În camera de sus

Când ucenicii au ajuns în Ierusalim, au intrat în oraș prin poarta de răsărit, care la sărbători a stat deschisă. Casele erau acum în liniște și întuneric; dar ei și-au găsit calea pe străzile strâmte la lumina lunii care răsărea. Ei știau foarte bine că vor găsi pe frații lor în acea “odaie mare de sus”, vrednică de amintire în care Isus a petrecut ultima noapte înainte de moartea Sa. Aici ucenicii au petrecut Sabatul cu mare tristețe pentru Domnul lor. Și acum ei nu doreau somnul, ci povesteau între ei evenimentele mișcătoare. Cu o mână prevăzătoare ușa a fost deschisă la strigătul repetat al celor doi ucenici; ei au intrat înăuntru și împreună cu ei a intrat și Isus, care a fost tovarășul lor nevăzut în această călătorie.VI 475.1

Ei au găsit pe ucenici adunați și într-o stare de mare agitație. Speranța și credința se luptau să câștige supremația în sufletele lor. Raportul Mariei Magdalena și al celorlalte femei a fost ascultat de toți; dar câțiva erau încă căzuți în prea mare deznădejde, pentru a crede mărturisirilor lor. Raportul lui Petru, cu privire la discuția sa cu Domnul cel înviat, a fost expus cu mare entuziasm și convingere și a avut o mare influență asupra fraților, așa încât credința lor a fost din nou înviorată. Când ucenicii de la Emaus au intrat în sală cu acea veste îmbucurătoare, ei au fost întâmpinați cu cuvintele: “A înviat Domnul cu adevărat, și S-a arătat lui Simon”. — Luca 24, 34.VI 475.2

Cei doi din Emaus au povestit cele întâmplate cu ei, cum Domnul le-a deschis ochii și i-a călăuzit prin tot lanțul profetic, care se întinde până în zilele patriarhilor de pe vremuri și care a prezis toate câte aveau să se întâmple cu privire la Salvatorul lor. Cercul ucenicilor asculta cu atenție încordată acest raport. Unii au fost umpluți de o credință nouă, iar alții au rămas necredincioși. Deodată Isus S-a arătat în mijlocul lor. Mâinile Sale au fost ridicate pentru binecuvântare, și El le-a zis: “Pace vouă”.VI 475.3

“Plini de frică și de spaimă ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: ‘Pentru ce sunteți tulburați? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt; pipăiți-Mă și vedeți: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu.’ Și după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile și picioarele Sale.” Luca 24, 37-40.VI 476.1

Apoi ei au privit la mâinile și picioarele găurite de cuiele tirane și au recunoscut glasul Său melodios, care nu putea fi comparat cu nici unul din câte au auzit până acum. “Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, și se mirau, El le-a zis: ‘Aveți aici ceva de mâncare?’ I-au dat o bucată de pește fript și un fagur de miere. El le-a luat și a mâncat înaintea lor.” Luca 24, 41-42. Credința și bucuria au luat acum locul îndoielii și necredinței, și au mărturisit pe Mântuitorul lor înviat cu astfel de simțăminte, care nu pot fi exprimate în cuvinte.VI 476.2

Isus a explicat Scripturile întregului grup adunat, începând de la prima carte a lui Moise și atrăgându-le atenția îndeosebi la profețiile, care se refereau la acel timp, și care preziceau suferințele și învierea lui Hristos: “Și le-a zis: ‘Așa este scris, și așa trebuia să pătimească Hristos, și să învie a treia zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteți martori ai acestor lucruri.’” Luca 24, 46-47.VI 476.3

Ucenicii au început acum să înțeleagă natura și mărimea însărcinării lor. Ei trebuiau să vestească lumii adevărurile minunate pe care Hristos le-a încredințat lor. Evenimentele vieții, morții și învierii Sale, armonizarea profețiilor cu acele evenimente, inviolabilitatea legii dumnezeiești, tainele planului de mântuire, puterea lui Isus de a ierta păcatele, pentru toate acestea ei au fost martori, și era chemarea lor, de a face cunoscut acestea la toți oamenii, începând de la Ierusalim ca punct de plecare. Ei aveau de vestit Evanghelia păcii și a salvării prin pocăință și prin puterea Salvatorului. La timpul primei veniri a lui Hristos pe pământ, îngerii au vestit: “Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui.” După ce alergarea Sa pământească a fost terminată, El S-a sculat dintre morți și a vorbit ucenicilor Săi adunați, când li S-a arătat pentru prima dată cu cuvintele de binecuvântare “Pace vouă”.VI 476.4

Isus este gata întotdeauna să aducă pace sufletelor care sunt chinuite de îndoială și teamă. Acest Salvator prețios așteaptă de la noi, ca să-I deschidem ușile inimii noastre și să-L invităm ca să rămână la noi. El zice: “Iată Eu stau la ușă, și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.” Apocalipsa 3, 20. Viața noastră este o luptă continuă; noi trebuie să luptăm contra stăpânirilor și puterilor; contra spiritelor rele și a vrăjmașilor neadormiți, noi trebuie să rezistăm ispitelor și să biruim, după cum Hristos a biruit. Când pacea lui Hristos va intra în inima noastră, atunci vom suporta în liniște și cu răbdare cele mai grele încercări.VI 477.1

Învierea lui Isus era un simbol al învierii finale a tuturor celor ce au adormit în Domnul. Corpul cel înviat al Mântuitorului, purtarea Sa, tonul glasului Său, toate acestea erau cunoscute urmașilor Săi. În același chip se vor scula iarăși toți acei, care au adormit în Isus. Noi vom recunoaște iarăși pe amicii noștri întocmai după cum ucenicii au recunoscut pe Isus. Deși ei au fost desfigurați sau mutilați în această viață pământească, totuși în corpurile lor înviate și strălucite, identitatea lor personală va rămâne în totul neatinsă și noi vom recunoaște trăsăturile iubiților noștri în fețele strălucitoare de lumina lui Isus.VI 477.2

