Femeia cananeancă

Isus a părăsit acum scena activității Sale de până aici și a plecat în partea Tirului și a Sidonului. Aici El a întâlnit o femeie cananeancă, care L-a rugat să vindece pe fiica ei, care era chinuită rău de către diavolul. Femeia știa foarte bine, că iudeii nu au de a face nimic cu cananiți, și că ei evitau chiar de a vorbi cu aceștia; dar auzind despre minunile milostivirii, pe care Hristos le-a săvârșit, s-a hotărât să-I ceară ajutor pentru fiica ei care era chinuită grozav. Sărmana femeie a recunoscut, că singura ei speranță era în Isus, și ea avea o încredere desăvârșită în puterea Sa, că va face ceea ce cerea de la El.VI 251.1

Totuși, insistența din partea unei reprezentante a unui popor disprețuit a fost tratată de Isus în același fel, cum ar fi făcut iudeii; aceasta a făcut-o El nu numai pentru a pune la încercare credința și sinceritatea femeii, ci și pentru a da ucenicilor o învățătură despre adevărata milostivire, așa încât în viitor, când Isus avea să-i părăsească și când ei nu puteau să mai ceară sfat de la El personal, să știe cum să se poarte în asemenea împrejurări. Isus intenționa să-i facă atenți asupra deosebirii dintre modul rece și fără inimă, în care iudeii ar fi tratat un asemenea caz și între iubirea miloasă pe care El o cerea de la ei în aceleași împrejurări, și pe care El a dat-o după aceea pe față prin împlinirea dorinței ei de a-i vindeca fiica.VI 251.2

Deși în aparență, Isus nu a dat atenție la strigătul și cererea ei, totuși ea nu s-a supărat, ci s-a ținut de El, având încrederea fermă, că îi va ajuta în nevoia ei. Isus a mers mai departe și S-a făcut că nu o aude, dar ea L-a urmat totuși repetând cu strigăt cererile ei. Ucenicii s-au supărat pentru insistența ei și a rugat pe Isus să-i dea drumul. Ei nu au fost înduioșați de nevoia ei. Văzând însă, că Maestrul lor tratează femeia cu indiferență, au dedus de aici, că El ar apăra prejudecățile Iudeilor față de cananiți. Dar femeia a adus necazul ei înaintea unui Salvator milos, și la intervenția ucenicilor de a-i da drumul, Isus a răspuns: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Deși acest răspuns era în armonie cu prejudecățile iudeilor, totuși el conținea în sine și un reproș contra ucenicilor, pe care ei l-au înțeles mai bine mai târziu; prin aceasta lor li s-a adus aminte marele adevăr ce a fost vestit atât de des, că El a venit în lume să mântuiască pe toți cei ce voiau să-L primească. Oricine căuta pe Mântuitorul și era gata să creadă în El, când El avea să se arate, făcea parte dintre oile pierdute, pe care El a venit să le adune în staulul Său.VI 251.3

Femeia s-a simțit îmbărbătată, pentru că Isus a dat cel puțin atenție cazului ei, într-atâta, că a făcut acea observație asupra lui, deși cuvintele Sale nu au trezit nici o speranță hotărâtă, și ea a devenit și mai stăruitoare în cererea ei, a căzut la picioarele lui Isus și a strigat: “Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.” În aparență Isus a refuzat-o continuu, în acord cu prejudecățile fără inimă a Iudeilor și a răspuns: “Nu este bine să iei pâinea copiilor, și s-o arunci la căței!” Această declarație era deopotrivă cu susținerea, că n-ar fi drept, ca binecuvântările, care au fost date de Dumnezeu pentru poporul privilegiat, să fie risipite asupra celor străini. Acest răspuns, firește ar fi descurajat de tot pe orice om mai puțin serios în cererea sa după ajutor. După un astfel de refuz, mulți ar fi renunțat la orice altă sforțare mai departe, și s-ar fi îndepărtat, umiliți și rușinați adânc; dar această femeie sărmană a răspuns cu multă supunere: “‘Da, Doamne’, a zis ea, ‘dar și cățeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.’”VI 252.1

Din abundența cu care familia legitimă s-a săturat, cad fărâmituri pe pământ și sunt mâncate de câinii, care așteaptă sub masă după ele. Ea a recunoscut, că ea ocupă o poziție asemănătoare, cu aceea a animalelor fără pricepere, care primesc mulțumitoare, tot ceea ce vine din mâna stăpânului lor. În timp ce Isus bucura pe poporul lui Dumnezeu cu daruri bogate și peste măsură, nu avea s-o fericească El și pe ea cu una din multele Sale binecuvântări, pe care El le dă altora cu atâta dărnicie? Deși ea a admis, că nu are nici un drept asupra harului Său, ea a implorat totuși câteva fărâmituri din surplusul Său. O astfel de credință și o astfel de stăruință era fără pereche. Puțini erau în poporul privilegiat de Dumnezeu, care să aibă o prețuire atât de înaltă despre bunăvoința și puterea Salvatorului.VI 252.2

Isus tocmai a părăsit câmpul activității Sale de până acum, pentru că fariseii și cărturarii căutau să-I curme viața; dar aici El a întâlnit o persoană dintr-un popor nenorocit și disprețuit, care nu a fost luminată de lumina cuvântului dumnezeiesc și totuși ea s-a predat imediat influenței dumnezeiești a lui Hristos, și a avut o încredere nețărmurită în capacitățile Sale, de a-i dărui favoarea cerută. În ea nu domnește nici o prejudecată națională sau religioasă, care să influențeze felul ei de procedare, și a recunoscut fără condiții pe Isus ca Salvator al ei, care este în stare, să facă pentru ea tot ceea ce îi cerea. Mântuitorul era satisfăcut. El a pus la încercare credința ei și i-a împlinit în cele din urmă dorința, terminând în același timp și învățătura către ucenicii Săi. S-a întors către ea cu o privire plină de milă și de iubire, și a spus: “O, femeie, mare este credința Ta; facă-ți-se cum voiești.” Din acel ceas fiica ei s-a făcut sănătoasă, și spiritul cel rău nu a mai chinuit-o. Femeia a plecat, mărturisind pe Salvatorul ei, și plină de fericire pentru împlinirea dorinței ei.VI 253.1

Aceasta a fost singura minune pe care Isus a săvârșit-o în această călătorie. Pentru săvârșirea acestei fapte a venit El pe coasta dintre Tir și Sidon. El a dorit să o ajute pe femeie, și în același timp să dea un exemplu în lucrarea de milostivire față de un membru al unui popor disprețuit, spre binele ucenicilor Săi, pentru timpul, când El nu mai putea petrece mult timp între ei. El voia să-i scoată din exclusivismul lor iudaic, și să-i facă să simtă necesitatea de a lucra și pentru alții, care nu făceau parte din poporul lor. Această faptă a lui Hristos a deschis o mai bună pricepere a lucrării printre păgânii, care se aflau încă în fața lor. Mai târziu, când iudeii s-au întors cu și mai mare îndărătnicie de la ucenici, pentru că vesteau pe Isus ca Răscumpărător al lumii, și când zidul de despărțire dintre iudei și păgâni a fost dărâmat prin moartea lui Hristos, prin aceasta și alte învățături asemănătoare, care indicau la o vestire a Evangheliei fără a se ține seama de datini și de naționalități, reprezentanții lui Hristos au fost influențați puternic în direcția activității lor.VI 253.2