecieze, să înțeleagă valoarea lui. Ei n-au ajuns să înțeleagă ce anume cere Cuvântul lui Dumnezeu de la ei. Unii ca aceștia n-au pus față în față Cuvântul primit cu toate obiceiurile vieții lor, și nu s-au supus pe deplin controlului său.PDH 46.4

Rădăcinile plantei se înfig adânc în pământ, și acolo, ascunse vederii, hrănesc viața plantei. Tot așa stau lucrurile și cu cei credincioși, prin această legătură invizibilă a sufletului cu Hristos, prin credință, este hrănită viața spirituală. Dar ascultătorii care sunt asemenea pământului stâncos, se încred în ei înșiși, în loc de a se încrede în Domnul Hristos. Ei se încred în faptele lor bune și în bunele lor intenții și sunt tari în propria lor îndreptățire. Aceștia nu sunt tari în Hristos și în puterea tăriei Sale. Un astfel de credincios “n-are rădăcină în sine” , pentru că nu este legat cu și de Domnul Hristos.PDH 47.1

Arșița soarelui de vară, care dă consistență și coace grânele bogate, nimicește tot ceea ce nu are rădăcini adânci. Tot astfel cel care “n-are rădăcină în sine”, “ține până la o vreme”, dar “cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” Sunt mulți aceia care primesc Evanghelia, mai mult ca o cale de a scăpa de suferință, decât ca o eliberare de păcat. Ei se bucură pentru un timp, pentru că gândesc că religia îi va scuti de dificultăți și încercări. În timp ce viața acestora se desfășoară liniștit, fără probleme, ei sunt considerați a fi creștini de nădejde. Dar sub apriga încercare a ispitei, cedează și cad. Ei nu pot suporta batjocura pentru Hristos. Când Cuvântul lui Dumnezeu le arată unele păcate favorite, nutrite de ei, sau când cere din partea lor renunțare la sine sau sacrificiu, atunci se simt lezați, se smintesc. Le-ar trebui un efort prea mare pentru a face o schimbare radicală în viața lor. Ei privesc la greutățile și necazurile prezente și dau uitării realitățile veșnice. Asemenea ucenicilor care au părăsit pe Domnul Hristos, și aceștia sunt gata să spună: “Vorbirea aceasta este prea de tot, Cine poate s-o sufere?” Ioan 6, 60.PDH 47.2

Sunt foarte mulți aceia care pretind că slujesc lui Dumnezeu, dar care nu-L cunosc printr-o experiență personală. Dorința lor de a face voia Lui se bazează numai pe înclinația lor personală și nu pe o convingere profundă adusă de Duhul Sfânt. Viața lor nu este adusă în armonie cu Legea lui Dumnezeu. Ei mărturisesc a primi pe Hristos ca Mântuitor al lor, dar nu cred că El le va da și puterea necesară pentru biruirea păcatelor lor. Ei nu au o legătură personală cu un Mântuitor viu, și caracterul lor dă pe față atât defectele moștenite cât și pe cele cultivate.PDH 48.1

Un lucru este a admite, în mod general, mijlocirea Duhului Sfânt, și cu totul altceva este a accepta lucrarea Sa, ca fiind Cel care mustră și cheamă la pocăință. Mulți au un simțământ de înstrăinare de Dumnezeu, o recunoaștere a faptului că sunt încă robi eului și păcatului lor, aceștia fac eforturi ca să producă o schimbare, dar ei nu-și răstignesc eul. Ei nu se predau cu totul în mâinile Domnului Hristos, cerând puterea divină necesară pentru a face voia Sa. Ei nu sunt dispuși să se lase modelați după chipul divin. În mod general, ei își recunosc nedesăvârșirile, dar nu renunță, nu se leapădă de păcatele lor preferate. Cu fiecare faptă sau acțiune rea, firea cea veche și egoistă câștigă teren, se întărește.PDH 48.2

Singura speranță pentru aceste suflete este aceia de a înfăptui în ei înșiși adevărul cuvântului rostit de Domnul Hristos lui Nicodim: “Nu te mira că ți-am zis: ‘Trebuie să vă nașteți din nou’”. “Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” Ioan 3, 7.3.PDH 48.3

Adevărata sfințire constă în deplina predare în serviciul lui Dumnezeu. Aceasta este condiția adevăratei viețuiri creștine. Domnul Hristos cere o consacrare deplină, fără rezerve, pentru o slujire neîmpărțită. El cere inima, mintea, sufletul și puterea. Eul nu trebuie încurajat. Cel care trăiește pentru sine nu poate fi creștin.PDH 48.4

Iubirea trebuie să fie principiul care stă la baza oricărei acțiuni. Iubirea este principiul de bază al guvernării lui Dumnezeu în ceruri și pe pământ, și ea trebuie să fie temelia caracterului creștin. Numai aceasta îl poate face și menține tare, neclintit. Numai aceasta îl poate face în stare să reziste în fața încercărilor și ispitelor.PDH 49.1

Iar iubirea se va da pe față prin sacrificiu. Planul de Mântuire a fost întemeiat pe sacrificiu — un sacrificiu așa de cuprinzător și profund, atât de înalt, încât este de nemăsurat. Domnul Hristos a dat totul pentru noi, iar aceia care-L primesc pe El vor fi gata să sacrifice totul pentru Mântuitorul lor. Gândul la onoarea și slava Domnului, trebuie să ne preocupe mai mult decât orice.PDH 49.2

Dacă iubim pe Domnul Hristos, atunci vom dori să trăim pentru El, să-i prezentăm darurile noastre de mulțumire, și să lucrăm pentru El. Atunci, orice lucrare va fi ușoară. Din iubire pentru El noi vom dori truda, durerea și chiar sacrificiul. Atunci, dorința Sa de a mântui pe oameni, ne va cuprinde și pe noi. Vom simți atunci același dor plin de iubire pentru suflete, cum a simțit și El.PDH 49.3

Aceasta este religia Domnului Hristos. Tot ceea ce este mai puțin decât atât, este o dezamăgire. Niciodată, simpla teorie a adevărului sau mărturisirea faptului că suntem ucenici ai lui Hristos, nu va mântui vreun păcătos. Noi nu aparținem Domnului Hristos, dacă nu suntem cu totul ai Săi. Datorită faptului că trăim numai cu jumătate de inimă viața de creștin, de aceea unii creștini devin slabi în urmărirea scopurilor sfinte și foarte schimbători în dorințele lor. Efortul de a sluji atât eul cât și lui Hristos face pe cineva să fie un auzitor asemenea ogorului stâncos, care nu va rezista atunci când încercările vor veni asupra lui.PDH 50.1