Moartea lui Hristos a provocat în Toma cea mai mare disperare. Credința sa părea a se fi stins într-un întuneric complet. El nu a fost de față în sala de sus, în timpul când Isus S-a descoperit ucenicilor Săi. El a auzit rapoartele celorlalți și a primit destule dovezi, că Isus a înviat într-adevăr, dar o posomorâre naivă și o necredință recalcitrantă a făcut inima sa neprimitoare față de orice mărturisire îmbucurătoare. Când a auzit pe ucenici repetând raportul despre manifestările minunate ale Mântuitorului înviat, el a căzut prin aceasta într-o disperare și mai mare; căci dacă Hristos a înviat într-adevăr din morți, atunci nu mai rămânea nici o speranță mai departe cu privire la o împărăție pământească, literală. Vanitatea sa a fost de asemenea jignită la gândul, că Maestrul său S-a arătat la toți ucenicii, numai lui nu; de aceea el era hotărât să nu creadă, și timp de o săptămână întreagă, el își frământa mintea despre starea sa mizerabilă, care i se părea cu atât mai de nesuferit, căci îl punea față în față cu speranța și credința reînviată a fraților săi.VI 477.3

În decursul acestor zile el obișnuia să repete adesea în societatea fraților săi cuvintele: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna Mea în coasta Lui, nu voi crede.” Ioan 20, 25. El nu voia să vadă prin ochii fraților săi; și să practice o credință care depindea de mărturiile lor. Deși el iubea pe Domnul său din tot sufletul său, totuși gelozia și necredința au pus stăpânire pe inima și spiritul său.VI 478.1

Camera de sus era de obicei locul de întâlnire a unui mare număr de ucenici, și aici se adunau toți în fiecare seară. Într-o seară Toma s-a hotărât să aibă o întâlnire cu frații săi; căci cu toată necredința lui, el nutrea totuși o slabă speranță, că vestea îmbucurătoare ar fi adevărată. Pe când ucenicii luau cina lor obișnuită, și discutau faptele referitoare la adevărul credinței lor, așa cum ele le-au fost dovedite de Hristos din profeții, “Pe când erau ușile încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc, și le-a zis: ‘Pace vouă!’” Ioan 20, 26.VI 478.2

Apoi El a mustrat pe necredinciosul care nu a primit mărturia acelora care L-au văzut, și adresându-Se lui Toma a adăugat: “Adu-ți degetul încoace, și uită-te la mâinile Mele; și adu-ți mâna, și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios.” Ioan 20, 27. Cu aceste cuvinte, Isus a arătat lui Toma că credința Sa i-ar fi fost mai plăcută dacă el ar fi crezut mărturia fraților săi și dacă n-ar fi refuzat să creadă, până ce a văzut pe Isus cu proprii săi ochi. Dacă lumea ar fi vrut să urmeze exemplul lui Toma, atunci nimeni n-ar fi crezut în mântuire; căci toți cei ce primesc acum pe Hristos, fac aceasta pe baza mărturiei altora.VI 478.3

Foarte mulți, care au o credință slabă susțin că dacă ar avea dovezile pe care le avea Toma de la tovarășii săi, ei nu s-ar îndoi ca el. Ei nu-și dau seama, că ei nu numai că posedă toate acele dovezi, ci au încă și alte mărturii care se îngrămădesc în jurul lor din toate părțile. Mulți dintre cei care așteaptă ca Toma, până ce toate motivele de îndoială să fie înlăturate, poate că nu-și vor cunoaște niciodată dorința lor, cum a făcut acela, ci se vor înrădăcina din ce în ce tot mai mult în necredință, până ce în cele din urmă nu vor mai fi în stare a recunoaște greutatea dovezilor în favoarea lui Isus, și la fel ca și la iudeii necredincioși, lumina cea mică, pe care ei o posedă, poate să se stingă în cele din urmă în întunericul, care înconjoară sufletele lor. Lepădarea argumentelor simple și convingătoare ale adevărului divin împietresc inima și orbesc priceperea. Dacă lumina prețioasă nu este prețuită cum trebuie, ea se stinge în cele din urmă în totul în sufletul aceluia, care nu este voios a o primi.VI 478.4

În tratarea lui Toma, Isus a dat la toți urmașii Săi o învățătură importantă cu privire la modul cum ei ar trebui să trateze pe acei, care nutresc îndoială despre adevărurile religioase și care pun întotdeauna această îndoială pe planul întâi. El nu a năpustit pe Toma cu reproșuri, nici nu s-a lansat în discuție cu el; ci cu o coborâre și cu o gingășie deosebită, El S-a descoperit celui îndoielnic. Toma a luat o poziție nedreaptă, căutând să prescrie condițiile credinței sale; dar Hristos, prin iubirea și coborârea Sa mărinimoasă, a îndepărtat toate zidurile de despărțire pe care el le-a ridicat. Discuțiile și combaterile nu reușesc decât rar să biruie necredința, ci din contră, o provoacă să ia poziție de apărare, prin care va găsi nou sprijin și scuze. Dar Isus în iubirea și milostivirea Sa, descoperit ca Mântuitor crucificat, va smulge de pe multe buze nevoiașe altă dată, ca și ale lui Toma, acea mărturisire: “Domnul meu și Dumnezeul meu!”VI 479.1